ICCJ. Decizia nr. 67/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 67/2011
Dosar nr. 2169/1/2011
Şedinţa publică din 14 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea din 4 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, conform art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. şi a fost menţinută această măsură.
A fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.C., de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul încheierilor din 9 februarie 2011 şi din 16 februarie 2011 pronunţate în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
A fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva Ordonanţei nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., prin care s-a instituit poprirea asupra sumei de 200.000 euro aparţinând inculpatului C.C. A fost obligat inculpatul C.C. la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
A fost admisă cererea privind copierea şi punerea la dispoziţia inculpatului V.C. a înregistrărilor tuturor convorbirilor telefonice şi/ sau a celor din mediul ambiental care-l privesc pe acest inculpat; a fost admisă cererea privind copierea şi punerea la dispoziţia inculpatului C.F. a înregistrărilor convorbirilor telefonice din datele de 15 iulie 2009, 11 septembrie 2009, 12 octombrie 2009 şi 14 octombrie 2009, precum şi a celei din mediul ambiental din data de 17 septembrie 2009 care-l privesc pe acest inculpat.
S-a dispus revenirea cu adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, pentru a se comunica dacă a fost soluţionată lucrarea penală din 31 iulie 2009 având ca obiect plângerea formulată de numitul T.E.F. împotriva numitului L.M. cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, şi în caz afirmativ soluţia adoptată în cauză, precum şi efectuarea unei adrese la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A în sensul celor solicitate de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice prin adresa din 23 februarie 2011.
S-a dispus emiterea unei adrese către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice pentru ca expertul să se prezinte la sediul D.N.A pentru a intra în posesia suporţilor originali şi a echipamentelor tehnice, menţionate în adresa din 23 februarie 2011, apreciate ca fiind necesare pentru efectuarea expertizei dispusă în cauză.
Cauza a fost amânată la 4 aprilie 2011, cu citarea inculpatului V.C. şi a martorilor B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ş., M.S.C., F.M.C., V.D.I., B.L., C.L., C.M. şi I.A.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, referitor la legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., că prin Încheierea nr. 529 din 3 martie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă în Camera de Consiliu, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010 inclusiv, urmare propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive a susnumitului inculpat le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului, reţinând, pe de-o parte, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influenţarea martorului Floarea Dan Radu şi, pe de altă parte, că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, Completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010.
Ulterior, măsura arestării preventive luate împotriva inculpatului V.C. a fost prelungită de instanţa de fond, în conformitate cu prevederile art. 155 şi urm. C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 întocmit la data de 20 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului V.C., alături de alţi trei inculpaţi pentru comiterea infracţiunilor de:
- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C. - trimis şi el în judecată în prezenta cauză -, sume de bani totalizând 260.000 euro, din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C. S-a mai reţinut că, în perioada 30 august - 21 octombrie 2009, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în Cotidianul „I.P." aparţinând lui L.M., a unor articole cu conţinut electoral; a pretins şi primit de la inculpatul L.M. suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva acestuia măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti; în Dosarul nr. 2166/P/2009, inculpatul L.M. era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave);
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi „Cabinetul de Avocat V.C." şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa „Cabinetului de Avocat V.C." a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4189/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.
Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C. a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen., menţinerea măsurii.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţa de fond potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Instanţa a constatat, contrar celor susţinute de inculpat prin apărători, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat ci, dimpotrivă, subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, cerinţă prevăzută de art. 160b alin. (3) C. proc. pen. la care trimite art. 3002 din acelaşi cod.
Cât priveşte incidenţa în cauză a temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) llt. f) C. proc. pen., care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., s-a constatat că sunt îndeplinite şi subzistă, şi la acest moment procesual, cerinţele prevăzute de acest text de lege şi anume, infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Referitor la acest din urmă aspect s-a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunilor şi în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei, existenţa pericolului public putând rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de săvârşirea cărora este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică neputându-se avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la faptele deduse judecăţii, nu de puţine ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Astfel, s-a reţinut că natura infracţiunilor deduse judecăţii, modalitatea în care se reţine că au fost săvârşite, în mod repetat, la intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul folosindu-se, atât de calitatea sa de înalt demnitar al statului român - senator în Parlamentul României şi vicepreşedinte al Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Senat, - cât şi de influenţa de care dispunea în exercitarea acestor funcţii, antrenând în activităţile sale, magistraţi, poliţişti, funcţionari, pentru a-i determina ca în schimbul unor sume de bani sau al altor foloase, să pronunţe soluţii favorabile în cauzele aflate pe rol sau în curs de cercetare, cauze în care era interesat, utilizând în discuţiile telefonice un limbaj disimulat, justifică pe deplin menţinerea în stare de arest preventiv a inculpatului. S-a apreciat că noţiunea de pericol social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului, nu trebuie analizată în mod generic şi abstract, trebuind raportată şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială şi profesională îl situa pe acesta într-o poziţie din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte şi fapte de corupţie.
Funcţiile pe care inculpatul Ie-a deţinut şi exigenţele cărora acesta se impunea a se supune prin prisma poziţiei sale de înalt demnitar al statului şi de avocat, rezonanţa negativă a faptelor, creată în rândul comunităţii din care şi inculpatul face parte, căreia i se poate induce ideea că există posibilitatea eludării unor sancţiuni penale în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie, impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului. O carieră profesională militară ce i-a permis inculpatului să ajungă în vârful ierarhiei sociale, nu-i poate diminua răspunderea penală, după cum nu-l poate scuti de răspundere pentru acţiunile sale, circumscrise ilicitului penal.
În ce priveşte temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care a determinat arestarea inculpatului V.C., prima instanţă a constatat, contrar celor susţinute de inculpat, că nici acesta nu a încetat, ci subzistă şi în prezent, deoarece aşa după cum rezultă din probele administrate în cursul urmăririi penale şi din încheierile anterioare prin care s-a menţinut măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului, la data de 21 decembrie 2009, cu ocazia judecării plângerii formulate de acesta împotriva Ordonanţei nr. 310/P/2009 din 11 decembrie 2009 prin care procurorii de caz au dispus luarea faţă de el a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 decembrie 2009, inculpatul având acces la probele dosarului, şi aflând că i-au fost interceptate convorbirile telefonice, a încercat să-şi preconstituie probe în apărare. în acest scop, inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. şi, de comun acord au convenit să acrediteze ideea că suma de 200.000 euro, obiect material al uneia din infracţiunile de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată, a reprezentat, de fapt, un împrumut pe care inculpatul l-a cerut de la coinculpatul C.C. pentru martor.
S-a reţinut că, audiat în faţa instanţei de judecată la termenul din data de 9 februarie 2011, martorul F.R.D. şi-a menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală susţinând „domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat, să spun că banii (suma de 200.000 euro) sunt ai domnului C.C. şi că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deşi eu ştiam că banii nu au fost ceruţi pentru mine". A mai declarat martorul că, „după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea în sensul de a-i restitui suma de 200.000 euro pe care a împrumutat-o de la domnul C.C." (fila 4, dosar instanţă), afirmaţiile martorului F.R.D. fiind confirmate de declaraţia soţiei sale, martora F.M. audiată la data de 9 februarie 2011, precum şi de declaraţiile martorilor D.L.A., U.N. şi U.V., audiaţi la termenul de judecată din data de 4 martie 2011. „Totodată, s-a apreciat de către prima instanţă că menţinerea arestării preventive a inculpatului este conformă, atât cu cerinţele art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., cât şi cu exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (art. 5 paragraf 1 lit. c)), jurisprudenţa instanţei europene referitoare la criteriile şi elementele care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care, reacţia publică declanşată din cauza faptelor presupus a fi comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului", precum şi profilul moral al acestuia (cauza C. contra României) şi Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, constatându-se existenţa a cel puţin unuia dintre motivele care, din perspectiva reglementărilor europene, justifică menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului şi anume, pericolul perturbării judecăţii, determinat de faptul că, aşa cum s-a arătat, inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct aflarea adevărului prin influenţarea martorilor.
S-a apreciat că măsura arestării preventive a inculpatului V.C. este necesară şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul din scopurile măsurilor preventive enunţat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este şi justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiţiei (în cauză urmează a fi audiaţi martori care cunosc împrejurări esenţiale pentru cauză în legătură cu infracţiunea de trafic de influentă presupus a fi comisă de inculpat în perioada 30 august 2009 - 21 octombrie 2009).
Prima instanţă a constatat că susţinerile inculpatului în sensul că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, că suma de 200.000 euro a cerut-o cu titlu de împrumut de la coinculpatul C.C. pentru martorul F.D.R., sunt aspecte ce vizează fondul cauzei şi că la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, instanţa constată doar dacă temeiurile care au determinat arestarea inculpatului se menţin şi impun în continuare privarea de libertate.
S-a reţinut că, astfel după cum a statuat şi instanţa europeană, faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete care au justificat arestarea unei persoane şi impun menţinerea acesteia în stare de arest preventiv nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări şi pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, este suficient să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune (cauza M. vs. Regatul Unit).
Cu privire la perioada de timp scursă de la data arestării inculpatului (11 luni) s-a considerat că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind nerezonabilă şi nici că menţinerea în continuare în detenţie a inculpatului ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse la care acesta ar putea fi condamnat, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecăţii, determinată de numărul mare de inculpaţi şi de fapte penale reţinute în sarcina acestora de către organul de urmărire penală şi pentru dovedirea cărora s-a impus şi, se impune, administrarea unui volum mare de probe, atât în apărare, cât şi în acuzare.
S-a concluzionat că la acest moment procesual, nu este oportună revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. şi luarea faţă de acesta a unei măsuri preventive mai puţin intruzive, aşa cum s-a solicitat, neputând fi primită susţinerea inculpatului în sensul că starea de arest îi aduce grave prejudicii în exercitarea dreptului la apărare.
Referitor la cererea inculpatului C.C., de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe - Completul de 9 judecători, prima instanţă a constatat că cererea este fondată.
S-a constatat că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei şi, în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii susmenţionate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul perial nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători. Prin această din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (5) şi (12) C. proc. pen.
Prin Ordonanţa procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara, luată de instanţă, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi 3 inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie investiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.
După înregistrarea dosarului la instanţă, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00, încheiere rămasă definitivă prin Decizia nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, Completul de 9 judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
în motivarea încheierii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) din C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.
Prima instanţă a apreciat că susţinerea inculpatului în sensul că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi primită, judecătorii Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având, fără distincţie, competenţa de a judeca infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 astfel că nu este incidenţă sancţiunea nulităţii absolute invocată de inculpat.
De asemenea, s-a constatat că excepţia nelegalei compuneri a instanţei de judecată, constând în aceea că asupra măsurii s-a pronunţat un alt complet de judecată, şi nu cel căruia i-a fost repartizată cauza aleatoriu, a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin încheierea pronunţată la data de 28 mai 2010 - Camera de Consiliu - a respins incidentul procedural invocat de inculpat în raport de prevederile ari. 95, art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi de cele ale art. 313 alin. (2) C. proc. pen.
Având în vedere dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, (potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen. şi art. 137 alin. (3) din C. proc. pen.) şi necesitatea respectării dispoziţiilor art. 2, art. 3 şi art. 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană, prima instanţă a constatat că la momentul când a fost luată, măsura titffigării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru buna desfăşurare a procesului pehal, proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale adusă inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia şi în concordanţă, atât cu legislaţia internă - art. 143 C. proc. pen. -, cât şi cu dispoziţiile art. 2, art. 3 şi art. 4 ale Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, însă la acest moment procesual nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct activitatea infracţională pretins a fi fost săvârşită de către acesta. Au fost avute în vedere înscrisurile depuse în susţinerea cererii (din care rezultă, între altele, rezultatele obţinute de societatea al cărei administrator este, relaţiile pe care această societate le are cu partenerii externi, precum şi afecţiunile de care suferă inculpatul şi cu privire la care medicii specialişti din Germania, ţara unde inculpatul are rezidenţa, au făcut o serie de recomandări medicale, cu precizarea că imposibilitatea de a da curs acestora, constituie un impediment major cu consecinţe grave asupra stării de sănătate a inculpatului) şi conduita inculpatului care s-a prezentat la toate chemările organelor judiciare, inclusiv, în perioada în care împotriva sa, organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe timpul măsurii, aspecte de natură a crea!convingerea instanţei că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv buna desfăşurare a procesului penal, poate fi atins şi în condiţiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată faţă de inculpat în cursul procesului penal.
Cu privire la riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că acesta nu există, deoarece probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporţii aflaţi la organul de urmărire penală, procesele-verbale.de redare fiind ataşate la dosar.
Totodată, s-a apreciat că, măsura tinde să devină excesivă datorită curgerii timpului (măsura a fost luată de la data de 12 aprilie 2010 şi prelungită în cursul urmăririi penale) şi disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea ei, nemaiexistând vreun temei care să justifice menţinerea măsurii şi impunându-se revocarea ei.
Referitor la cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în încheierile de şedinţă din datele de 9 februarie 2011, respectiv, 16 februarie 2011 formulată de inculpatul C.C. s-a apreciat că este nefondată, nefiind îndeplinite cerinţele art. 195 C. proc. pen., cererea depusă la termenul de judecată din data 9 februarie 2011 de inculpat prin apărător, vizând în realitate, solicitarea de revocare a măsurii preventive prevăzute de art. 1451 C. proc. pen., asupra căreia instanţa s-a pronunţat, nerezultând că inculpatul a solicitat prorogarea discutării acesteia după pronunţarea de către Curtea Constituţională asupra excepţiei invocate.
Cu privire la plângerea formulată de inculpatul C.C., prin apărător împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, măsura dispusă prin Ordonanţa nr. 310/P/2009 din 06 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a apreciat că nu este fondată.
Astfel, s-a reţinut că prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, modificată şi completată, a fost incriminată infracţiunea de cumpărare de influenţă, care potrivit art. 61 alin. (1) constă în „promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu".
Inculpatul C.C. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie - Secţia de combatere a corupţiei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în promisiunile făcute de acesta în anul 2009, în mod repetat, la diferite intervale de timp şi, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatului V.C., că-i va remite suma de 260.000 euro şi îi va da suma de 200.000 euro, în schimbul asigurărilor primite de la cel din urmă că va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să adopte o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.
Prin Ordonanţa nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie - Secţia de combatere a corupţiei, - în conformitate cu prevederile art. 163 şi următoarele C. proc. pen. şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare s-a dispus instituirea popririi asupra sumei de 200.000 euro depusă de inculpatul C.C. pe numele său şi la dispoziţia organului de urmărire penală în contul xxx, cu titlu „măsură asigurătorie" în Dosarul nr. 310/P/2009.
În motivarea ordonanţei, procurorii de caz au reţinut că din cercetările efectuate până la data de 6 mai 2010 a rezultat că inculpatul V.C. a pretins şi primit de la inculpatul C.C. suma de 200.000 euro, motiv pentru care, în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, potrivit căruia, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune din cea prevăzută în Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, a aplicat măsura asigurătorie asupra sumei menţionate (filele 280-283, volumul 12 dosar urmărire penală).
Iniţial, prin Ordonanţa nr. 310/P/2009 din 4 mai 2010 a Direcţiei Naţionale Anticoruptie s-a dispus instituirea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 200.000 euro asupra unui imobil proprietatea inculpatului C.C. La data de 5 mai 2010, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă conţinutul ordonanţei sus-menţionate ocazie cu care, acesta a cerut organului de urmărire penală încuviinţarea de a depune suma de 200.000 euro într-un cont la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
La data sus-menţionată, însoţit de avocaţii aleşi, G.M. şi B.B., inculpatul a revenit la sediul organului de urmărire penală şi a predat recipisa eliberată de către C.E.C.B. ce atesta depunerea sumei de 200.000 euro, reprezentând măsura asigurătorie consemnată pe numele inculpatului şi la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie (filele 286, 288 volumul 12 dosar urmărire penală).
Prima instanţă a constatat că susţinerea inculpatului în sensul că ordonanţa emisă de procuror este nelegală, nu este întemeiată, motivându-se că infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, care în alin. (3) dispune că „banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", face parte din Capitolul III, Secţiunea a ll-a, intitulat „Infracţiuni de corupţie" şi că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, „în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol (din care face parte şi infracţiunea prevăzută de art. 61), luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie".
Având în vedere scopul luării măsurilor asigurătorii, prevăzut în art. 163 C. proc. pen. şi dispoziţiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 78/2000 modificată, s-a concluzionat că în mod corect organul de urmărire penală a instituit poprirea asupra sumei de 200.000 euro - obiect material al infracţiunii de cumpărare de influenţă - pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
S-a reţinut că bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că titularul dreptului de proprietate pierde, temporar, o componentă constitutivă a acestuia, prerogativa dispoziţiei - ius abutendi sau abusus -, însă nu poate fi primită susţinerea inculpatului în sensul că prin luarea măsurii asigurătorii s-a ajuns la o dublă sancţionare a acestuia, pe de-o parte, pentru că, potrivit acuzării, a remis deja coinculpatului V.C. suma de 200.000 euro, iar pe de altă parte pentru că, urmare instituirii popririi se va dispune automat şi confiscarea sumei respective, deoarece confiscarea specială nu operează automat, ca efect al luării în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii, cu privire la această măsură de siguranţă urmează a se pronunţa instanţa de judecată cu ocazia soluţionării fondului cauzei.
Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, în art. 20 şi art. 61 nu distinge în privinţa luării unei măsuri asigurătorii, în funcţie de modalitatea normativă prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă, respectiv, prin promisiune, oferire sau dare efectivă de bani sau bunuri, ci conţine o dispoziţie imperativă ce impune, în mod obligatoriu, luarea măsurii asigurătorii, dispoziţie căreia i s-a conformat organul de urmărire penală, plângerea formulată fiind nefondată.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs:
1. Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţia Naţională Anticoruptie, cu privire la dispoziţia de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpatul C.C., dispoziţie criticată, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar (filele 29 - 33 dosar recurs) şi din concluziile orale ale reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate şi netemeinicie, neaudierea tuturor martorilor indicaţi în rechizitoriu, irelevanta înscrisurilor depuse de către inculpat în susţinerea cererii, necesitatea administrării şi a altor probe, proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit, temerea că inculpatul se va sustrage di la judecată prin părăsirea ţării.
2. Inculpatul C.C., cu privire la soluţia de respingere a plângerii formulată împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, dispusă prin Ordonanţa nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar (filele 44 - 46 dosar recurs) şi din concluziile orale ale apărătorilor aleşi, pentru greşita interpretare a legii, impunându-se a se observa starea de fapt, persoana şi patrimoniul asupra căruia trebuie să fie instituită măsura, respectiv cea de la care, în caz de condamnare, suma ar urma să fie confiscată (de la persoana care a primit suma), caracterul nelegal şi inechitabil al măsurii, care nu a vizat, cum era corect, suma de bani pretins dată ci o altă sumă.
3. Inculpatul V.C., cu privire la dispoziţia de menţinere a măsurii arestării, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorilor aleşi pentru durata excesivă a măsurii preventive, motivarea eliptică şi repetitivă a încheierii, existenţa de garanţii că în libertate nu va influenţa desfăşurarea procesului, neanalizarea posibilităţii de a se dispune măsuri preventive alternative, nesubzistenţa cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., având în vedere audierea martorului R.D.F., neanalizarea existentei sau inexistenţei unor temeiuri care să impună în continuare arestarea inculpatului, necesitatea analizării circumstanţelor personale ale inculpatului.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul parchetului este fondat, iar cele ale inculpaţilor nefondate, pentru considerentele ce urmează:
1. Cu privire la recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie referitor la dispoziţia de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea luată faţă de inculpatul C.C., se constată că acesta este fondat.
Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative şi restrictive de libertate) sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia şi sunt reglementate în partea generală a Codului de procedură penală, Titlul IV, Capitolul I şi constau în reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ţinându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiţie ce decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfăşurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
Totodată, dispoziţiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului. Se constată, totodată, că măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 145 C. proc. pen. şi art. 1451 C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menţinerii de către instanţa de judecată, acesteia din urmă revenindu-i atribuţia exclusivă de a dispune asemenea măsuri, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 76/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, publicată în M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.
Cu privire la cauza concretă dedusă judecăţii se constată că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menţionată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, faţă de inculpat, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanţă, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, la termenul de judecată din 4 martie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanţa a apreciat, că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii şi a dispus revocarea acesteia.
Astfel după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar şi potrivit prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanţa de recurs constată că prima instanţă a apreciat greşit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă faţă de inculpat.
Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfăşurare, urmând a se continua administrarea probelor constând în audierea martorilor şi efectuarea de expertize tehnice.
Astfel, instanţa de recurs constată că în mod eronat prima instanţă a atestat pe de-o parte că în cauză „au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct activitatea infracţională pretins a fi fost săvârşită de către acesta", iar pe de altă parte că nu „există riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, că probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate" întrucât, aşa cum rezultă din rechizitoriu, dar mai ales chiar din dispozitivul încheierii recurate (fila 38 volumul 3 al Dosarului nr. 4489/1/2009 al Înaltei Curţi) s-a dispus citarea mai multor martori, ce au fost indicaţi pentru termenul de judecată de la 4 aprilie 2011, şi anume B.C.E., B.H.P., P.J., V.E.Ş., M.S.C., F.M.C., V.D.l., B.L., C.L., C.M. şi I.A., ale căror declaraţii date în cursul urmăririi penale vizează pretinsa infracţiune comisă de către inculpatul C.C.
Totodată, din examinarea actului de sesizare rezultă că mai sunt şi alţi martori indicaţi, pe care în actuala etapă a cercetării judecătoreşti, prima instanţă nu a dispus încă citarea acestora în vederea audierii.
De asemenea, nu au fost ascultaţi nici martorii în apărare încuviinţaţi inculpatului C.C., aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 16 februarie 2011 (fila 361 volumul 2 al Dosarului nr. 4489/1/2010) şi anume D.F., B.G., C.P. şi B.M., martori care s-a dispus a fi audiaţi, după ascultarea martorilor din acte.
Aşadar, scopul măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul C.C., respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, atât prin prezenţa inculpatului, cât şi prin interdicţia impusă acestuia, în condiţiile art. 1451 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., de a nu lua legătura nici cu martorii menţionaţi în citativul Rechizitoriului nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei şi de a nu comunica, direct sau indirect, cu aceştia, aşa cum a dispus instanţa prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, este actual, atâta timp, cât, pe de-o parte martorii care au vizat activitatea infracţională a inculpatului nu au fost audiaţi, iar pe de altă parte, mai sunt indicaţi în rechizitoriu şi alţi martori care nu au fost încă citaţi, în vederea audierii lor, prin încheierea menţionată, instanţa nefăcând nicio distincţie între martorii cu care inculpatul să nu comunice, ci dimpotrivă a fost dispusă o măsură de interzicere cu toţi martorii din actul de sesizare.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că aspectele relevate de prima instanţă cu privire la actele depuse de inculpatul C.C. la termenul de judecată de la 4 martie 2011 şi anume cele referitoare la rezultatele obţinute de societatea a cărei administrator este, la relaţiile pe care această societate le are cu partenerii externi, precum şi la afecţiunile de care suferă inculpatul sunt acte anterioare luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, parte din ele stând la baza formulării unei cereri de încuviinţare a părăsirii ţării pe o durată determinată ce a fost soluţionată prin Încheierea nr. 1099 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (filele 210-213 în volumul I al Dosarului nr. 4489/1/2010) şi anume situaţia zborurilor în anul 2010 efectuate, regăsindu-se la fila 177-203 în volumul I,dar şi în mapa anexată la termenul menţionat (anexa 6).
De asemenea, instanţa de recurs constată că actele medicale depuse de inculpatul C.C. la termenul de la 4 martie 2011, sunt emise în anul 2003 - 2009 (anexa 7) marea majoritate din acestea nu sunt traduse din limba germană, iar traducerea unuia din acestea nu este efectuată şi nici atestată de un traducător autorizat, aşa încât acestea nu pot susţine aspectele reţinute de către prima instanţă cu privire la afecţiunile inculpatului.
Faţă de stadiul procesual, precum şi diligenta manifestată de către instanţă pentru desfăşurarea cu celeritate a procedurii judiciare se apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă de către instanţă faţă de inculpatul C.C. este în concordanţă cu dispoziţiile art. 2, art. 3 şi art. 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa Curţii Europene privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiţii:
a) să fie prevăzut de lege, prin lege înţelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudenţa, cu condiţia de a satisface cerinţa de accesibilitate şi previzibilitate.
b) să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securităţii naţionale, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăţilor altora sau interesul public într-o societate democratică.
c) să constituie o măsură necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit.
Astfel, măsura preventivă dispusă faţă de inculpatul C.C. este prevăzută de lege, după cum s-a motivat anterior, fiind îndeplinite condiţiile legale la luarea ei, iar menţinerea ei urmăreşte un scop legitim, acela de asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfăşurare, măsura fiind necesară şi proporţională cu scopul urmărit, care nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.
Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanţă a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. la data de 11 iunie 2010 şi până la data judecării prezentului recurs la 14 martie 2011 a trecut un interval de timp de 9 luni şi 3 zile, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporţională şi necesară cu scopul propus, faţă de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaţilor, a martorilor şi a celorlalte probe ce urmează a fi administrate.
Astfel, instanţa de recurs consideră că nu este incidenţă cauza invocată de către apărare, Rosengren contra României, nici sub aspectul nemotivării şi nici a duratei rezonabile a măsurii dispuse.
Instanţa de recurs nu poate avea în vedere apărarea inculpatului referitoare la caracterul continuu al măsurii, ca urmare a dispunerii ei şi în cursul urmăririi penale, de la data de 12 aprilie 2010 şi până la 10 iunie 2010, aşa cum s-a reţinut şi în încheierea recurata, întrucât măsura dispusă în cursul urmăririi penale a încetat odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, luarea aceleiaşi măsuri preventive în cursul judecăţii de către prima instanţă, fiind dispusă în condiţiile deciziei în interesul legii la care s-a mai făcut referire, aşa încât reprezintă o măsură dispusă de un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata ei, fiind concretizat temporar la data de 11 iunie 2010.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligaţie a părţii şi nu un element care să o evidenţieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanţie că atitudinea procesuală se va petpetua, astfel încât procesul penal să se desfăşoare în condiţii normale în vederea aflării adevărului.
Nu trebuie omisă nici împrejurarea că prezentarea inculpatului în instanţă a avut loc în condiţiile în care acesta s-a aflat sub obligaţiile impuse prin măsura preventivă ce a fost luată cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a arestării preventive.
Aşa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanţă la luarea, în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat se menţin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent, astfel că nu se justifică revocarea acesteia.
Pentru considerentele ce preced, se constată că recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie este fondat, iar potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis, va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul admiterii cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, instituită în sarcina inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă faţă de inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
2. Referitor la recursul declarat de către inculpatul C.C. cu privire la soluţia de respingere a plângerii formulată împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, dispusă prin Ordonanţa nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, se constată că acesta este nefondat.
Din verificarea actelor dosarului rezultă că prin Ordonanţa nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie s-a instituit poprirea asupra sumei de 200 000 euro depusă de inculpat pe numele său şi la dispoziţia organului de urmărire, temeiul de drept al dispunerii măsurii constituindu-l dispoziţiile art. 163 şi următoarele C. proc. pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000.
Totodată, s-a reţinut că la 10 decembrie 2009, prin Rezoluţia nr. 310/P/2009, a fost începută urmărirea penală faţă de învinuit pentru comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 61din Legea nr. 78/2000. Prin ordonanţa cu acelaşi număr din 22 ianuarie 2010 s-a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale cu privire la comiterea şi a unei alte infracţiuni de cumpărare de influenţă, iar la 7 aprilie 2010 s-a dispus schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni de cumpărare de influenţă într-o infracţiune de cumpărare de influenţă în formă continuată, cu privire la care ulterior, la 8 aprilie 2010 a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Se constată, de asemenea, că prin Rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi 3 inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Astfel după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 61 raportat la art. 19 şi 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul săvârşirii de infracţiuni de corupţie dintre cele prevăzute de Capitolul III din actul normativ anterior indicat luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
În cauza de faţă inculpatul a fost cercetat şi apoi trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de cumpărare de influenţă, faptă incriminată de dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, normă aflată în Capitolul III („Infracţiuni"), Secţiunea 2 a legii amintite, şi intitulată „Infracţiuni de corupţie".
Rezultă, aşadar că aplicarea măsurii asigurătorii era obligatorie de dispus în cauză, norma cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 78/2000 fiind imperativă şi lipsită de echivoc.
Criticile invocate în recurs de către apărare reiau, în esenţă, aspectele invocate în faţa primei instanţe şi examinate în mod just şi complet de către aceasta.
Susţinerea privind caracterul inechitabil şi nelegal al măsurii asigurătorii dispusă, derivând din greşita interpretare a normelor care au fundamentat dispunerea măsurii nu poate fi primită.
Dispunerea măsurii asigurătorii, constând în poprirea sumei de 200 000 euro, depusă de către inculpat pe numele său şi la dispoziţia organului de urmărire, a reprezentat o justă aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, care nu disting în legătură cu persoanele, faptele de corupţie comise sau măsura asiguratorie ce urmează a se dispune, prevăzând doar că luarea acesteia este obligatorie.
De asemenea, infracţiunile de corupţie despre care există indicii că au fost comise de către inculpaţii C.C. şi V.C. se circumscriu dispoziţiilor Capitolului III din Legea nr. 78/2000 şi, deci, atrag, fără distincţie, aplicarea măsurilor asigurătorii. Aşadar, nu este justă teza susţinută de către apărare, în sensul că patrimoniul inculpatului C.C. a fost diminuat atât prin pretinsa remitere a sumei de 200.000 euro către inculpatul V.C.,cât şi prin poprirea aceleiaşi sume, depusă de inculpat pe numele său şi la dispoziţia organului de urmărire penală, deoarece suma poprită nu a ieşit din patrimoniul inculpatului, chestiunea remiterii sau nu a sumei coinculpatului constituind o împrejurare de fapt ce se va stabili pe bază de probe, care se vor administra în cursul cercetării judecătoreşti aflată în desfăşurare, pe parcursul acesteia, urmând încă a fi audiaţi martori, ale căror declaraţii vor fi evaluate coroborat şi vor conduce la lămurirea situaţiei faptice arătate.
Aşa fiind, se constată că prima instanţă a dispus, cu privire la plângerea formulată împotriva Ordonanţei nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie o soluţie legală, temeinică şi riguros motivată, care oferă o justă interpretare şi aplicare dispoziţiilor legale incidente, recursul declarat urmând a fi respins, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea inculpatului, potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare statului.
3. Referitor la recursul declarat de inculpatul V.C. cu privire la dispoziţia de menţinere a măsurii arestării se constată că este nefondat.
Astfel după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen. prin raportare la art. 3002, în cursul judecăţii instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive", iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate" se dispune menţinerea arestării preventive.
Se va constata, aşadar, că instanţa investită cu soluţionarea cauzei procedează la efectuarea verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului arestat în cauză, apreciind asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive.
De asemenea, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa C.E.D.O., pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise (cauza C. vs. Turcia).
Legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii efective care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Din perspectiva art. 5 din Convenţie, a doctrinei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privarea licită de libertate ca situaţie de excepţie, cu referire expresă la detenţia provizorie, presupune existenţa de bănuieli plauzibile (cauza F., C. şi H. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord) şi implică fapte şi/sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracţiunea pentru care este arestată (cauza E. vs. Turcia). Practica CEDO a stabilit, de asemenea, că probele existente la momentul arestării nu trebuie să reprezinte dovezile necesare formulării unei acuzaţii complete (cauza M. vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord), subzistenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituind factori pertinenţi sub aspectul privării de libertate (cauza T. vs. Franţa).
Totodată, instanţa de contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistenţa motivelor arestării reprezintă o condiţie pentru legalitatea menţinerii detenţiei, aceasta, coroborată cu diligentele depuse de autorităţi pentru derularea procedurii, legitimând detenţia.
Rezultă, aşadar, din examinarea comparată a prevederilor cuprinse în legea naţională şi a celor europene că legislaţia internă corespunde exigenţelor art. 5 din Convenţie, atât prin prevederea expresă şi limitativă a cazurilor în care detenţia provizorie este permisă de lege, cât şi prin reglementarea unor garanţii ce exclud ingerinţele arbitrare în exerciţiul dreptului la libertate şi siguranţă.
Aplicând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că sub aspectele menţionate, prima instanţă a procedat legal, punând în discuţie legalitatea şi temeinicia stării de arest a inculpatului şi reţinând, în urma unui amplu şi riguros examen asupra fiecăruia din temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive că acestea se menţin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Astfel, în mod legal şi temeinic motivat prima instanţă, făcând referiri şi la dispoziţiile art. 5 § 1 lit. c) a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la jurisprudenta Curţii Europene, Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, a apreciat că în raport cu stadiul procesual, subzistă în continuare condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b), cât şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului, deoarece există indiciile temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul V.C. a comis infracţiunile de trafic de influenţă, respectiv de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu infracţiunile de corupţie, fapte penale de o gravitate excepţională, pentru care inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată.
Examenul efectuat sub aspectele precizate de către prima instanţă este, deopotrivă, fundamentat pe dispoziţiile cuprinse în normele europene, jurisprudenta instanţei europene, dar şi pe dispoziţiile dreptului intern, fiind analizată problema legitimităţii detenţiei prin prisma faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, a naturii şi gravităţii lor, stadiului procesual, duratei detenţiei şi persoanei inculpatului.
Instanţa de recurs, în baza propriului examen asupra menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. dispusă prin încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de apărare, constată că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, prevăzute de dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) din C. proc. pen., cu referire la art. 143 şi art. 148 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (3) din aceiaşi cod.
Inculpatul a fost arestat avându-se în vedere ca temei de drept dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat şi existând indicii ce determină bănuiala că inculpatul a comis faptele în exerciţiul şi în virtutea funcţiilor pe care le avea, sau Ie-a deţinut în diferite instituţii ale statului, creând impresia că autorităţile judiciare pot fi influenţate pentru a-şi desfăşura activitatea în sensul dorit de anumite persoane.
Această conduită a inculpatului a fost aptă a crea în societate, o stare de insecuritate, bazată preponderent pe existenţa posibilităţii de influenţare şi aservire a autorităţilor judiciare, cu privire la care inculpatul prin acţiunile sale a încercat să acrediteze ideea că pot fi folosite contrar legii şi moralei pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor persoane.
Totodată, probele dosarului au dovedit şi îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., constând în existenţa de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., motiv care constituie, inclusiv în opina curţii europene, un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria).
Sub acest aspect se impune a se constata ca probele administrate până la acest moment nu au infirmat, ci, dimpotrivă, au susţinut aspectele de fapt avute anterior în vedere la luarea măsurii arestării, conturând, relativ la conduita procesuală a inculpatului, un anumit profil, ce întemeiază concluzia că în libertate inculpatul reprezintă un risc pentru buna desfăşurare a procesului penal, prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului.
Aşa fiind, se constată că, în speţă, se menţin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării, după cum în mod just a reţinut prima instanţă, probele administrate până la acest moment procesual neinfirmând aspectele de fapt avute în vedere anterior.
Probele dosarului furnizează indicii temeinice ce susţin presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care este cercetat, sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un pericol concret pentru ordinea publică.
În speţă acesta rezultă din gravitatea şi materialitatea faptelor presupus comise, modul în care inculpatul a acţionat, poziţia socială privilegiată a acestuia şi percepţia avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor şi a manierei în care autorităţile statului îşi desfăşoară activitatea, în sensul că pot fi aservite şi folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influenţe şi, eventual, contra unor sume de bani.
Se constată, totodată, că timpul scurs de la luarea măsurii nu este de natură a determina concluzia că nu mai sunt îndeplinite condiţiile menţinerii arestării, având în vedere, în ansamblu, atât evoluţia cercetării judecătoreşti, diligenta autorităţilor în asigurarea celerităţii procedurii, complexitatea cauzei, împrejurarea că cercetarea judecătorească nu a fost finalizată cât şi necesitatea desfăşurării în condiţii normale a procesului penal, aspecte ce demonstrează caracterul legitim al detenţiei, care, totodată, răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la elementele anterior menţionate.
Rezultă, aşadar, că lipsirea de libertate - prin menţinerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate şi fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului, faţa de regula respectării libertăţii individuale, acest interes general al menţinerii ordinii sociale şi de drept trecând înaintea dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în libertate şi justificând privarea sa de libertate. Criticile invocate în recurs sunt nefondate şi vor fi respinse.
Motivul de recurs privind, în esenţă, neexaminării posibilităţii de a se dispune, faţă de inculpat, a unor măsuri preventive alternative, neprivative de libertate şi caracterul eliptic şi repetitiv al motivării nu poate fi primit, având în vedere considerentele încheierii atacate. Prima instanţa a realizat o analiză exhaustivă a problemei legitimităţii detenţiei inculpatului, concluzionând în sensul că se menţin temeiurile arestării, ceea ce demonstrează că aplicarea altor măsuri nu era de natură a realiza scopul măsurii preventive anterior dispusă.
După cum s-a arătat şi în cele ce preced, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării nu au încetat, măsura preventivă păstrându-şi caracterul legal, necesar şi legitim, durata acesteia nedepăşind-o pe cea rezonabilă, astfel că nu se poate concluziona că starea de detenţie preventivă constituie, în realitate, o pedeapsă anticipată, după cum sugerează apărarea, în cauză nefiind aplicabilă jurisprudenţa contenciosului european la care s-a făcut referire şi anume J. contra României, Scundeanu contra României nici sub aspectul nemotivării şi nici a duratei măsurii dispuse.
Împrejurarea că în cauză a fost audiat martorul cu privire la care, la luarea măsurii arestării preventive, s-a reţinut că s-a încercat să fie influenţat de către inculpat nu conduce, de plano, la concluzia nesubzistenţei temeiurilor arestării, conduita procesuală a inculpatului, în sensul tendinţei de zădărnicire a aflării adevărului, fiind confirmată de probele administrate până la acest moment procesual.
Critica vizând analizarea unor probe în cuprinsul încheierii atacate, care constituie, în opinia apărării, într-o anumită măsură, o antepronunţare nu poate fi primită, motivarea soluţiei dispusă neputând fi separată de analiza probelor administrate până la acest moment procesual.
Critica, constând, în esenţă în neanalizarea circumstanţelor personale ale inculpatului este nefondată, prima instanţă examinând, după cum s-a arătat şi anterior, chestiunea subzistenţei temeiurilor arestării şi a legalităţii şi temeiniciei măsurii, necesitatea protejării interesului public fiind prioritară faţă de alte aspecte, inclusiv cele privind persoana inculpatului.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se legalitatea şi temeinicia încheierii recurate, sub aspectele ce au format obiectul recursului declarat de către inculpatul V.C., în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat, cu obligarea inculpatului, potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. la plata cheltuielilor judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie, împotriva Încheierii din 4 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziţie pe care o înlătură şi rejudecând:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.C. şi C.C. împotriva aceleiaşi încheieri.
Obligă fiecare recurent inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 71/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 66/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
