ICCJ. Decizia nr. 270/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 270/2011
Dosar nr.1337/1/2011
Şedinţa publică din 27 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva rezoluţiei nr. 85/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 85/P/2009 din 7 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale M.M., judecător la Judecătoria Botoşani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, T.L. şi I.R., judecători la Tribunalul Botoşani, P.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Procurorul a constatat că prin plângerea formulată petentul a solicitat efectuarea de cercetări faţă de M.M., judecător la Judecătoria Botoşani, P.C., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, T.L. şi I.R., judecători la Tribunalul Botoşani şi P.F. procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Fapta reclamată de petiţionar consta în opinia sa în aceea că M.M., I.R. şi T.L. în calitate de judecători, au pronunţat hotărâri judecătoreşti (sentinţa penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 şi Decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009) greşite, prin aceasta cauzându-i vătămarea intereselor sale legale, iar P.C. şi P.F., în calitate de procurori în aceleaşi cauze, au pus concluzii care nu sunt în concordanţă cu probele existente la dosar.
S-a mai reţinut că din actele premergătoare începerii urmăririi penale, efectuate în cauză, a rezultat totodată că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani la data de 26 iulie 2007, petiţionarul C.I. a solicitat a se efectua cercetări penale faţă de H.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi distrugere.
Prin rezoluţia nr. 3665/P/2007 din 8 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani, în temeiul art. 28 C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen. s-a confirmat propunerea organelor de poliţie de a nu începe urmărirea penală în cauză.
Plângerea petiţionarului C.I., formulată împotriva rezoluţiei în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă de primul procuror al aceluiaşi parchet, prin ordonanţa nr. 587/II/2/ din 23 aprilie 2008.
La data de 19 mai 2008, sub nr. 4922/192/2008, la Judecătoria Botoşani s-a înregistrat plângerea petiţionarului C.I., formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei nr. 3665/P/2007.
Prin sentinţa penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoşani pronunţată de judecătoarea M.M., plângerea a fost respinsă, ca nefondată iar prin Decizia nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoşani, pronunţată de judecătorii I.R., T.L. şi G.M. recursul petentului a fost respins, ca nefondat.
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rezoluţia nr. 85/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, prin rezoluţia nr. 231/II/2/2009 din 19 iunie 2009.
Nemulţumit fiind de ambele rezoluţii, petiţionarul, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere la instanţă.
Examinând plângerea formulată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată.
S-a reţinut că potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural, eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, s-a constatat că nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza, instanţele şi parchetele fiind suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi prin urmare nu pot conduce prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu; răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă petiţionarul a formulat plângere penală împotriva judecătorilor M.M., I.R. şi T.L. care au pronunţat sentinţa penală nr. 2141 din 16 septembrie 2008 a Judecătoriei Botoşani şi, respectiv, Decizia penală nr. 155 din 22 ianuarie 2009 a Tribunalului Botoşani, fiind nemulţumit de hotărârile pronunţate de judecătorii mai sus menţionaţi; totodată, petentul a formulat plângere şi împotriva procurorilor P.C. şi P.F., fiind nemulţumit de concluziile puse de aceştia în calitate de procurori de şedinţă în cauzele respective.
Prima instanţă a reţinut că astfel după cum rezultă şi din conţinutul actelor premergătoare efectuate, afirmaţiile petiţionarului nu au suport probator, fiind doar expresia nemulţumirii subiective a unei persoane care nu a primit satisfacţia dorită în faţa autorităţilor judiciare, constatându-se că nu se poate reţine în sarcina magistraţilor judecători şi procurori, reclamaţi de petiţionar, săvârşirea vreunei infracţiuni, nemulţumirea petentului faţă de hotărârile pronunţate de judecători şi de concluziile puse de către procurorii de şedinţă în cauzele respective nu poate duce la concluzia că aceştia şi-au încălcat atribuţiile de serviciu.
S-a concluzionat că în mod corect s-a reţinut atât de procurorul care a instrumentat plângerea cât şi de procurorul ierarhic superior acestuia că activitatea desfăşurată de magistraţii judecători şi procurori reclamaţi nu se circumscrie infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), plângerea petentului fiind nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs transmise (filele 16-18 dosar recurs) pentru neefectuarea de cercetări corecte de către intimaţii T.L., I.R., P.C. şi P.F., neefectuarea de cercetări şi sustragerea de acte de către agentul de poliţie M.M., retrocedarea ilegală a imobilului din Botoşani.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiţii pozitive, a existenţei de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, cu distincţiile prevăzute de norma anterior indicată.
În cauza dedusă judecăţii petentul, nemulţumit fiind de soluţiile pronunţate de instanţe şi concluziile formulate de procurori în cazurile în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală.
Din verificarea actelor dosarului se constată că în mod just procurorul, în baza verificărilor efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, a apreciat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, spre a fi posibilă angajarea răspunderii penale a persoanelor indicate în plângere. Aceasta deoarece activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistraţi potrivit prerogativelor funcţiilor deţinute, nu poate, prin ea însăşi, să constituie infracţiune.
Intimaţii magistraţi s-au limitat la exercitarea legală a atribuţiilor de serviciu, circumscriindu-se strict acestora, împrejurarea că hotărârea pronunţată sau concluziile procurorului de şedinţă au nemulţumit partea neputând constitui decât, eventual, temei pentru declararea căilor de atac prevăzute de legea procesuală, a căror parcurgere nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale, aceasta fiind o instituţie juridică distinctă, cu finalitate diferită.
Aşa fiind se constată că prima instanţă, cu respectarea art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluare proprie, justă, plângerii petentului, rezoluţiei atacate şi materialului dosarului, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate şi privesc, în parte, aspecte referitoare, în esenţă, la chestiuni de natură civilă, soluţionate în defavoarea petentului ce exced obiectului prezentei cauze; totodată, criticile referitoare la activitatea profesională a numitului M.M., criticată de petent, exced obiectului controlului judecătoresc în procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen., deoarece faţă de această persoană nu s-a dispus prin rezoluţia atacată una dintre soluţiile de netrimitere în judecată prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. De asemenea, se constată, că aprecierile recurentului petent cu privire la activităţile desfăşurate de intimaţi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu se susţin, astfel după cum s-a motivat şi anterior.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.I. împotriva sentinţei nr. 157 din 3 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 856/39/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 27/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 271/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
