ICCJ. Decizia nr. 273/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 273/2011
Dosar nr.1352/1/2011
Şedinţa publică din 27 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1402 din 13 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluţiei nr. 612/P/2009 din 24 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 612/P/2009 din 24 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul D.R. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
S-a reţinut de către procuror că plângerea penală formulată împotriva procurorului D.R. cuprindea acuzaţiile petiţionarului C.N. privitoare la săvârşirea de către magistrat a infracţiunii de fals intelectual cu ocazia dispunerii rezoluţiei din data de 23 septembrie 2008 în dosarul nr. 221/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Se arăta de către petiţionar că rezoluţia la care face referire cuprindea menţiunea nereală în sensul că instanţa ar fi hotărât asupra unei forme de ieşire din indiviziune şi că obiectul plângerii penale nu îl constituia nemulţumirea petiţionarului privitoare la soluţia pronunţată în cauză, întrucât împotriva actului emis de procuror exercitase căile legale de atac la nivelul Ministerului Public şi, ulterior, la judecător.
Pe baza verificărilor efectuate în etapa actelor premergătoare, procurorul de caz a constatat că, în contextul în care rezoluţia adoptată de procurorul D.R. fusese menţinută în căile de atac, demonstrându-se astfel legalitatea şi temeinicia ei, nu mai puteau fi luate în examinare aspectele invocate în plângerea penală, acestea constituind în fapt critici de nelegalitate şi netemeinicie, cărora în mod artificial li se atribuise de către petiţionar conotaţie penală.
Prin urmare, reţinând că în realitate se contestă, prin raportare la propriile aprecieri, rigoarea expunerii făcute de magistratul procuror, procurorul de caz a apreciat că nu se poate reţine existenţa unor aspecte penale în legătură cu modul de instrumentare şi soluţionare a cauzei de către procurorul D.R.
Plângerea formulată de petiţionar, conform dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluţia nr. 2947/1499/II/2/2010 din 12 aprilie 2010 a procurorului şef din cadrul aceluiaşi parchet.
În termen legal, petiţionarul C.N. a formulat plângere la instanţă, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neurmărire penală adoptată în cauză, cu motivarea că soluţiile dispuse la nivelul Ministerului Public nu conţineau un răspuns cu privire la acuzele aduse procurorului D.R. care în cuprinsul rezoluţiei date prezentate o situaţie necorespunzătoare adevărului.
Analizând plângerea formulată, prima instanţă a constatat că este nefondată.
În speţă, pe baza verificărilor efectuate, s-a constatat că intimata D.R. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, nu a săvârşit nicio faptă penală şi, în consecinţă, corespunzător dispoziţiilor legii procesual penale, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale.
Din actele existente la dosar nu rezultă existenţa unor acte sau fapte săvârşite de către intimată, cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunii de fals intelectual reclamată de petiţionar, întrucât intimata, în calitatea sa de magistrat, nu a făcut decât să reţină o situaţie de fapt care, în opinia sa, era susţinută de probatoriul administrat şi să exprime concluziile pentru care a considerat că plângerea petiţionarului era neîntemeiată.
Eventualele erori apărute în procesul de stabilire a situaţiei de fapt şi de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează însă cu o atestare nereală a faptelor şi împrejurărilor cauzei în sensul art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în lipsa oricăror indicii sau date care să susţină interesul particular al magistratului în soluţionarea într-un anume fel a cauzei, remediul procesual fiind cel al exercitării căilor de atac.
În condiţiile în care rezoluţia adoptată de procurorul în cauză a fost verificată şi confirmată în căile legale de atac de care petiţionarul a uzat în speţă, prima instanţă a constatat că, în mod justificat, s-a decis a nu se începe urmărirea penală, neexistând temeiuri de fapt şi de drept care să conducă la reţinerea infracţiunii de fals intelectual.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale formulate şi consemnate în partea introductivă a prezentei decizii pentru neefectuarea de cercetări, motivarea greşită a rezoluţiei (în ceea ce priveşte motivarea plângerii şi a activităţii magistraţilor reclamaţi).
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cauzelor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile reglementate de norma precitată.
În cauza de faţă petentul, nemulţumit de modul în care, în final, a fost soluţionată o cauză civilă în care a fost parte a formulat plângere penală împotriva magistraţilor şi, ulterior, împotriva procurorului care, iniţial, a soluţionat (prin dispunerea unei soluţii de netrimitere în judecată) plângerea petentului.
Se reţine, totodată că intimatul procuror s-a limitat la a-şi exercita prerogativele funcţiei cu care a fost investit şi, de asemenea, că interpretarea şi aplicarea legii şi dispunerea unei soluţii, chiar dacă aceasta nemulţumeşte pe una dintre părţi, nu constituie prin ele însele infracţiuni ci, dimpotrivă, modalităţi de exercitare a funcţiei de jurisdicţie cu care a fost investit.
Aşadar, aprecierile negative ale petentului constituie aserţiuni pur subiective inapte a proba comiterea, de către magistratul intimat, a infracţiunilor reclamate, astfel că în mod corect procurorul a apreciat că faptele imputate magistratului procuror nu există.
Criticile petentului, faţă de soluţia dispusă de procuror, trebuiau exprimate pe calea parcurgerii procedurii prevăzută de art. 278 şi următoarele C. proc. pen., care nu pot fi substituite şi nici completate de formularea unei plângeri penale, spre a se modifica soluţiile care au nemulţumit partea, plângerea penală fiind o instituţie juridică distinctă, cu finalitate diferită, care nu poate conduce la modificarea soluţiilor dispuse de magistraţi.
Aşa fiind, se constată că prima instanţă întemeiat a concluzionat, în urma evaluării proprii juste, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei contestate, în sensul că soluţia adoptată de procuror este legală şi temeinică.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
În cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a efectuat actele premergătoare apreciate ca utile şi motivat, a dispus faţă de intimată soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Se reţine, totodată, că norma anterior indicată nu impune în sarcina procurorului obligaţia efectuării oricăror verificări apreciate ca utile de parte, ci pe cele necesare fundamentării soluţiei, ceea ce, în speţă, s-a realizat.
Critica privind motivarea soluţiei şi pretinsa reţinere greşită de către procurori a obiectului plângerii petentului nu pot fi primite, soluţia de netrimitere în judecată contestată fiind întemeiată în fapt şi în drept şi reţinând just obiectul plângerii, astfel după cum aceasta a fost formulată.
De asemenea, solicitarea petentului de desfiinţare a unei hotărâri civile apreciată ca defavorabilă nu poate fi primită, ea excedând obiectului cauzei, reprezentat de verificarea legalităţii şi temeiniciei unei soluţii pronunţată în primă instanţă, în procedura prevăzută de art. 2781 C. proc. pen.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că hotărârea primei instanţe este legală, temeinică şi corect argumentată, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat de petent va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMEEL LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.N. împotriva sentinţei nr. 1402 din 13 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4498/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 272/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 274/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
