ICCJ. Decizia nr. 281/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 281/2010
Dosar nr.2651/1/2011
Şedinţa publică din 27 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 941 din 2 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta S.T.F.; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 26 februarie 2010 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie plângerea petentei S.T.F. prin care aceasta critica faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie foloseşte ştampila instituţiei purtând denumirea Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cât şi împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 544/2001 sunt încălcate prin neindicarea adresei acelei instituţii.
Analizând plângerea prima instanţă a constatat că aceasta este inadmisibilă, deoarece petenta a invocat aspecte ce exced atât procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. (plângerea neavând ca obiect o soluţie de netrimitere în judecată), cât şi dispoziţiile art. 222 alin. (1) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, după cum rezultă din cuprinsul concluziilor scrise şi al celor orale expuse în partea introductivă a prezentei decizii pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, aplicarea unei ştampile cu denumirea anterioară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie), neindicarea adresei instituţiei, greşita dispunere a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţi, nelegalităţile comise în procedura judiciară derulată cu participarea acestora, împrejurarea că, deşi a formulat o singură plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au format două dosare; în drept au fost invocate dispoziţiile art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 275 şi următoarele C. proc. pen. împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, plângerea fiind soluţionată potrivit distincţiilor prevăzute de art. 275 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 278 alin. (1) şi 2 C. proc. pen.
În materia soluţiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar şi a celui judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen.
Rezultă aşadar că în situaţia în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi nici nu sunt incidente alte cazuri de excepţie în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluţie /măsură a procurorului cenzurii instanţei, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.
Totodată, din interpretarea dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., reiese că plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a menţiunilor prevăzute expres de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerinţelor legale privind conţinutul plângerii reprezentând o condiţie de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conţinut precis şi constituind, totodată, o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate şi a exercitării abuzive a dreptului de petiţionare.
În cauza de faţă prima instanţă a reţinut corect obiectul plângerii petentei şi întemeiat a constatat că aceasta nu priveşte una dintre soluţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, că nu îndeplineşte condiţiile de fond şi formă prevăzute de art. 222 C. proc. pen. Într-adevăr, sesizarea petentei nu avea ca obiect o soluţie de netrimitere în judecată şi nici nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen., astfel că aceasta a exercitat un drept neprevăzut de lege, cererea formulată fiind inadmisibilă.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., deoarece, după cum s-a argumentat anterior, prima instanţă a dat o justă interpretare şi aplicare dispoziţiilor legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Motivele referitoare la anumite aspecte privind menţiunile cuprinse într-o adresă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu sunt întemeiate, acestea nefiind apte a conduce la o concluzie contrară celei anterior adoptată de către prima instanţă.
Criticile relative la modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către intimaţi şi soluţia dispusă de către procuror cu privire la aceştia, precum şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. exced obiectului cauzei, având în vedere limitele devoluţiunii, just stabilite de către prima instanţă.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.T.F. împotriva sentinţei nr. 941 din 2 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1725/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 283/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
