ICCJ. Decizia nr. 284/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 284/2010
Dosar nr.7263/1/2010
Şedinţa publică din 27 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1996 din 24 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G. împotriva rezoluţiei nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin plângerea adresată la 23 ianuarie 2009 Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, petentul P.G. a cerut efectuarea de cercetări şi trimiterea în judecată a numitului B.C. – chestor de poliţie – directorul Direcţiei Juridice din Ministerul Administraţiei şi Internelor, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de 291 C. pen.
În motivarea plângerii a arătat că în anul 2004 a fost eliberat din funcţia de şef al Biroului de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Municipiului Urziceni şi destituit din Poliţia Română (7 noiembrie 2005.). Petentul a susţinut că măsurile luate au fost abuzive, deoarece nu a fost cercetat administrativ şi nu i s-au adus la cunoştinţă acuzele în urma cărora a fost destituit, astfel că prin sentinţa civilă nr. 906 din 19 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a anulat dispoziţia inspectorului şef al I.P.J. Ialomiţa şi ordinul M.I.R.A. şi a obligat pârâţii să-l reîncadreze în funcţia deţinută anterior, cu plata drepturilor de care a fost lipsit în această perioadă.
Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâţii, iar Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi, pe fond, a respins acţiunea petentului P.G. ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut că la fond nu s-a avut în vedere faptul că eliberarea intimatului din funcţia de conducere a reprezentat o decizie managerială justificată prin deficienţe constatate în activitatea acestuia şi consemnate în rapoartele Corpului de control al ministrului în care se consemnează că acesta a depozitat în locuinţa sa un număr de 169 sesizări neînregistrate în evidenţele poliţiei, pentru a nu fi descoperite de ofiţerii inspectori.
Petentul a susţinut că, instanţa de recurs a adoptat soluţia pe baza unui act fals, pe care l-a prezentat în instanţă chestorul B.C. - directorul Direcţiei Juridice din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Actul calificat de petent ca fiind fals este ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004, în sensul că semnătura „indescifrabil" din dreptunghiul ştampilei aplicată pe Ordinul prezentat instanţei de recurs nu ar fi identică cu cea de pe Ordinul comunicat lui în urma hotărârii judecătoreşti prin care recurenţii au fost obligaţi să-i comunice mai multe acte.
În urma actelor premergătoare, prin rezoluţia nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul B.C. - chestor în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Procurorul a motivat că ordinele prezentate în instanţă nu erau supuse regimului publicării, conform art. 35 alin. (3) din HG nr. 50/2005. Instanţa de recurs a avut în vedere afirmaţiile recurenţilor (M.I.R.A. şi I.P.J. Ialomiţa) făcute în instanţă potrivit cărora ordinul în litigiu a fost semnat şi îndeplineşte toate cerinţele legale de fond şi formă, fără a fi supus prevederilor HG nr. 1210/2003, care nu sunt aplicabile în procedura de stabilire a răspunderii disciplinare a poliţiştilor, pentru care sunt incidente dispoziţiile legii speciale şi anume Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului. Aşa fiind, s-a motivat în rezoluţie, susţinerile petentului în sensul că făptuitorul B.C. ar fi prezentat în instanţă un înscris falsificat, sunt de circumstanţă, fără acoperire în plan probator.
Plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei anterior menţionate, conform art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin rezoluţia nr. 5521/2649/II/2/2009 din 28 mai 2009 ca neîntemeiată.
Împotriva rezoluţiei de neurmărire penală petentul a formulat plângere, conform art. 2781 C. proc. pen.
În esenţă, a reluat din considerentele sentinţei că ordinul contestat nu conţine nicio motivaţie, decât enumerarea textelor din Legea nr. 360/2002, că acesta este nelegal deoarece eliberarea din funcţie ca sancţiune disciplinară a lucrătorului de poliţie judiciară poate fi dispusă numai cu avizul sau la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ordinul contestat nu este semnat, nefăcându-se dovada că a fost emis de persoana competentă să-l emită potrivit legii. A arătat că prin prezentarea de către făptuitor la ultimul termen în recurs a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004 care este semnat şi ştampilat în fals în rubrica rezervată Ministrului Administraţiei şi Internelor, s-a ajuns la pronunţarea unei soluţii care îl păgubeşte. S-a reproşat procurorului care a dispus neînceperea urmăririi penale că fără a face cercetări, fără a audia părţile a interpretat eronat înscrisurile înaintate de el în copie ori Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004, care nu are însă semnătura şi nici ştampila ministrului, este semnat pe verso de petent la 10 august 2004, iar Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004, falsificat nu are semnătura sa, acelaşi ordin nesemnat şi neştampilat apărând semnat şi ştampilat la o dată ulterioară.
Verificând rezoluţia atacată, conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, prima instanţă a constatat că plângerea este nefondată.
S-a reţinut că din considerentele deciziei pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a rezultat că prima instanţă a considerat greşit că petentul nu putea fi destituit din poliţie fără avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform prevederilor art. III pct. 8 din Legea nr. 281/2003, fără a observa că aceste dispoziţii se referă la eliberarea din funcţie şi nu vizează aplicarea sancţiunii disciplinare de destituire din poliţie.
Analizând Ordinul de destituire din poliţie a intimatului, s-a reţinut că acesta îndeplineşte celelalte condiţii de formă prevăzute de lege şi din copia acestuia depusă în recurs rezultă că poarta semnătura şi ştampila emitentului, iar din cuprinsul lui rezultă considerentele pentru care a fost emis.
În mod corect a reţinut procurorul că ordinul prezentat de făptuitor instanţei de judecată pretins de petent ca fiind falsificat este unul şi acelaşi cu ordinul semnat de ministru, neconcordanţa dintre semnături neavând relevanţă din moment ce conţinutul actului este acelaşi, apt de a produce efectele juridice urmărite.
Într-adevăr, la fila 36 din dosarul nr. 80/P/2009 este depus în copie exemplarul nr. 1- semnat de ministru – copie certificată pentru conformitate, iar la fila 37 se regăseşte acelaşi ordin nr. S/II/3161 din 5 august 2004, având conţinut identic, purtând în colţul drept menţiunea Exemplar 3 certificat pentru conformitate cu dispoziţia „09 august 2004 – Serviciul M.R.U. măsuri de executare a ordinului – şi semnătura indescifrabilă".
Rezultă cu evidenţă că ceea ce s-a pus în executare este un ordin semnat de ministrul Administraţiei şi Internelor, ordin valabil aşa cum s-a apreciat şi prin Decizia nr. 3328 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse în scris (filele 2-5 dosar recurs) şi concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru nelegalitate, netemeinicie, neefectuarea de cercetări de către procurorul care a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale, lipsa intimatului de la judecată, ignorarea apărărilor petentului, neanalizarea semnăturii de pe ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004; în drept au fost invocate dispoziţiile art. 3859 pct. 16 şi 18 C. proc. pen.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea cumulativă a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date privind comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate de norma precitată.
În cauza dedusă judecăţii se constată că intimatul şi-a exercitat legal atribuţiile de serviciu, prezentarea unui înscris valid şi legal neconstituind o faptă prevăzută de legea penală. Nemulţumirile petentului, astfel după cum ele reies şi din cuprinsul susţinerilor din recurs, vizează destituirea din funcţie, în mod nemotivat şi nedovedit, petentul contestând validitatea ordinului emis în acest sens şi formulând plângere penală împotriva persoanei care a prezentat în instanţa civilă actele criticate de parte.
Se constată, astfel că, în mod întemeiat prima instanţă a menţinut soluţia de netrimitere în judecată dispusă de către procuror, ordinul contestat fiind un act valabil, îndeplinind condiţiile de fond şi formă reglementate de lege, faptul că pe un exemplar (nr. 1) s-a aplicat o semnătură (pentru Ministrul Administraţiei şi Internelor), iar altele au fost certificate pentru conformitate, nerealizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor reclamate, criticile petentului putând fi invocate prin contestarea actului în instanţa civilă, procedură ce nu se poate completa şi nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale.
Se reţine, totodată, că prima instanţă a avut în vedere la soluţionarea cauzei, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., materialul dosarului, plângerea petentului, înscrisurile depuse şi rezoluţia contestată, judecarea cauzei derulându-se cu respectarea drepturilor procesuale ale petentului, hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Motivul de recurs privind neefectuarea de cercetări de către procuror şi neaudierea petentului nu se susţine, deoarece procurorul, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., a efectuat, în etapa actelor premergătoare, verificările apte a fundamenta soluţia dispusă, neavând obligaţia legală să efectueze verificările apreciate ca utile de către parte.
Prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 2781 alin. (4) C. proc. pen. la judecarea cauzei având ca obiect plângerea petentului împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, absenţa intimatului legal citat neîmpiedicând judecarea pricinii.
Totodată, după cum s-a arătat anterior, instanţa şi-a format convingerea pe înscrisurile indicate de dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., criticile petentului în acest sens fiind nefondate.
Motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 16 şi 18 C. proc. pen. invocate de către recurent nu sunt incidente în cauză şi exced obiectului acesteia având în vedere specificul procedurii prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., care nu presupune soluţionarea în fond a cauzei.
Pentru considerentele ce preced în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.N.G. împotriva sentinţei nr. 1996 din 24 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5457/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 283/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 286/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
