ICCJ. Decizia nr. 345/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 345/2010
Dosar nr.2063/1/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1459 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C.V. împotriva rezoluţiei nr. 113/P/2010 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 113/P/2010 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
În considerentele acestei rezoluţii, s-au reţinut următoarele:
Prin ordonanţa nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Ploieşti, s-a dispus disjungerea cauzei privind săvârşirea de către magistratul T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 264 C. pen. şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Cercetările în cauză au avut la bază plângerea penală formulată de petiţionarul M.C.V. împotriva procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti – T.L.M. privind săvârşirea de către acesta a infracţiunilor prevăzute de art. 257 C. pen., art. 264 C. pen. şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
În cuprinsul plângerii se arăta că prin referatul nr. 1239/II/6/2009 din 22 octombrie 2009, procurorul în cauză solicitase respingerea cererii de revizuire pe care o formulase în dosarul nr. 936/42/09/F, cu termen la 10 decembrie 2009; plângerea penală conţinea şi o prezentare a dosarelor penale a căror soluţionare îl nemulţumea.
Pe baza verificărilor efectuate s-a stabilit că, după pronunţarea soluţiilor în dosarele în care avea calitatea de parte, petiţionarul formulase o serie de plângeri penale împotriva poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor care au instrumentat respectivele cauze; plângerile astfel formulate au fost soluţionate fie prin neînceperea urmăririi penale, fie prin clasare, reţinându-se lipsa lor de temeinicie.
Totodată, s-a constatat că în lucrarea înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Ploieşti sub nr. 257/VIII/1/2007, M.A., fratele petiţionarului M.C.V., a depus o decizie de încadrare a petiţionarului în gradul II de handicap, din care rezulta că cel din urmă a fost diagnosticat de Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap cu „Tulburare ORG de personalitate de tip polimorf AO – Calncom CR – Simplu – Cod handicap 5, necesită protecţie specială şi beneficiază de prevederile Legii nr. 519/2002 art. 19 alin. (1)".
De asemenea, s-a reţinut că prin ordonanţa nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Ploieşti se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul T.L.M., sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen., pe motiv că fapta reclamată nu se săvârşise în realitate şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică pentru efectuarea de cercetări sub aspectul celorlalte infracţiuni menţionate în plângerea penală.
Cauza disjunsă a format obiectul dosarului penal nr. 113/P/2010.
În urma actelor premergătoare efectuate, procurorul de caz a constatat că procurorul T.L.M. nu a săvârşit nicio faptă prevăzută de legea penală, lipsind orice indicii privind exercitarea abuzivă a funcţiei ori producerea vreunei vătămări în interesele legale ale petiţionarului, prin pretinsul comportament inadecvat al magistratului.
Totodată, s-a apreciat că nici din perspectiva laturii subiective a infracţiunii reclamate nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, termenul „cu ştiinţă" excluzând culpa şi implicând cunoaşterea de către funcţionar a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor de serviciu şi urmărirea sau acceptarea că, prin aceasta, se ajunge la vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
Concluzionând, procurorul de caz a constatat că nu au fost încălcate interesele legale ale petiţionarului, că au fost respectate principiile constituţionale şi drepturile procedurale ale petiţionarului, magistratul reclamat manifestând imparţialitate în cauzele cu care a fost învestit.
Ca urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost dispusă soluţia de neurmărire penală.
Plângerea formulată de petiţionar, conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluţia 10342/2609/II/2/2010 din 21 iunie 2010 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiţionarul a formulat plângere la instanţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 5794/1/2010 din 30 iunie 2010.
Analizând plângerea formulată, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată.
S-a argumentat că soluţia de neurmărire penală adoptată în cauză faţă de intimatul magistrat T.L.M. s-a întemeiat pe constatarea că acesta nu săvârşise, în circumstanţele menţionate în plângere, niciuna dintre faptele de care era acuzat şi, într-adevăr, din actele existente la dosar şi care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu a rezultat existenţa unor acte sau fapte săvârşite de către intimat, cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a elementului material al infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului sau neglijenţă în serviciu, reclamate de petiţionar, întrucât intimatul, în calitatea sa de magistrat, şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane şi fără a da ajutor unui infractor.
S-a reţinut că pentru a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcţionarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos. De asemenea, este necesar ca inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al faptei şi care a produs vătămări intereselor legale ale unei persoane să fie săvârşite cu vinovăţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu voinţă, a efectuat acţiunea ori a rămas în pasivitate, şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
Pe de altă parte, constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu, conform art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a creat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.
Raportând conţinutul infracţiunilor anterior prezentate la activitatea desfăşurată de magistratul T.L.M. prima instanţă a reţinut că acesta a efectuat actele procedurale şi a luat măsuri procesuale care se impuneau în rezolvarea cauzelor cu care a fost învestit, în temeiul funcţiei pe care o îndeplinea, cu respectarea principiilor de stabilitate şi autonomie, potrivit convingerii şi probelor administrate, activitatea desfăşurată de magistratul T.L.M. care a întocmit referatul nr. 1239/II/6/2009 din 22 octombrie 2009, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată de petiţionar şi a dat soluţii de respingere, ca neîntemeiate, a plângerilor formulate de acesta împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale date în numeroasele plângeri penale formulate de petiţionar împotriva poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor care au instrumentat diferite cauze în care acesta a avut calitate de persoană vătămată, nu constituie indicii în sensul săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile reclamate de petiţionar.
S-a constatat că argumentele intimatului procuror expuse în soluţiile date, interpretarea probelor şi temeiurile avute în vedere la adoptarea soluţiilor sunt rezultatul aprecierii personale a probelor administrate în respectivele cauze, iar împrejurarea că acestea nu au fost în favoarea petiţionarului nu poate constitui motiv pertinent şi suficient pentru angajarea răspunderii penale.
Pronunţarea unei soluţii care nemulţumeşte una din părţi nu este prin ea însăşi o faptă abuzivă, iar cum în legătură cu această cauză, nu există niciun indiciu că magistratul reclamat de petiţionar, şi-a încălcat cu rea-credinţă atribuţiile de serviciu, pentru a cauza o vătămare intereselor legale ale petiţionarului, rezultă că fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există.
De asemenea, s-a apreciat că nu se poate reţine în sarcina magistratului intimat nici săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 264 C. pen., în condiţiile inexistenţei vreunui ajutor dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, simpla împrejurare că soluţiile date de magistratul procuror T.L.M. sunt nefavorabile petiţionarului, nefiind de natură să declanşeze procesul penal.
Totodată s-a reţinut că în plângerea penală formulată, petiţionarul nu a invocat încălcări concrete ale legii, fapte concrete de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu sau acte certe de favorizare, distinct pentru fiecare cauză în parte şi mijloacele de probă cu care înţelege să-şi probeze acuzaţiile, susţinerile sale având caracter generic şi fiind expresia nemulţumirii unei persoane care nu a primit satisfacţia dorită în faţa organelor judiciare (parchet şi instanţă de judecată), lipsind un minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, soluţia adoptată de procuror fiind apreciată ca temeinică şi legală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, a existenţei de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile prevăzute de norma precitată.
În cauza de faţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a dispus efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei şi motivat, a constatat că faptele imputate intimatului procuror nu există în materialitatea lor.
Într-adevăr, astfel după cum rezultă din actele dosarului, nemulţumirile petentului au avut ca origine soluţiile dispuse de către intimatul procuror în cauze pe care le-a instrumentat şi în care petentul a fost parte.
Totodată, se constată că intimatul procuror s-a limitat la a-şi exercita legal prerogativele specifice funcţiei deţinute, activitatea judiciară neputând să constituie, prin ea însăşi, infracţiune, ci, dimpotrivă, o expresie a normalei desfăşurări a atribuţiilor de serviciu de către magistrat. Aşadar, în mod just s-a apreciat de către procuror şi de către prima instanţă că faptele reclamate de petent nu există în materialitatea lor, deoarece legala exercitare a prerogativelor funcţiei, chiar finalizată cu dispunerea unei soluţii nemulţumitoare pentru parte, nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii penale.
Astfel, se constată că nemulţumirea subiectivă şi nedovedită a petentului faţă de soluţiile legal dispuse de procuror trebuia exprimată pe calea parcurgerii procedurii de contestare a soluţiilor procurorului, potrivit art. 278 C. proc. pen., sau prin formularea apărărilor apreciate ca pertinente în faţa instanţei învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, urmare formulării şi înaintării referatului procurorului potrivit art. 399 C. proc. pen., proceduri legale care nu pot fi completate şi nici înlocuite de formularea plângerii penale, instituţie juridică distinctă şi cu finalitate diferită de cea urmărită în realitate de petent, respectiv cea a modificării soluţiilor dispuse de magistrat.
Se reţine, totodată, că prima instanţă în soluţionarea plângerii petentului a dat o evaluare proprie justă, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., actelor dosarului, rezoluţiei contestate şi plângerii formulate, hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată, apreciindu-se în mod just că se impune menţinerea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă faţă de intimat.
Pentru considerente ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct.1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.C.V. împotriva sentinţei nr. 1459 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5794/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 346/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
