ICCJ. Decizia nr. 344/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 344/2010
Dosar nr.2062/1/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 283 din 24 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.C.V. împotriva ordonanţei nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută ordonanţa atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 13 noiembrie 2009, petentul G.C.V., a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o plângere formulată în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. împotriva ordonanţei nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Petiţionarul a criticat soluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror ca fiind nelegală şi netemeinică şi a solicitat desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de S.L., A.E. şi D.D., judecători în cadrul Curţii de Apel Suceava care, în opinia petentului, cu bună-ştiinţă, au încălcat legea şi drepturile sale procesuale.
Verificând ordonanţa atacată pe baza materialului şi a lucrărilor cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că prin ordonanţa nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de S.L., A.E. şi D.D., magistraţi judecători la Curtea de Apel Suceava, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată, neglijenţă în serviciu, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi fals în declaraţii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 248 C. pen., art. 2481 C. pen., art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), întrucât faptele nu există.
Totodată, prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus, în temeiul art. 38 C. proc. pen., art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 45 alin. (1) C. proc. pen. şi la art. 132 lit. b) din OUG nr. 43/2002, disjungerea şi declinarea cauzei pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de primirea de foloase necuvenite, trafic de influenţă, fapte săvârşite de alţi funcţionari prevăzute de art. 256 C. pen., 257 C. pen., 258 C. pen., la Direcţia Naţională Anticorupţie, împreună cu prezenta ordonanţă şi dosarul cauzei.
S-a reţinut că petiţionarul G.C.V. a formulat plângere penală împotriva celor trei judecători, solicitând tragerea acestora la răspundere penală în legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. 7302/86/2008 al Curţii de Apel Suceava.
Din actele premergătoare efectuate în cauză, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 82 din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul G.C.V., a anulat Decizia nr. 965/2007, emisă de SC D. SA Fălticeni, obligând această firmă să plătească contestatorului despăgubiri reprezentând ajutorul de şomaj, conform Legii nr. 76/2002, pentru perioada 9 iunie 2006 – 9 iunie 2007; prin aceeaşi sentinţă, SC D. SA a fost obligată să rectifice anumite menţiuni în cuprinsul carnetului de muncă al contestatorului, fiind respinsă cererea acestuia privind obligarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Suceava de a înscrie menţiuni în carnetul său de muncă referitor la perioada de şomaj.
G.C.V. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009, învederând instanţei de recurs că Tribunalul Suceava, în mod greşit nu a reţinut că în carnetul său de muncă au fost efectuate menţiuni eronate referitor la perioada în care s-a aflat în incapacitate de muncă.
Prin Decizia nr. 313 din 19 martie 2009, Curtea de Apel Suceava (respectiv completul format din judecătorii S.L., A.E. şi D.D.) a respins, ca nefondat, recursul declarat de G.C.V. şi a admis recursul promovat de S.C. D. SA, fiind modificată sentinţa civilă nr. 82 din 12 ianuarie 2009, în sensul că societatea arătată nu a mai fost obligată să plătească despăgubiri constând în ajutorul de şomaj către petiţionar.
Petiţionarul a apreciat că judecătorii care au pronunţat această hotărâre şi-au încălcat atribuţiile de serviciu, deoarece ar fi interpretat eronat dispoziţiile legale privind calculul termenului în care SC D. SA ar fi putut declara recurs împotriva sentinţei civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009, prin aceasta fiind încălcate drepturile petiţionarului la apărare şi la un proces echitabil.
Prin ordonanţa nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009, procurorul a constatat că instanţa a motivat cu privire la excepţia de tardivitate a recursului, examinând data declarării acestuia în raport de dovezile privind comunicarea sentinţei civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009 a Tribunalului Suceava şi constatând că exercitarea căii de atac s-a făcut în termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, calculat pe zile libere conform art. 103 C. proc. pen.
În consecinţă, procurorul a constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat săvârşirea vreunei fapte penale de către judecători cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, astfel că a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
Plângerea formulată de petiţionar împotriva măsurii dispuse de procuror, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 C. proc. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată de procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin rezoluţia nr. 10009/4957/II/2/2009 din 19 octombrie 2009.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, petiţionarul G.C.V. a formulat plângere la instanţă, în temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., susţinând că organele de urmărire penală nu au depus diligenţele necesare în vederea strângerii probelor pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, ignorând faptul că judecătorii au pronunţat hotărârea în baza unei probe depusă după închiderea dezbaterilor şi anume un borderou de corespondenţă fals, probă despre a cărei existenţă nu a cunoscut şi nu s-a putut pronunţa, procurorul procedând cu rea-credinţă pentru a-i favoriza pe cei vinovaţi, necercetând acest aspect, neexplicându-i petiţionarului drepturile sale procesuale şi nemotivând în scris respingerea probelor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 67 C. proc. pen., iar judecătorii încălcându-i drepturile procesuale referitoare la un proces echitabil, imparţial, petiţionarul solicitând tragerea acestora la răspundere penală.
Examinând plângerea, prima instanţă a constatat că aceasta nu este fondată, din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză nerezultând indicii că magistraţii au săvârşit vreo faptă prevăzută de legea penală.
S-a reţinut că magistraţii au examinat excepţia tardivităţii declarării recursului de către intimata recurentă SC D. SA Fălticeni, ridicată de petiţionar şi asupra căreia părţile şi-au formulat concluziile, ca şi fondul pricinii.
Dezbaterea cauzei a avut loc în şedinţa publică din 12 martie 2009, iar pentru a da posibilitatea apărătorului pârâtei recurente să depună concluzii scrise, pronunţarea cauzei s-a amânat pentru data de 19 martie 2009. La data de 18 martie 2009, pârâta recurentă SC D. SA Fălticeni a depus note scrise, atât cu privire la excepţia tardivităţii, cât şi cu privire la fondul cauzei.
În motivarea concluziilor, partea a invocat şi a depus registrul de corespondenţă, pentru a dovedi susţinerea făcută în memoriul de recurs potrivit căreia hotărârea i-a fost comunicată la data de 23 ianuarie 2009.
Întrucât excepţia tardivităţii a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa a examinat această excepţie inclusiv pe baza documentelor depuse până la pronunţare şi despre existenţa şi conţinutul cărora se făcuse vorbire în cadrul procesului, Înalta Curte constată că în mod întemeiat procurorul a stabilit că în cauză nu a fost săvârşită nicio infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul ori vreo infracţiune de fals.
Astfel, prima instanţă a concluzionat în sensul că magistraţii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu potrivit dispoziţiilor legale în materie, fără a prejudicia, cu ştiinţă ori din culpă, interesele legale ale persoanei vătămate, iar procurorul, constatând existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen. (inexistenţa faptei), a dispus în mod legal şi temeinic neînceperea urmăririi penale.
Cât priveşte criticile formulate de petiţionar cu privire la administrarea şi evaluarea probelor de către organele de urmărire penală, s-a constatat că acestea nu sunt fondate, întrucât faza actelor premergătoare nu este guvernată de principiile şi regulile desfăşurării urmăririi penale, în această fază, organele de urmărire penală efectuând verificări, dar neadministrând probe; în condiţiile în care se constată existenţa unui caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, nu se poate dispune începerea urmăririi penale şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la probe şi mijloacele de probă prevăzute în Titlul III al Codului penal; astfel, s-a reţinut că plângerea petentului este nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise depuse la dosar (filele 12-15 dosar recurs) pentru neefectuarea verificărilor de către procurori şi judecarea cauzei cu vădită neglijenţă, de către completul format din intimatele judecător în baza unei probe necunoscută petentului şi primită după închiderea dezbaterilor.
În drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10, 17 şi 18 C. proc. pen., precum şi art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile prevăzute de norma precitată.
În cauza dedusă judecăţii petentul, nemulţumit fiind de soluţia dispusă de către intimatele judecător într-o cauză în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală în legătură cu modul, pretins nelegal de exercitare a atribuţiilor de serviciu.
Procurorul, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., a dispus efectuarea, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile cauzei şi, motivat, constatând că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, fiind incident cazul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus faţă de intimate soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia astfel dispusă a fost în mod just menţinută de către prima instanţă, deoarece intimatele judecător s-au limitat la a-şi exercita prerogativele funcţiei cu care au fost învestite, activitatea de jurisdicţie derulată de magistrat neputând prin ea însăşi să constituie infracţiune pentru a justifica tragerea la răspundere penală a magistratului, chiar dacă soluţia dispusă a nemulţumit pe una dintre părţi.
Aşa fiind, se constată că eventualele critici pe care partea înţelege să le aducă unei hotărâri judecătoreşti trebuie exprimate pe calea declarării căilor de atac expres şi limitativ prevăzute de legea procesuală, singurele apte a determina o eventuală reformare a hotărârii anterior pronunţată, plângerea penală fiind o instituţie juridică distinctă, cu finalitate diferită de cea urmărită de către petent şi care, în mod evident, nu poate constitui o completare a căilor legale de atac.
Astfel, se constată că soluţia primei instanţe este legală, temeinică şi riguros motivată, instanţa dând o evaluare proprie justă actelor dosarului, ordonanţei atacate şi plângerii petentului, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
După cum s-a argumentat şi în cele ce preced, legea procesuală, respectiv prevederile art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina procurorului obligaţia de a efectua, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele apte a fundamenta soluţia dispusă, ceea ce, în speţă, s-a realizat.
Se reţine, totodată, că referirile petentului la constatările Serviciului de Inspecţie Judiciară pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii şi rezultatul cercetării disciplinare prealabile derulată cu privire la intimate nu pot fi primite deoarece acestea nu constituie o dovadă a comiterii unor fapte penale, contrar celor anterior reţinute de către procuror şi de prima instanţă.
Cu privire la critica circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. se constată că aceasta este nefondată, deoarece hotărârea primei instanţe a fost, după cum s-a arătat şi anterior, corect şi complet motivată, în limitele art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
Cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen. invocate de recurentul petent nu se susţin şi, totodată, exced obiectului cauzei şi procedurii speciale prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., care nu presupune devoluarea cauzei şi rezolvarea fondului unui raport juridic de drept substanţial, ci exclusiv verificarea legalităţii şi temeiniciei unei soluţii de netrimitere în judecată, ceea ce, în speţă, prima instanţă a realizat, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor.
Pentru considerente ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1, lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul G.C.V. împotriva sentinţei nr. 283 din 24 februarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 9005/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 343/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 345/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
