ICCJ. Decizia nr. 342/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 342/2010
Dosar nr.1833/1/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 703 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.D. împotriva rezoluţiei nr. 506/P/2009 din 14 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 17 aprilie 2008, petiţionarul C.D. a formulat plângere împotriva judecătorilor din cadrul Tribunalului Bucureşti – L.M., T.D.I. şi P.A.G. solicitând cercetarea acestora sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), fiind nemulţumit de modul de soluţionare a dosarului civil nr. 1492/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin rezoluţia nr. 506/P/2009 din 14 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii menţionaţi întrucât faptele nu există.
În cuprinsul rezoluţiei atacate s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 1053/R din 30 iunie 2005 pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 1492/2005, a fost soluţionat recursul formulat de recurenţii-pârâţi P.E., S.S., P.G. şi F.S. împotriva sentinţei civile nr. 357 din 25 ianuarie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 6941/2004, în contradictoriu cu recurentul-reclamant C.D. Instanţa a constatat întemeiate criticile recurenţilor referitoare la lipsa valorii probatorii a înscrisurilor depuse de reclamant în susţinerea pretenţiilor privitoare la pretinsele cheltuieli efectuate cu prilejul înmormântării şi pomenilor defunctei F.M., considerând că înscrisurile depuse la filele 37 şi 40 dosar fond sunt înscrisuri sub semnătură privată şi nu bonuri fiscale sau facturi, aşa cum ar fi trebuit în dovedirea pretenţiilor reclamantului. Totodată, tribunalul a mai constatat că celelalte bonuri fiscale depuse de reclamant nu se coroborează cu toate probele administrate în cauză şi nu fac dovada faptului că acesta ar fi achitat din banii săi proprii toate cheltuielile ocazionate de înmormântarea şi pomenirea defunctei.
Având în vedere toate considerentele reţinute, recursul declarat de către petent a fost respins.
Astfel, s-a constatat că, în cauză nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni de către judecătorii M.L., D.I.T. şi A.G.P., întrucât, conform art. 124 alin. (3) din Constituţie „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", soluţiile lor exprimând convingerea creată de probele administrate de către părţi.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a formulat plângere la procurorul ierarhic superior persoana vătămată C.D., plângere ce a fost respinsă, ca nefondată, prin rezoluţia nr. 10139/5053/II/2/2009 din 28 octombrie 2009.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată petiţionarul C.D. a formulat plângere solicitând desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror pentru a începe urmărirea penală împotriva intimaţilor pentru infracţiunile sesizate.
Prima instanţă a reţinut că plângerea este nefondată, din examinarea actelor premergătoare nerezultând indicii în sensul că magistraţii judecători reclamaţi de petiţionar au comis vreo infracţiune cu prilejul soluţionării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 1412/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţia pronunţată în cauză fiind rezultatul convingerii judecătorilor, creată pe baza probelor administrate, faptul că hotărârea respectivă nu l-a mulţumit pe petiţionar neputând atrage răspunderea penală a intimaţilor.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, a existenţei de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile prevăzute de norma precitată.
În cauza dedusă judecăţii procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, în etapa actelor premergătoare, efectuarea, potrivit dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., a verificărilor apreciate ca utile cauzei, în baza cărora, motivat, a dispus faţă de intimatele magistrat judecător soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificările actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică deoarece intimaţii judecători şi-au exercitat legal atribuţiile specifice funcţiei deţinute, fără prejudicierea drepturilor petentului, chiar dacă soluţia dispusă în cauza dedusă judecăţii l-a nemulţumit pe acesta.
Se constată, totodată, că activitatea judiciară desfăşurată de judecător, interpretarea şi aplicarea legii şi pronunţarea unor soluţii în cauzele judecate nu pot, prin ele însele, să constituie infracţiuni, spre a constitui temei al angajării răspunderii penale a magistraţilor.
În prezenta cauză, nemulţumirile petentului privesc modul de soluţionare de către intimaţii judecători a unei cauze în care a fost parte, acestor aprecieri negative şi subiective petentul conferindu-le în mod eronat relevanţă penală, infracţiunile reclamate neexistând în materialitatea lor. Criticile formulate se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac prevăzute de lege, singurele apte a conduce la o eventuală reformare a unei hotărâri negativ apreciată de parte şi care nu pot fi completate şi nici înlocuite prin formularea plângerii penale, aceasta fiind o instituţie juridică cu finalitate distinctă.
Se reţine, astfel, că prima instanţă şi-a format convingerea pe baza evaluării proprii juste a materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei atacate, cu respectarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1, lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.D. împotriva sentinţei nr. 703 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 9625/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 340/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 343/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
