ICCJ. Decizia nr. 427/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 427/2011
Dosar nr.1554/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 444 din 18 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de P.T.C.C.A. împotriva rezoluţiei nr. 982/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 3 august 2009, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, plângerea formulată de petiţionarul P.T.C.C.A., prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a intimatului T.M.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 259 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În motivarea plângerii, petiţionarul a arătat că la data de 7 iulie 2009, intimatul a înaintat către preşedintele Camerei Deputaţilor o cerere de începere a urmăririi penale faţă de acesta, pentru săvârşirea infracţiunilor de subminare a economiei naţionale, prevăzută de art. 165 C. pen. şi abuz în serviciu prevăzută de art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen.
Petiţionarul a apreciat că această acţiune întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de denunţare calomnioasă şi fals intelectual, întrucât înscrisul semnat de intimat conţine învinuiri mincinoase şi atestă fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului.
Prin rezoluţia nr. 982/P/2009 din 21 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de M.N.T., deputat în cadrul Parlamentului României, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 259 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale niciuneia dintre infracţiunile reclamate.
Astfel, s-a arătat că înscrisul întocmit de Grupul parlamentar PDL nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2221 C. proc. pen. cu privire la plângere, nici condiţia prevăzută de art. 223 C. pen. cu privire la denunţ, acesta nefiind decât o manifestare a activităţii politice a acestui grup parlamentar, care se întemeiază pe concluziile raportului redactat şi aprobat de comisia de anchetă, iar solicitarea adresată conducerii Camerei Deputaţilor are caracter politic. Nici elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) nu sunt întrunite, întrucât afirmaţiile menţionate în cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate şi nu au caracterul forţei probante cerut de textul incriminator.
Soluţia a fost supusă controlului ierarhic superior, fiind menţinută ca legală şi temeinică prin rezoluţia nr. 10369/5147/II-2/2009 din 3 noiembrie 2009 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la plângerea cu soluţionarea căreia a fost învestită, prima instanţă a reţinut că în motivarea plângerii se reiau susţinerile din plângerea penală iniţială, solicitându-se trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimat, pentru săvârşirea infracţiunilor de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. şi fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), criticându-se soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, care în mod greşit a apreciat, fără efectuarea vreunui act de cercetare penală, că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracţiuni reclamate.
S-a argumentat că cererea intimatului T.M.N. este clar o modalitate de sesizare privind săvârşirea unei infracţiuni, acest aspect rezultând din interpretarea literală a înscrisului, cererea fiind expres denumită „cerere de începere a urmăririi penale împotriva d-lui deputat P.T.C.C.A.", scopul cererii – declanşarea procedurii de urmărire penală, cadrul constituţional şi legal în materie, respectiv art. 109 din Constituţie şi Legea nr. 115/1999, în virtutea căreia procedura de urmărire penală a membrilor guvernului care sunt şi parlamentari parcurge mai întâi o procedură parlamentară.
În privinţa infracţiunii de fals intelectual s-a arătat că datele şi împrejurările omise din cerere nu sunt doar „apărări" sau „argumente"astfel cum susţine procurorul de caz, ci se referă la situaţii de fapt obiective, verificabile şi care au fost descrise în detaliu prin plângerea penală.
Prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie şi deciziile nr. 93/1999 şi nr. 270/2008 ale Curţii Constituţionale a argumentat că aceste norme procedurale au fost reglementate în scopul oferirii de garanţii pentru ocrotirea realizării actului de guvernare, aceeaşi procedură fiind prevăzută expres în baza art. 12 şi art. 19 din Legea nr. 115/1999 şi în baza art. 154 şi următoarele din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Toate aceste norme instituie o condiţie de punere în mişcare şi exercitare a acţiunii penale, care nu se poate confunda cu „plângerea" sau „denunţul" cerute de incriminarea infracţiunii de „denunţare calomnioasă" în art. 259 C. pen.
Elementul material care intră în compunerea laturii obiective a infracţiunii de denunţare calomnioasă constă într-o învinuire mincinoasă, iar această învinuire trebuie făcută prin plângere sau denunţ, aceşti termeni având accepţiunea prevăzută în art. 222 şi art. 223 C. proc. pen., astfel încât, dacă învinuirea mincinoasă nu este făcută prin asemenea acte de sesizare, ci în oricare alt mod, nu constituie denunţare calomnioasă.
S-a arătat că afirmaţia petiţionarului în sensul că, dacă cererii de urmărire penală ce constituie obiectul plângerii nu i se poate recunoaşte caracterul de element material al infracţiunii prevăzută de art. 259 C. pen., atunci ar însemna că există o categorie de persoane (miniştri) care nu sunt protejate de legea penală, atunci când la adresa lor sunt aduse învinuiri mincinoase, nu poate fi primită, deoarece în măsura în care miniştrilor li s-ar aduce învinuiri mincinoase, în forma cerută de art. 259 C. pen., adică prin plângere sau denunţ, ei se bucură în mod egal ca orice cetăţean de ocrotirea legii penale privind denunţarea calomnioasă.
S-a precizat că în mod eronat petentul consideră că numai prin cererea de urmărire penală pot fi sesizate organele de urmărire penală cu referire la activitatea unui ministru, dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie, constituind o condiţie de începere a urmăririi penale, nu o modalitate de sesizare.
Organele de urmărire penală pot fi sesizate prin plângere sau denunţ sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu activitatea unui membru al guvernului, pot desfăşura acte premergătoare începerii urmăririi penale, dar nu pot trece la începerea urmăririi penale împotriva unui ministru al guvernului fără a obţine autorizaţia singurelor autorităţi în măsură să decidă asupra acestui act procedural.
S-a concluzionat că soluţia procurorului, de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 259 C. pen. este legală şi temeinică, întrucât s-a constatat corect că fapta intimatului nu realizează elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi de asemenea, în mod corect s-a constatat şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), că nu sunt întrunite elementele constitutive, câtă vreme afirmaţiile din cuprinsul înscrisului sunt argumente aduse în sprijinul cererii formulate şi nu atestări ale unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în sensul cerut de norma incriminatoare.
Aşa fiind prima instanţă a respins plângerea petentului, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise (filele 18 -25 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, ignorarea situaţiei de fapt şi argumentelor prezentate în cuprinsul plângerii, neobservarea normelor care reglementează răspunderea penală a membrilor Guvernului, caracterul nemotivat al sentinţei, preluarea argumentelor din rezoluţia atacată şi greşita aplicare a legii; în drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 17 C. proc. pen., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimat.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează:
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive a existenţei de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzută de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile menţionate în norma precitată.
În cauza dedusă judecăţii se constată că în mod corect, în baza actelor premergătoare efectuate, cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a concluzionat în sensul incidenţei în speţă a cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Se constată în acest sens că infracţiunile reclamate nu realizau sub aspect obiectiv conţinutul constitutiv prevăzut de lege (respectiv de normele de incriminare, art. 259 C. pen. şi art. 284 C. pen.).
Astfel, se reţine că, după cum corect au apreciat, atât procurorul, cât şi prima instanţă, că înscrisul (fila 5 dosar parchet) adresat de grupul parlamentar al PDL preşedintelui Camerei Deputaţilor nu se circumscrie noţiunilor de „denunţ" sau „plângere" astfel după cum ele sunt reglementate de dispoziţiile art. 222 C. proc. pen. şi art. 223 C. proc. pen., astfel încât neîndeplinirea acestei cerinţe esenţiale, ce caracterizează şi condiţionează existenţa elementului material al infracţiunii prevăzută de art. 259 C. pen., conduce la inexistenţa laturii obiective a infracţiunii; sesizarea în discuţie constituie în realitate o cerere formulată în temeiul art. 109 din Constituţie, ce excede sferei modalităţilor de sesizare potrivit art. 259 C. proc. pen.
Aceeaşi concluzie se impune în cazul infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), deoarece aspectele expuse în cuprinsul cererii grupului parlamentar al PDL nu reprezintă decât argumente în susţinerea acesteia, iar nu atestări necorespunzătoare realităţii, potrivit art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Aşa fiind, se reţine că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală şi temeinică, fiind în mod just menţinută de prima instanţă, în baza propriului examen realizat de aceasta asupra actelor dosarului, rezoluţiei contestate şi plângerii petentului, potrivit art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. Astfel, împrejurarea că prima instanţă a reluat anumite argumente expuse de procuror, însuşindu-şi-le pe baza propriei evaluări a actelor dosarului nu constituie o nemotivare a hotărârii pronunţate (după cum susţine recurentul petent) ci, dimpotrivă, reprezintă o motivare completă şi corectă a soluţiei, pe care o susţine, demonstrând inclusiv analiza criticilor petentului.
În ceea ce priveşte critica constând în greşita aplicare a legii se constată că şi aceasta este nefondată, dispoziţiile legale incidente fiind avute în vedere, interpretate şi aplicate just de către prima instanţă, inclusiv prin analiza realizată asupra procedurii de angajare a răspunderii membrilor Guvernului, contrar susţinerilor recurentului petent.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.T.C.C.A. împotriva sentinţei nr. 444 din 18 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 9650/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 426/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 43/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
