ICCJ. Decizia nr. 511/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 511/2011
Dosar nr.8645/1/2011
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1477 din 1 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petentul S.E. împotriva rezoluţiei nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petentul a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Din examinarea actelor dosarului prima instanţă a reţinut că petiţionarul a formulat plângere penală împotriva procurorului C.H.M. din cadrul D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Arad, solicitând tragerea la răspundere penală a acestuia sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 266 alin. (2) C. pen., art. 2671 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În motivarea plângerii sale, petiţionarul a arătat că intimatul, în calitate de procuror, având spre instrumentare mai multe dosare în care acesta era cercetat, ar fi săvârşit infracţiunile menţionate, constând în aceea că ar fi întrebuinţat promisiuni şi ameninţări împotriva sa şi a martorilor audiaţi, a oprit salvarea să plece pentru a obţine semnarea unei declaraţii de către petiţionar, deşi acesta era într-o criză cardiacă ce îi cauza suferinţe fizice şi psihice.
De asemenea, intimatul i-ar fi încălcat drepturile procesuale prin respingerea cererilor apărătorilor săi de a participa la actele de urmărire penală, prin efectuarea unor percheziţii la sediul unor societăţi pentru care nu avea autorizare, prin ridicarea tuturor actelor contabile şi refuzul restituirii acestora sau înaintarea lor către instanţă, fapt care a avut ca urmare imposibilitatea închiderii regimurilor vamale ale unor vehicule, generator de prejudiciu prin penalizările solicitate pentru taxele vamale, precum şi la efectuarea unei expertize contabile judiciare incomplete.
Petiţionarul a mai reclamat că intimatul ar fi consemnat date nereale în declaraţia de învinuit/inculpat şi în legătură cu ora audierii sale ca învinuit.
Prin rezoluţia nr. 1117/P/2009 din 24 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul C.H.M. sub aspectul infracţiunilor reclamate apreciindu-se că faptele nu există, fiind incidente dispoziţiile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În motivarea rezoluţiei atacate s-a arătat că în susţinerea sesizării sunt prezentate, în afară de propriile afirmaţii, doar copii ale unor acte din respectivele cauze, pentru a căror examinare, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, competenţa revine instanţei de judecată sesizată, iar aceasta nu poate fi substituită sau dublată prin formularea unei plângeri penale care îşi propune să le conteste.
S-a mai reţinut că aspectele de esenţă din motivarea sesizării sunt reprezentate de pretinse acte şi măsuri abuzive ale procurorului, însă nu se furnizează nicio lămurire pentru necontestarea lor la momentul respectiv, aşa cum s-ar fi impus în raport cu cele afirmate şi cu consilierea juridică de care petentul beneficia, sau, în caz contrar, în legătură cu modul de soluţionare al plângerilor formulate.
Referitor la nerespectarea prevederilor art. 104 alin. (5) C. proc. pen. s-a constatat că respectivul text de lege a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. 1 pct. 55 din Legea nr. 356/2006 din 21 iulie 2006, publicată în M.Of. nr. 677 din 7 august 2006 şi intrată în vigoare la 30 de zile după publicare, ceea ce subliniază încă o dată caracterul subiectiv al acestei sesizări formulată la 3 ani de la momentul la care se situează în timp aspectele vizate.
Relativ la modul de audiere şi de consemnare al declaraţiilor, din examinarea actelor dosarului s-a constatat că pe actele la care face vorbire petiţionarul se regăsesc semnăturile apărătorilor aleşi, precum şi cele altor doi apărători ai unor părţi din cauză.
Plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 3619/1929/II/2/2010 din 17 mai 2010 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică.
În momentul prevăzut de lege, petiţionarul a formulat plângere la instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., solicitând desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală împotriva intimatului.
În motivarea plângerii sale, petiţionarul a reluat aspectele învederate în plângerea iniţială adresată procurorului şi a arătat că intimatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, apreciind că rezoluţia atacată este nelegală şi netemeinică, procurorul neadministrând nicio probă din cele solicitate, nechemându-l pentru a da declaraţii.
Cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 1 octombrie 2010, petiţionarul a arătat că înţelege să-şi completeze plângerea iniţială, în sensul că solicită tragerea la răspundere penală a intimatului şi pentru că acesta ar fi sustras acte din dosar care ar fi dovedit vinovăţia de a fi ameninţat experţii contabili, iar percheziţia domiciliară a fost făcută fără participarea sa şi în absenţa unei autorizaţii dată în condiţiile legii.
Din examinarea actelor premergătoare efectuate prima instanţă a reţinut că nu rezultă date sau indicii în sensul că intimatul, cu ocazia instrumentării cauzelor penale, privindu-l pe petiţionar ar fi săvârşit infracţiunile reclamate sau alte infracţiuni, plângerea fiind nefondată.
S-a apreciat că intimatul şi-a exercitat atribuţiile de serviciu cu respectarea dispoziţiilor legale, a dispus măsurile pe care le-a considerat necesare soluţionării cauzei, petiţionarul urmând să-şi facă toate apărările pe care le consideră necesare în faţa instanţei, aspectele arătate de petiţionar în plângerile sale fiind, de fapt, critici în legătură cu modalitatea în care s-a desfăşurat urmărirea penală.
Relativ la contestarea legalităţii unor probe obţinute în cursul urmăririi penale, s-a constatat că aceasta poate fi realizată în cursul judecăţii, instanţa învestită cu soluţionarea respectivei cauze fiind competentă să se pronunţe asupra acesteia.
Referitor la faptele de tortură, ameninţare şi fals, din examinarea actelor dosarului s-a reţinut că declaraţiile petiţionarului au fost semnate şi de apărătorii acestuia, precum şi de apărătorii celorlalţi învinuiţi, sau nu au făcut nicio menţiune cu privire la modalitatea în care au fost luate declaraţiile, de natura celei pretinse de petiţionar.
În ceea ce priveşte completarea, cu ocazia judecării plângerii, a plângerii iniţiale s-a apreciat că stabilirea în sarcina intimatului şi a altor infracţiuni, decât cele iniţial reclamate excede competenţei instanţei de judecată, care trebuie să se pronunţe numai cu privire la faptele care au format obiectul rezoluţiei de netrimitere în judecată în cadrul procedurii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.; petiţionarul a mai arătat că nu a fost audiat de către procuror, or, în raport cu actele dosarului şi cu plângerea formulată unde se arată în detaliu infracţiunile pretins a fi comise de către intimat, procurorul a apreciat că nu este necesară audierea sa, dispunând soluţia de neîncepere a urmăririi penale, care este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat.
Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumit fiind de soluţiile şi măsurile dispuse de către intimatul procuror în cursul urmăririi penale derulată într-o cauză în care petentul era cercetat (cauză aflată în instrumentarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Timişoara şi repartizată intimatului procuror) şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestuia, petentul a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistratul procuror, care presupune interpretarea şi aplicarea legii şi, dispunerea unor măsuri, chiar dacă acestea au nemulţumit partea, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimatul s-a limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestuia.
Nemulţumirile petentului vizează, în realitate, modul de instrumentare a unei cauze în care a fost cercetat, respectiv legalitatea măsurilor dispuse şi a modului de administrare a probelor, aspecte ce exced obiectului devoluţiunii în cauza de faţă, deoarece în procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen. instanţa verifică soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel încât pe calea soluţionării unei plângeri întemeiată pe dispoziţiile legale indicate instanţa nu se poate substitui procurorului, respectiv instanţei sesizată cu soluţionarea fondului cauzei în care petentul era cercetat, care aveau competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii actelor, măsurilor şi, respectiv a probelor administrate în cursul urmăririi penale. Formularea apărărilor sub aspectele invocate nu poate fi substituită prin formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte, iar a accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se reţine, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimaţi soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petent.
Astfel, infracţiunile reclamate nu existau în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a atribuţiilor de serviciu ale intimatului procuror, în niciuna dintre modalităţile sugerate de către petent şi nici împrejurarea că acesta a acţionat în vreo modalitate în scopul vătămării drepturilor acestuia.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.E. împotriva sentinţei nr. 1477 din 1 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4353/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 508/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 516/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
