CSJ. Decizia nr. 79/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 79
Dosar nr. 40/2002
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 219/P/1998 din 30 iunie 1999, inculpatul T.C.V., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 alin. (1), art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
S-a reţinut că în cadrul conferinţei de presă, organizată de P.R.M., inculpatul T.C.V., în calitate de preşedinte al acestui partid, a făcut o serie de afirmaţii insultătoare şi calomnioase la adresa părţii vătămate D.G.
Prin sentinţa nr. 49 din 18 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, cu majoritate de voturi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 181 C. pen. a achitat pe inculpat pentru infracţiunile prevăzute de art. 205 şi art. 206 C. pen. şi, în baza art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat acestuia sancţiunea cu caracter administrativ de 10.000.000 lei amendă.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat pe inculpat să plătească părţii vătămate D.G. 500.000.000 lei daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că afirmaţiile insultătoare, jignitoare şi calomnioase adresate de inculpat, părţii civile, atât la conferinţa de presă din 17 aprilie 1998 a P.R.M., cât şi în nr. 407 din 1 mai 1998 al publicaţiei „România Mare" au fost făcute după ce la Sibiu se declanşase procesul de denigrare a părţii vătămate, iniţiată de P.N.Ţ.C.D. - aripa de tineret.
Faptele inculpatului, de a fi preluat expresiile insultătoare şi calomnioase de la Sibiu, chiar şi dubitativ, dar fără verificarea autenticităţii imputaţiilor aduse demnităţii şi onoarei persoanei celui vătămat, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată.
La termenul de judecată din 18 decembrie 2001, părţile şi-au manifestat disponibilitatea de a se împăca. Împăcarea părţilor din cauză nu s-a realizat numai pentru unele condiţii de formă, aşa încât instanţa şi-a format convingerea că pot fi aplicate dispoziţiile art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
Cu privire la latura civilă, instanţa a reţinut că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu 1.000.000.000 lei. Pretenţiile, reprezentând daune morale, sunt întemeiate în parte şi au ca temei de drept dispoziţiile art. 30 pct. 6 din Constituţia României. Astfel, exerciţiul drepturilor privitoare la libertatea de exprimare şi libertatea presei poate avea loc potrivit legilor şi în spiritul disciplinei juridice a vieţii sociale, fără a prejudicia demnitatea persoanei, onoarea şi viaţa particulară a acesteia şi nici dreptul la propria imagine.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul şi partea vătămată.
Parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, invocând următoarele motive:
1. Greşita achitare a inculpatului în temeiul art. 10 lit. b1) C. proc. pen.2. Cuantumul amenzii administrative aplicate inculpatului este în afara limitelor prevăzute de lege.3. Omisiunea instanţei de a dispune obligarea inculpatului la plata cheltuielilor avansate de stat.S-a susţinut că în mod greşit, reţinând presupusa intenţie a părţilor de a se împăca, instanţa s-a pronunţat în sensul achitării inculpatului, deşi acest argument nu constituie criteriul legal de analiză a pericolului social. Totodată, în raport de starea de fapt reţinută, instanţa a apreciat greşit că fapta comisă de inculpat este în mod vădit lipsită de importanţă şi nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
S-a mai susţinut că, în raport de săvârşirea faptelor la 17 aprilie 1998, amenda putea fi aplicată în limitele cuprinse între 100.000 lei şi 1.000.000 lei, stabilite de art. 91 C. pen.
Totodată, s-a mai arătat că, deşi achitat, inculpatul a fost obligat la repararea pagubei, aşa încât acesta trebuia obligat şi la plata cheltuielilor judiciare.
Inculpatul a solicitat admiterea recursului şi încetarea procesului penal pentru nelegalitatea sesizării sau casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în ipoteza respingerii acestui motiv de casare. În subsidiar, acesta a solicitat admiterea recursului, casarea cu reţinere şi în rejudecare achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2, pct. 14 şi pct. 171 C. proc. pen., precum şi dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) din acelaşi cod. Totodată, acesta a solicitat respingerea cererii de daune morale, ca nedovedită de partea vătămată.
Invocând obţinerea unui nou mandat de parlamentar, raportat la Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1997 a Curţii Constituţionale, inculpatul a susţinut că instanţa a fost nelegal sesizată, prin încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la imunitatea parlamentară.
S-a mai susţinut că, respingând cererea inculpatului de acordare a unui termen pentru audierea martorilor D.I.T. şi T.A., instanţa a abdicat de la obligaţia de a clarifica împrejurări care erau esenţiale şi în legătură directă cu obiectul cauzei penale.
În fine, s-a mai susţinut că amenda administrativă aplicată inculpatului, în raport de dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), depăşea cuantumul prevăzut de art. 91 din acelaşi cod. Inculpatul a mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, instanţa neobservând că afirmaţiile, făcute anterior în presă, au fost preluate dubitativ şi că acestea se înscriu în limitele liberei exprimări acceptate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Partea vătămată a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie.
Recurentul a susţinut că săvârşirea infracţiunilor a fost corect reţinută de prima instanţă, care a greşit însă reţinând avansarea unei propuneri de împăcare şi că aceasta ar avea aptitudinea răpirii caracterului penal al faptelor comise de către inculpat.
Partea vătămată a mai arătat că daunele morale suferite ca urmare a faptelor săvârşite de către inculpat depăşesc cu mult expresia lor bănească la care s-a oprit prima instanţă, însă înţelege să nu critice sentinţa sub acest aspect.
La termenul de judecată din 9 iunie 2003 s-a susţinut de către procuror că, referitor la infracţiunea de insultă, s-a împlinit termenul de prescripţie specială prevăzut de art. 124 C. pen. raportat la art. 122 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
1.Cu privire la limitele sesizării
La data de 23 aprilie 1998, partea vătămată D.G. a formulat o plângere prin care a solicitat declanşarea formalităţilor legale şi trimiterea în judecată a senatorului T.C.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 şi art. 206 C. pen., constând în aceea că, în conferinţa de presă din 17 aprilie 1998 a P.R.M., a făcut afirmaţii insultătoare şi calomnioase la adresa sa.
Examinând plângerea prealabilă şi stenograma cuvântării preşedintelui P.R.M., anexată acesteia, se constată că partea vătămată apreciază cu privire la săvârşirea infracţiunii de insultă prin folosirea expresiilor „om rău şi complexat", „torţionar" şi insinuărilor de genul „poliţia privatizată de matale" şi „dacă mai ai vreo fărâmă de creier şi vreo brumă de ruşine", de natură a-l expune la batjocură.
Pe de altă parte, plângerea părţii vătămate vizează săvârşirea de către preşedintele P.R.M. a infracţiunii de calomnie prin afirmarea în public a faptului că partea vătămată şi-ar „fi turnat fratele la securitate", afirmaţie care, dacă ar fi adevărată, ar expune-o dispreţului public. Mai mult, partea vătămată arată că aceste afirmaţii au implicaţii în plan personal, dar şi în plan public, ţinând cont de calitatea sa de cetăţean, dar şi de ministru de interne în Guvernul României.
Prin rezoluţia din 21 mai 1998 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de senatorul T.C.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie. Efectuând urmărirea penală s-a constatat că faptele există şi au fost săvârşite de către învinuit.
Din probatoriul administrat la judecarea în fond a cauzei a rezultat aceeaşi situaţie de fapt.
Prin actul de sesizare a instanţei de judecată s-a reţinut că afirmaţiile şi imputările menţionate au fost reiterate şi în revista „România Mare” nr. 407 din 1 mai 1998.
În raport de dispoziţiile art. 221 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 205 alin. (3) şi art. 206 alin. (2) C. pen., cu referire la obiectul plângerii prealabile a părţii vătămate, reiterarea afirmaţiilor şi imputărilor incriminate constituie doar element de circumstanţiere în stabilirea rezoluţiei infracţionale.
Din considerentele sentinţei pronunţate la judecarea în fond a cauzei rezultă că faptele inculpatului, de a fi preluat expresiile insultătoare şi calomnioase de la Sibiu, fără verificarea autenticităţii acestora şi de a le fi făcut publice în conferinţa de presă din 17 aprilie 1998, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.
Cu privire la nelegala sesizare a instanţei de judecată:
Prin Hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999, Senatul României a autorizat trimiterea în judecată a senatorului T.C.V. pentru mai multe infracţiuni, printre care şi infracţiunile de insultă şi calomnie ce fac obiectul prezentei cauze. S-a susţinut de către apărare, în recurs, că inculpatul a obţinut un nou mandat de senator, căruia îi corespunde o nouă imunitate, aşa încât acesta poate fi judecat numai după ce se solicită ridicarea imunităţii în noua legislatură parlamentară.
Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţia României „deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa".
Din analiza textului legal menţionat rezultă că autorizarea priveşte, limitativ şi fără posibilitate de extindere la alte situaţii, exclusiv trei măsuri procedurale, cu referire la parlamentari şi anume: reţinerea, arestarea şi percheziţia. Totodată, acelaşi text prevede, tot limitativ şi fără posibilitate de extindere la alte situaţii, autorizarea măsurii procesuale a trimiterii în judecată.
Aşadar, continuarea judecării cauzei de către instanţa legal sesizată nu este condiţionată de autorizări succesive de retrimitere în judecată, în situaţia obţinerii de către inculpat a unor noi mandate de parlamentar.
Rezultă aşadar, că această măsură procesuală priveşte exclusiv trimiterea în judecată, în sensul dispoziţiilor art. 264 C. proc. pen. potrivit cărora, rechizitoriul ca act procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul în care aceasta nu fusese pusă anterior în mişcare şi dispune trimiterea în judecată a inculpatului, constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Această măsură rămâne valabilă până la soluţionarea definitivă a cauzei, în raport de împrejurarea că potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen. instanţa de judecată are obligaţia verificării din oficiu, la prima înfăţişare, a regularităţii actului de sesizare.
În concluzie, dobândirea unui nou mandat de parlamentar, fapt extraneu şi posterior momentului realizării procedurilor impuse de art. 69 alin. (1) din Constituţia României, art. 149 din Regulamentul Senatului şi art. 300 alin. (1) C. proc. pen., nu produce efecte asupra autorizării trimiterii în judecată penală a parlamentarului şi a continuării judecării cauzei de către instanţa de judecată legal investită.
Pe de altă parte, în lipsa unui text de lege privitor la infirmarea de drept prin alegerile parlamentare a actelor Parlamentului din legislatura anterioară, lipseşte temeiul legal al lipsirii de efecte a actului de autoritate constând în autorizarea trimiterii în judecată a unui parlamentar.
Ca atare, imunitatea dobândită prin obţinerea unui nou mandat de parlamentar priveşte, sub aspectul examinat, exclusiv fapte ce nu au făcut obiectul procedurii de ridicare a imunităţii şi autorizării trimiterii în judecată.
Dacă s-ar admite un alt punct de vedere, cu referire la efectele dobândirii unui nou mandat de parlamentar, în sensul nesocotirii avizului dat, anterior alegerilor, pentru trimiterea în judecată, s-ar încălca dispoziţiile art. 1 C. proc. pen. şi art. 16 alin. (2) din Constituţia României, ceea ce apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale invocată de către inculpat în susţinerea acestui motiv de casare, sunt de reţinut următoarele:
- prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995 a Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a Hotărârii nr. 7 din 23 martie 1999 a Senatului României a fost respinsă:
- Decizia invocată, prin care se arată că „ţinând seama de prevederile art. 10 lit. f) şi art. 221 C. proc. pen., potrivit cărora punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este condiţionată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviinţarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunităţii parlamentare, revine autorităţilor judecătoreşti, în structura prevăzută de Constituţie, să stabilească dacă hotărârea adoptată are semnificaţia unei asemenea aprobări", nu susţine punctul de vedere al recurentului-inculpat cu privire la existenţa unui impediment legal de continuare a judecăţii şi posibilităţii reluării acesteia numai după sesizarea instanţei în urma unei noi hotărâri a Senatului de încuviinţare a trimiterii în judecată;
- în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (2) teza II din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare a legii", chiar dacă s-ar fi dispus în alt sens, ca urmare a faptului că s-ar pronunţa într-un domeniu ce excede competenţei legal atribuite prin art. 144 din Constituţia României şi art. 2 alin. (1) din actul normativ menţionat, deciziei interpretative a Curţii Constituţionale i-ar lipsi, sub aspectul conformării, caracterul obligativităţii.
În consecinţă, criticile formulate fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., invocat de către inculpat în recurs.
3. Cu privire la respingerea nelegală a cererii de amânare a judecăţii în vederea audierii martorilor:
Inculpatul a susţinut că hotărârea primei instanţe este criticabilă şi ca urmare a faptului că i-a fost respinsă cererea privind amânarea judecăţii în vederea audierii martorilor D.I.T. şi T.A.
În adevăr, la termenul de judecată din 18 decembrie 2001, apărătorul inculpatului a solicitat amânarea judecării cauzei în vederea audierii martorului D.I.T.
În temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. pen., prima instanţă a dispus ca această probă să nu mai fie administrată.
De altfel, cererea inculpatului privind ascultarea martorilor menţionaţi a fost respinsă şi în cursul urmăririi penale.
Pentru a respinge cererea, organul de urmărire a reţinut că martorul M.V.F. a susţinut că nu-şi aminteşte ca D.A. să fi afirmat faţă de el că a fost „turnat" la securitate de fratele său, D.G.
Totodată, aceeaşi situaţie a rezultat din declaraţia martorului V.R.
Ca atare, orice declaraţie dată de martorii propuşi de către inculpat, cu care se doreşte a se proba faptul că numitul M.V.F. ar fi afirmat faţă de ei că partea vătămată şi-ar fi denunţat fratele, apare ca fiind irelevantă în cauză.
În aplicarea art. 207 C. pen., instanţa avea a stabili, pe bază de probe, dacă D.A. s-a exprimat faţă de alţi deţinuţi că a fost „turnat" la securitate de fratele său D.G., parte vătămată în prezenta cauză.
Potrivit art. 67 alin. (2) C. proc. pen., cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă.
Cum în raport de obiectul probaţiunii, audierea celor doi martori nu avea aptitudinea de a contribui la aflarea adevărului şi soluţionarea justă a procesului penal, în mod corect s-a reţinut lipsa legăturii cu faptele şi împrejurările ce trebuiau dovedite în cauză, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă casării nici sub aspectul acestor critici, invocate de către inculpat în recurs.
4. Cu privire la lipsa caracterului penal al faptelor comise inculpatul a susţinut lipsa caracterului penal al faptelor reţinute în sarcina sa în raport de împrejurarea că afirmaţiile imputate au fost făcute anterior de alte persoane, că acestea au fost preluate dubitativ şi că ştirea publicată se înscrie în normele care reglementează libera exprimare.
Sub un prim aspect, este de reţinut că expresiile şi insinuările întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de insultă nu au făcut obiectul invocatei preluări a campaniei de la Sibiu, de denigrare a părţii vătămate, aşa încât aceste critici urmează a fi examinate exclusiv sub aspectul săvârşirii infracţiunii de calomnie.
Or, eventuala săvârşire de către alte persoane, anterior, a aceleiaşi infracţiuni, îi lipseşte aptitudinea legală de înlăturare a angajării răspunderii penale a inculpatului pentru fapta proprie, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în raport de principiul fundamental al personalităţii răspunderii penale, potrivit căruia răspunderea revine persoanei care nu şi-a îndeplinit obligaţia, ce decurge dintr-o normă penală, de a avea o anumită conduită.
Din stenograma conferinţei de presă rezultă că inculpatul a afirmat că partea vătămată este un om rău, printre altele „datorită păcatului originar de a-ţi fi turnat la securitate fratele, prin anii 50, acesta fiind arestat în munţi şi executat".
Aşadar, imputarea determinată privitoare la denunţarea fratelui său de către partea vătămată reprezintă o afirmaţie fermă, categorică, ca expresie a unei certitudini.
Ca atare, neconstituind echivalentul legal al obligaţiei de verificare a unei ştiri, anterior dării acesteia publicităţii, rezervele ulterioare, invocate de către inculpat şi reale de altfel, nu înlătură caracterul penal al faptei.
Pe de altă parte, dreptul la libera exprimare este supus exigenţelor de exercitare reglementate de art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 5 din Rezoluţia nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apăraea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând stenograma conferinţei de presă, se constată că dreptul la libera exprimare invocat de către inculpat a fost exercitat într-un mod ce nu corespunde condiţiilor legale menţionate, contrar scopului în care acesta a fost reglementat şi garantat.
În consecinţă, criticile fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., invocat de către inculpat.
5. Cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen.
Prima instanţă a reţinut corect că faptele inculpatului de a fi preluat, la conferinţa de presă din 17 aprilie 1998 a P.R.M., expresiile insultătoare şi calomnioase (de la Sibiu), chiar dubitativ, dar fără verificarea anterioară a autenticităţii acestora, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunilor de insultă şi calomnie.
Pentru a aprecia că faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, instanţa de fond a reţinut presupusa manifestare a părţilor în sensul împăcării.
Prin recursul Parchetului, precum şi al părţii vătămate, se susţine că în mod greşit prima instanţă a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. b1) C. proc. pen., arătând că intenţia de împăcare nu constituie criteriu de evaluare a pericolului social.
Din dispoziţiile art. 17 C. pen. rezultă că, o primă trăsătură esenţială a infracţiunii, este aceea ca fapta să prezinte pericol social.
Prin art. 18 din acelaşi cod s-au consacrat criteriile legale de diferenţiere a pericolului social al infracţiunii de pericolul social al încălcării normelor legale extrapenale, în sensul că prin fapta comisă se aduce atingere valorilor sociale importante prevăzute de art. 1 C. pen. şi că pentru sancţionarea unor astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse.
Pericolul social concret ce-l prezintă o faptă determinată săvârşită de o persoană, este apreciat de instanţa de judecată, acesta nefiind identic cu pericolul social generic apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei în legea penală, ca infracţiune.
Ca atare, urmare a acestei aprecieri, instanţa de judecată ar putea constata că fapta săvârşită nu prezintă, în concret, pericolul social al unei infracţiuni şi, drept urmare, nu este infracţiune.
În considerarea acestei situaţii, prin art. 181 C. pen. s-a stabilit că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Însă, pentru a se evita dezincriminarea judiciară arbitrară, prin alin. (2) al art. 181 C. pen. au fost stabilite criteriile legale de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama cumulativ la stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptei cu a cărei judecare aceasta a fost sesizată.
Or, intenţia de împăcare a părţilor, cu referire la infracţiunile în cazul cărora acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, nu este prevăzută ca un criteriu de apreciere a pericolului social concret al faptei.
Astfel, art. 181 alin. (2) C. pen. enumeră următoarele criterii pentru stabilirea în concret a pericolului social: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului.
Ţinând cont de aceste criterii, prima instanţă a stabilit că faptele comise de către inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de insultă şi calomnie pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar pentru a face aplicarea art. 181 C. pen. a ţinut cont de un criteriu neprevăzut de legea penală.
În consecinţă, criticile formulate fiind întemeiate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi partea vătămată D.G. urmează a fi admise, hotărârea atacată fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Ca urmare, celelalte două motive de casare invocate în recursul Parchetului nu mai apar necesar necesar a fi examinate.
6. Cu privire la aplicarea art. 121-124 C. pen. raportat la art. 13 din acelaşi cod:
În şedinţa de judecată din 9 iunie 2003, procurorul a susţinut că în cauză, cu referire la infracţiunea de insultă, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de insultă şi a unei infracţiuni de calomnie.
La data soluţionării cauzei penale în primă instanţă, săvârşirea infracţiunii de insultă era pedepsită cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.
Prin art. 1 pct. 1 din OUG nr. 58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat în sensul că atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Comparând cele două texte, în raport de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat prin ordonanţa menţionată, are caracter de lege penală mai favorabilă.
Cum cauza penală nu a fost judecată definitiv,sunt incidente dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.
Infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată a fost săvârşită la data de 17 aprilie 1998, când inculpatul a făcut afirmaţii insultătoare la adresa părţii vătămate D.G., în conferinţa de presă a P.R.M.
Potrivit art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală.
În raport de legea mai favorabilă, privind pedepsirea cu amendă a săvârşirii infracţiunii de insultă, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 124 din acelaşi cod, prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) este depăşit cu încă jumătate.
În cauză, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP), a fost depăşit cu încă jumătate la 17 octombrie 2002.
Ca atare, în cauză a intervenit prescripţia specială a angajării răspunderii penale, aşa încât hotărârea atacată este supusă, sub acest aspect, cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 16 C. proc. pen.
În consecinţă, se impune şi admiterea recursului declarat de către inculpat, exclusiv pentru motivul invocat de procuror.
7. Cu privire la daunele morale, inculpatul a solicitat respingerea acţiunii civile, invocând nedove- direa prejudiciului suferit.
Or, cu privire la acordarea daunelor morale, în latura civilă a procesului penal, dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. fac trimitere la legea civilă.
Art. 998 C. civ. reglementează obligaţia reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral.
Potrivit art. 1084 C. civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost lipsită. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.
În consecinţă, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială.
În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.
Partea vătămată a produs aceste minime argumente, arătând că expresiile şi insinuările inculpatului, precum şi afirmarea faptului de o gravitate deosebită privitor la denunţarea de către aceasta a fratelui său, având ca urmare arestarea şi executarea acestuia, l-au prejudiciat moral, atât în componenta afectivă, cât şi cea socială a personalităţii sale.
Ca atare, în mod legal prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale.
Însă, în cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menţionate anterior este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 411 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.
În raport de criteriile şi condiţia enunţate, instanţa apreciază că suma de 300.000.000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă, aşa încât daunele acordate de prima instanţă vor fi reduse la acest cuantum.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va casa, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracţiunile de insultă şi calomnie şi, în latura civilă, numai cu privire la cuantumul daunelor morale.
Rejudecând cauza, în aceste limite, va înceta procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., faţă de inculpat, pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., va înlătura aplicarea art. 181 C. pen. şi, în baza art. 206 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) va condamna pe inculpat la 10.000.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie.
Văzând că prin art. 1 din Legea nr. 543/2002 au fost graţiate pedepsele cu închisoare până la 5 ani, precum şi pedepsele cu amendă aplicate de instanţele de judecată, Curtea va constata graţiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei aplicată inculpatului, căruia îi va pune în vedere prevederile art. 7 din acelaşi act normativ, potrivit cărora persoanele graţiate care, în curs de 3 ani, săvârşesc cu intenţie o infracţiune, vor executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de graţiere.
Totodată, în latura civilă, cuantumul daunelor morale va fi redus de la 500.000.000 lei la 300.000.000 lei, pe care inculpatul va fi obligat să le plătească părţii vătămate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul T.C.V. şi partea civilă D.G. împotriva sentinţei nr. 49 din 18 decembrie 2001 a curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pe care o casează în latura penală numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracţiunile prevăzute de art. 205, precum şi de art. 206 C. pen. cu aplicarea art. 181 C. pen. şi în latura civilă numai cu privire la cuantumul daunelor morale şi în consecinţă:
1. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetează procesul penal faţă de inculpatul T.C.V. pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.
2. Înlătură aplicarea art. 181 C. pen., cu referire la infracţiunea de calomnie.
În baza art. 206 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) condamnă pe inculpatul T.C.V. la 10.000.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 constată graţiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei amendă penală aplicată inculpatului T.C.V.
Pune în vedere inculpatului prevederile art. 7 din Legea nr. 543/2002.
3. Reduce cuantumul daunelor morale în sensul că obligă pe inculpatul T.C.V. să plătească părţii civile D.G. 300.000.000 lei cu titlu de daune morale în loc de 500.000.000 lei cu acest titlu.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 78/2001. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 80/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
