Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat
| Comentarii |
|
autoritatea de lucru judecat, este unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti, deşi nu era reglementat ca atare de lege anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
Nu numai hotărârea definitivă (irevocabilă, în reglementarea anterioară), ci şi hotărârea instanţelor de fond are autoritate de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluţia ce se va da în recurs.
în esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Aşa cum s-a statuat într-o decizie de speţă, autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.
Instituţia autorităţii de lucru judecat a purtat dintotdeauna două valenţe: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept).
În Noul Cod Civil, autoritatea de lucru judecat nu mai este tratată ca instituţie juridică de drept material, adică ca prezumţie legală irefragabilă, ci se regăseşte doar în dreptul procesual, ca excepţie procesuală de fond, în cadrul secţiunii dedicate efectelor hotărârii judecătoreşti.
Se face aplicarea principiului de filosofie juridică non bis in idem, mai mult decât al celui res judicata pro veritate habetur, câtă vreme justificarea existenţei puterii lucrului judecat nu stă în adevărul dezvăluit de procesul anterior, ci în interdicţia reluării aceluiaşi litigiu între părţi.
în legislaţia noastră anterioară noului Cod de procedură civilă şi noului Cod civil, autoritatea de lucru judecat era amintită în două texte de lege: art. 1201 C. civ. 1864' şi art. 166 CPC.
în Codul civil din 1864 era reglementată ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, iar în codul de procedură civilă ca o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.
Aşa cum se subliniază în doctrină, dacă fostul cod civil reglementa autoritatea de lucru judecat ca prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, noul Cod de procedură civilă stabileşte căatât autoritatea, cât şi puterea de lucru judecat sunt entităţi de ordin procedural.
Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă a operat unificarea terminologică, prin art. 14 alin. (2) dispunând înlocuirea sintagmei „putere de lucru judecat” cu sintagma „autoritate de lucru judecat” atât în noul cod, cât şi în restul actelor normative.
O problemă teoretică cu implicaţii practice deosebite este aceea a corelaţiei dintre noţiunile de putere a lucrului judecat, autoritate a lucrului judecat şi litispendenţă.
în primul rând, în ceea ce priveşte cele două terminologii, de „putere de lucru judecat”, respectiv de „autoritate de lucru judecat”, se constată că, iniţial, se considera că aceste sintagme reprezintă doar forme diferite pentru a desemna aceeaşi noţiune.
Ulterior, s-a făcut o distinctie teoretică între cele două noţiuni, în funcţie de efectele hotărârii definitive, după cum urmează: primul efect este efectul pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii (eficienţa activă), exprimat concis prin „puterea lucrului judecat”, puterea ce conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea acelor dispoziţii; al doilea efect este efectul negativ, ce se exprimă prin împiedicarea unei noi judecăţi pentru faptele şi pretenţiile soluţionate prin hotărâre, exprimat prin conceptul de „autoritate de lucru judecat”, împotriva acestei autorităţi operând excepţia lucrului judecat.
în literatura juridică anterioară noului Cod de procedură civilă a mai apărut o distincţie, respectiv autoritatea provizorie sau relativă, echivalentă „autorităţii de lucru judecat”, şi autoritatea absolută, echivalentă „puterii de lucru judecat”. Astfel, se vorbeşte despre provizoriu imediat după pronunţarea unei hotărâri, fiind vorba despre hotărârile nedefinitive; despre definitiv după parcurgerea celei de a doua jurisdicţii în fond sau imposibilităţii de a o parcurge datorită fie expirării termenului de apel, fie datorită faptului că este vorba despre o hotărâre fără drept de apel; despre absolut, în cazul hotărârilor irevocabile care nu mai pot fi atacate cu nicio cale de atac ordinară.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este, în prezent, descris de art. 431 alin. (2) NCPC, care arată că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat constă în împiedicarea unei a doua judecăţi între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, fiind prevăzut de art. 431 alin. (1) NCPC, ca excepţia autorităţii de lucru judecat.
Art. 431 alin. (2) NCPC reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Aşa cum s-a subliniat în mod judicios, în acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.
în viziunea vechiului Cod de procedură civilă, era unanim admis că hotărârea definitivă se bucura de putere de lucru judecat, existând însă controversa asupra semnificaţiei noţiunilor de „putere de lucru judecat” şi „autoritate de lucru judecat”. Noul Cod de procedură civilă foloseşte, la art. 430, numai termenul de „autoritate”, care se referă la efectele hotărârii judecătoreşti de la pronunţare până la rămânerea ei definitivă. Dar, ca element de noutate, noul Cod face distinctia dintre autoritatea de lucru judecat provizorie - de la pronunţarea hotărârii până la judecarea căilor de atac - şi autoritatea de lucru judecat ce caracterizează doar hotărârile judecătoreşti definitive.
Autorul citat mai face o distinctie: atunci când invocăm autoritatea lucrului judecat ca excepţie procesuală, vom folosi expresia „autoritate de lucru judecat”, dar când o invocăm ca prezumţie în alt litigiu, fără a avea tripla identitate, vom folosi doar expresia „lucrul judecat anterior”.
Astfel, art. 430 alin. (4) NCPC consacră autoritatea de lucru judecat provizorie, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului şi ea funcţionează până la expirarea termenului de apel sau recurs, după caz, pentru ipoteza în care, deşi supusă apelului sau recursului, calea de atac nu a fost exercitată, ori până la respingerea acestor căi de atac, atunci când s-a făcut uz de ele. Aşa cum s-a subliniat recent, în cazul în care calea de atac este admisă, iar hotărârea este schimbată sau modificată în tot sau în parte, autoritatea de lucru judecat provizorie se desfiinţează cu efect retroactiv pentru partea din hotărâre care a fost reformată în căile de atac.
în ceea ce priveşte litispendenţa, s-a statuat în doctrină că litispendenţa anticipează puterea lucrului judecat, aceasta având efecte juridice mai puternice, respectiv conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă (şi irevocabilă, în reglementarea anterioară).
Litispendenţa este reglementată, în prezent, de art. 138 alin. (1) NCPC [corespondent art. 163 alin. (1) CPC], care prevede că „nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte”. Dacă totuşi au fost introduse mai multe cereri de chemare în judecată, caracterizate prin tripla identitate la care se referă art. 431 alin. (1) NCPC (corespondent art. 1201 C. civ. 1864), pronunţarea mai multor hotărâri în aceeaşi pricină poate fi împiedicată în faţa instanţelor de fond prin invocarea de către părţi sau de instanţă din oficiu a excepţiei de litispendenţă.
Noul Cod de procedură civilă aduce un element de noutate pentru situaţia în care două cereri identice prin părţi, obiect şi cauză se află una înaintea instanţei de fond şi alta în recurs; în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, judecata cererii din primă instanţă sau din apel va putea fi suspendată, până la soluţionarea recursului, pentru a se evita pronunţarea de hotărâri contradictorii. Procedându-se în acest mod, se asigură aplicarea practică a art. 430 alin. (4) NCPC.
Condiţia ca pricinile să se afle în faţa instanţelor de fond este cea care deosebeşte fundamental litispendenţa de autoritatea de lucru judecat. Această condiţie trebuie analizată, aşa cum s-a arătat, prin prisma reintroducerii apelului în legislaţia noastră procesuală civilă.
Astfel, sunt posibile următoarele situaţii:
- când ambele cereri se află în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel: cauzele vor putea fi reunite la instanţa mai întâi sesizată (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; cauzele se reunesc la instanţa învestită cu cererea din 01.09.2013);
- când o pricină se află în apel, iar cealaltă în judecata în primă instanţă: cauzele se vor reuni la instanţa de apel, chiar dacă învestirea acesteia este ulterioară primei instanţe de fond (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; se soluţionează mai repede cererea din 01.10.2013, care ajunge în apel, unde se invocă litispendenţa; cauzele se reunesc la instanţa de apel);
- când una dintre cereri se află în recurs, iar cealaltă în apel sau la judecata în faţa primei instanţe de fond; în această situaţie, instanţa de fond este obligată să suspende judecata până la soluţionarea recursului; dacă recursul este admis şi se dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu mai există niciun impediment pentru discutarea litispendenţei; dacă recursul este admis şi se dispune casarea deciziei cu reţinerea cauzei spre rejudecare, de asemenea, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârea recurată a fost desfiinţată, dar devine posibilă litispendenţa; practic, într-o asemenea situaţie, ar trebui să se aştepte soluţionarea cauzei după casarea cu reţinere; dacă recursul este respins, nu se poate invoca litispendenţa, ci autoritatea de lucru judecat.
Ca o ultimă chestiune, noul Cod a realizat delimitarea clară între autoritatea de lucru judecat şi litispendenţă, stabilind prin prevederile art. 430 alin. (4) că, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie, ceea ce ar face imposibilă soluţionarea cauzei prin admiterea acestei excepţii. Astfel, se vor aplica prevederile art. 138 NCPC, care stabilesc că excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond; când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior; când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior; când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.
În ceea ce priveşte distincţia dintre autoritatea lucrului judecat şi forţa executorie a hotărârii, se arată că forţa executorie asigură transpunerea practică a efectelor substanţiale ale judecăţii, iar puterea lucrului judecat protejează, sub aspect procesual, soluţia instanţei de orice contestare ulterioară. Astfel, există acte jurisdicţionale care, deşi beneficiază de autoritatea lucrului judecat, nu sunt susceptibile de executare silită, după cum sunt hotărâri care pot fi puse în executare, deşi nu au trecut încă în puterea lucrului judecat (hotărârile care se bucură de execuţie vremelnică, conform art. 448 şi art. 449 NCPC - corespondente art. 278 şi art. 279 CPC) ori care nu au autoritate de lucru judecat.
Un element de noutate introdus prin noul Cod de procedură civilă este reglementarea situaţiei hotărârilor judecătoreşti care şi-au pierdut caracterul executoriu. Astfel, potrivit prevederilor art. 706 alin. (2) NCPC,„Prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrate, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat’. Drept concluzie, excepţia autorităţii de lucru judecat nu poate să fie admisă dacă s-a împlinit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a hotărârii anterioare.
S-a arătat, însă, în doctrină, că se vor putea invoca toate excepţiile şi apărările grefate pe aspecte de fapt sau de drept intervenite ulterior pronunţării primului titlu executoriu şi care nu au putut fi, astfel, invocate în procesul anterior.
în toate celelalte situaţii, în care nu se pune problema prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, în cazul declanşării unui al doilea proces, mersul lui va fi întrerupt prin invocarea excepţiei absolute şi peremptorii a lucrului judecat. Dacă totuşi judecata a avut loc, fie pentru că excepţia nu a fost invocată în cursul celui de-al doilea proces, fie pentru că, deşi semnalată, instanţa de judecată a omis să rezolve excepţia, cea din urmă hotărâre pronunţată cu nesocotirea puterii lucrului judecat rezultând din prima urma a fi anulată pe calea extraordinară de atac a revizuirii (art. 322 pct. 7 CPC - corespondent art. 509 pct. 8 NCPC).
O altă noutate adusă de noul Cod de procedură civilă este dată de reglementarea oarecum mai clară a cazului de revizuire de la art. 509 pct. 8 NCPC: „există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri?'. Astfel, „renunţarea tacită a părţii nu va produce efecte iremediabile în ceea ce priveşte pronunţarea unei noi hotărâri, atât timp cât aceasta poate fi desfiinţată pe calea revizuirii”.
sut in vecinatate cu d-na Metea Ana,avem coridorul de intrare in casa comun.In 1995 parintii mei au dorit sa stie exact limita de proprietate.Au facut apel la un proces de indiviziune,proces care s-a terminat in 1998 .Exista trei sentinte definitive si irevocabile.Ultima este emisa de CURTEA DE APEL.Toate aceste hotarari converg spre existenta a doua loturi de teren cu numere separate de CF.Acum,vecina cu fiica ei au deschis un proces cu pretentii de inca 12 m din parcela noastra.Mentionez cotele de cumparare asa cum sunt inscrise in contracte>51% din teren (998 m) au parintii
Citește mai mult
mei si 49%,vecina.Intrebarea mea este >de ce trebuie inca un proces de granituire si nu se foloseste autoritatea de lucru judecat si puterea de lucru judecat?