Elementele autorităţii lucrului judecat
| Comentarii |
|
elementele autorităţii lucrului judecat, potrivit art. 430 NCPC, intitulat „Autoritatea de lucru judecat”: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.
De asemenea, art. 431, cu titlul marginal „Efectele lucrului judecat”, prevede că: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă'.
Elementele autorităţii lucrului judecat sunt: identitatea de obiect; identitatea de cauză; identitatea de părţi.
Identitatea de obiect
1) Pentru a exista identitate de obiect, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic cu cel din prima acţiune. Prin obiectul cererii de chemare în judecată înţelegem pretenţia formulată, respectiv folosul urmărit de reclamant prin introducerea cererii şi dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins.
Dreptul subiectiv nu se confundă cu cauza raportului juridic, care constă în temeiul juridic al dreptului dedus judecăţii. De exemplu, la acţiunea în revendicare se pretinde dreptul de proprietate a cărui recunoaştere se urmăreşte prin proces, iar temeiul acestui drept şi, deci, cauza raportului juridic poate fi: titlul de moştenitor, contractul de vânzare, uzucapiunea.
A face distincţie între dreptul pretins şi cauza acestuia are o mare importanţă, deoarece acelaşi drept va putea fi pretins şi printr-o nouă acţiune, fără a se putea invoca excepţia autorităţii lucrului judecat, dacă temeiul juridic este altul şi, deci, cauza este schimbată.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesară identitatea însăşi a obiectului material, dacă dreptul ca atare a fost confirmat printr-o hotărâre definitivă (irevocabilă, în reglementarea anterioară), fie că judecata s-a purtat asupra întregului obiect material sau numai asupra unei părţi din acesta. Astfel, în practica judiciară anterioară noului Cod s-a decis că hotărârea pronunţată într-un proces având ca obiect plata unor rate sau a unei singure rate capătă putere de lucru judecat şi pentru ratele viitoare datorate aceleiaşi obligaţii cu caracter periodic. Jurispru-denţa a hotărât, de asemenea, că, pentru a nu se ajunge la două hotărâri contradictorii, în sensul că drepturile recunoscute prin prima hotărâre să nu fie contrazise prin hotărârea ulterioară, trebuie să se verifice dacă nu cumva prin noua acţiune reclamantul nu urmăreşte acelaşi scop ca în primul proces.
Pentru a stabili identitatea de obiect, se are în vedere ca prim termen de referinţă hotărârea instanţei, urmând să se cerceteze dispozitivul acesteia coroborat cu continutul considerentelor, la care urmează să se raporteze obiectul cererii subsecvente. Potrivit unei decizii de speţă, considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat decât în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţiile de drepturi provocate de părţi şi cuprinse în dispozitiv.
În ceea ce priveşte partea din hotărâre care trece în puterea lucrului judecat, în reglementarea anterioară noului Cod se arăta că numai dispozitivul hotărârii are putere de lucru judecat, deoarece numai acesta dispune cu privire la drepturile părţilor deduse judecăţii. Nu e mai puţin adevărat că, uneori, motivele hotărârii pot completa şi lumina dispozitivul ei, determinând înţelesul şi întinderea lui, astfel că, sub aspectul părţii din hotărâre care beneficiază de autoritate de lucru judecat, în doctrină a fost cristalizată următoarea clasificare:
- considerentele decisive, adică cele care susţin dispozitivul şi fac corp comun cu acesta;
- considerentele explicative, care explică dispozitivul şi determină limitele sau sensul acestuia;
- considerentele decizionale, prin care se rezolvă o chestiune litigioasă (cum ar fi buna sau reaua-credinţă).
Noul Cod de procedură civilă tranşează problema părţii din hotărâre care dobândeşte autoritate de lucru judecat, modificând concepţia clasică în acest domeniu.
Dacă în practica judecătorească s-a statuat deja, în decizii de speţă, concepţia potrivit căreia şi considerentele hotărârii ar putea dobândi autoritate de lucru judecat, noul Cod stabileşte că „autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă’. Faţă de prevederile art. 430 alin. (2) NCPC, este evident că se recunoaşteautoritatea de lucru judecat a considerentelor decisive şi a celor decizionale; cele explicative, prin ele însele, lipsite de elemente esenţiale pentru aplicarea hotărârii, sunt incluse în cele decisive.
Potrivit prevederilor art. 461 NCPC, „(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”.
Doctrina recentă a criticat textul art. 430 alin. (2) NCPC, arătând că actuala reglementare va permite tocmai modificarea deciziei judiciare prin motivarea soluţiei, motivare care este, evident, ulterioară redactării şi chiar pronunţării dispozitivului. Apreciem că un asemenea risc, deşi existent, poate fi depăşit prin interpretarea strictă a sintagmei „considerente pe care se sprijină”, respectiv „considerente prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”, în sensul de a stabili că acele considerente în pericol de a duce la modificarea deciziei, pentru că nu se reflectă în soluţia din dispozitiv, nu se încadrează în niciuna dintre cele două noţiuni şi deci nu pot căpăta efectul autorităţii de lucru judecat, depăşind cadrul procesului desfăşurat conform dispozitivului.
O altă clasificare a tipurilor de considerente ce pot fi regăsite în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti este următoarea:
- considerente decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea şi reprezintă sprijinul indispensabil al soluţiei, întrucât constituie explicaţia acesteia şi participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului). Aducem, ca exemplu, analiza viciilor unui titlu de creanţă invocat de reclamant pentru a obţine obligarea pârâtului la plata obligaţiei din titlul viciat;
- considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii care a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor şi doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente, fără a avea un corespondent şi într-o soluţie din dispozitiv). Un exemplu în acest sens este analizarea bunei-credinţe a cumpărătorului în cadrul acţiunii în revendicare, care ar trebui să analizeze doar criteriile de comparare a titlurilor de proprietate;
- considerentele indiferente sau supraabundente (care depăşesc sfera dezbaterilor din proces şi aduc hotărârii elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din cuprinsul considerentelor). De exemplu, acestea ar fi considerente legate de caracterul neîntemeiat al acţiunii reclamantului, deşi acţiunea este anulată ca netimbrată.
Literatura recentă a dezbătut pe larg problema considerentelor decizorii, arătându-se că principiul în materie, acceptat de o parte semnificativă a doctrinei, era acela că dobândeşte autoritate de lucru judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor, autoritatea de lucru judecat fiind ataşată nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor hotărârii, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate. Această soluţie, aşa cum am arătat, a fost consacrată şi de noul Cod, care, în plus, reglementează expres posibilitatea atacării doar a considerentelor, nu şi a dispozitivului, care este favorabil părţii.
Ca să dăm un exemplu util, ne imaginăm situaţia unei cereri de ordonanţă preşedinţială, respinsă pentru lipsa caracterului urgent, dar prin considerentele căreia se reţine că vremelnicia şi neprejudecarea fondului (celelalte două condiţii cerute cumulativ de procedura ordonanţei preşe-dinţiale) sunt îndeplinite; dacă reclamantul nemulţumit de dispozitivul de respingere a cererii face recurs (apel pe noul Cod), acesta în mod evident are interes de a ataca numai condiţia urgenţei, singura considerată de prima instanţă ca nefiind îndeplinită; dacă pârâtul nu face recurs/apel cu privire la celelalte două condiţii (dacă apreciază că nu erau îndeplinite), atunci instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac nu va putea verifica din oficiu celelalte două condiţii, care, neatacate, intră în puterea de lucru judecat; de aceea, pârâtul are interesul de a ataca considerentele unei sentinţe de respingere a acţiunii faţă de el.
împotriva considerentelor nenecesare sau supraabundente, precum şi a considerentelor greşite ori care reflectă constatări de fapt ce prejudiciază partea (în mod evident fără un corespondent în dispozitiv) - cu precizarea că toate aceste trei ultime categorii trebuie să fie şi considerente decizo-rii -, părţile pot utiliza procedura prevăzută de art. 461 alin. (2) NCPC, pentru a se anihila vocaţia acestora de a intra sub autoritatea lucrului judecat prin faptul neatacării lor. Dacă partea nu utilizează această procedură pentru înlăturarea acestor motive supraabundente (înţelegând prin acestea considerente de drept ce conţin dezlegări date unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces), acestea vor intra sub autoritatea lucrului judecat. Considerentele greşite sunt acele considerente de drept eronate, iar considerentele care conţin constatări de fapt care prejudiciază partea sunt acelea care reflectă erori ale instanţei de natură factuală.
Cât priveşte hotărârea, este necesar ca instanţa să fi statuat, fie explicit, fie implicit, asupra aceluiaşi obiect dedus judecăţii printr-o cerere ulterioară. Astfel, s-a arătat că nu există autoritatea lucrului judecat, pentru că cele două cauze au obiecte diferite, în condiţiile în care prin prima sentinţă pârâta a fost obligată la plata preţului în suma arătată, în timp ce în litigiul al doilea se solicită obligarea pârâtei la plata echivalentului indicelui de inflaţie a sumei respective.
Dacă instanţa a soluţionat pricina fără a intra în cercetarea fondului, în doctrina aferentă vechii reglementări se considera că actul său nu se bucură de puterea lucrului judecat, astfel că admisibilitatea unei noi cereri ulterioare nu era exclusă.
Ca modificare esenţială, textul noului Cod de procedură civilă prevede, în art. 430 alin. (1), unele derogări de la regula ca instanţa să fi soluţionat cauza în fond, respectiv există autoritate şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, deşi, în practica judecătorească, această regulă se aplica în lipsa unei prevederi exprese, decurgând din consecinţele juridice ale autorităţii de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat de doctrina juridică.
Astfel, are autoritate de lucru judecat, cu privire la chestiunea pe care o rezolvă, atât hotărârea prin care este soluţionat fondul, cât şi hotărârea dată în temeiul unei excepţii procesuale. în acest ultim caz, în respectarea sintagmei „cu privire la chestiunea tranşată”, va exista autoritate de lucru judecat numai atunci când neregularitatea procedurală care a dus la admiterea unei excepţii procesuale persistă şi în cel de-al doilea proces. Aducem ca exemplu formularea unei a doua cereri de chemare în judecată, deşi interesul nu este încă actual, ceea ce determină autoritatea de lucru judecat a primei soluţii de respingere a acţiunii ca prematur formulată.
Se mai arată în doctrină că autoritatea de lucru judecat operează atât în cazul hotărârilor prin care acţiunea sau cererile incidentale (cerere reconvenţională ori intervenţii voluntare ori forţate) sunt admise, cât şi în privinţa celor prin care acestea sunt respinse.
în cazul în care, în cursul primei judecăţi, reclamantul a renunţat la un capăt de cerere, iar instanţa a luat act de o asemenea desistare, acel capăt de cerere poate fi reiterat în cadrul unei acţiuni ulterioare, fără a i se opune cu succes excepţia autorităţii lucrului judecat.
Rezultă, în concluzie, că, sub aspectul obiectului, cea de-a doua cerere va putea fi înlăturată prin efectul negativ al autorităţii lucrului judecat ori de câte ori ea tinde de a pune instanţa în alternativa de a contrazice sau de a confirma ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre anterioară.
Practica judiciară a oferit numeroase exemple privind această condiţie:
- dacă într-o primă acţiune se susţine că neîndeplinirea obligaţiei de a dărâma şi reconstrui o cameră este o împiedicare la punerea în posesie, iar într-o altă acţiune se susţine că neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii este un motiv de reziliere a contractului, este identitate de obiect;
- nu există identitate de obiect atunci când în prima acţiune este vorba de pretenţii pentru îndeplinirea unor obligaţii rezultate dintr-un contract de construcţii, iar în acţiunea secundă se cere plata unor reparaţii făcute la casă peste contractul încheiat;
- nu există identitate de obiect într-o acţiune care are ca obiect cererea de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunului la predarea căruia pârâtul a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească; nevoia creditorului pentru a purta un nou proces pentru stabilirea contravalorii bunului se datorează relei-credinte a debitorului, iar dacă s-ar retine că acţiunea este inadmisibilă, creditorul ar fi expus imposibilităţii de executare a dreptului său;
- nu există autoritate de lucru judecat atunci când prin hotărâre se constată nulitatea actului de înstrăinare pentru nerespectarea unei condiţii legale imperative, dar acţiunea ulterioară se referă la rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare sinalagmatică rezultând din acelaşi act, pe motiv că vânzarea nu s-a perfectat din culpa celeilalte părţi;
- nu există identitate de obiect atunci când în prima acţiune s-a solicitat recunoaşterea unei servituţi de vedere, iar în a doua cerere s-a urmărit recunoaşterea altei servituţi, sau când cea din urmă cerere are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru acea servitute;
- nu există identitate de obiect atunci când prima acţiune a avut ca obiect anularea unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, iar cea de-a doua tinde la revendicarea aceluiaşi imobil, întrucât dreptul care se pretinde este diferit, deşi obiectul material este acelaşi.
La stabilirea identitătii de obiect nu se va avea în vedere calificarea dată acestuia de cererea de chemare în judecată, ci obiectul ei real, căci uneori se pot face calificări greşite.
Dacă printr-o cerere se solicită numai accesoriul (dobânda), iar prin a doua se pretinde principalul, nu există autoritate de lucru judecat; dar dacă în primul proces a fost respinsă cererea cu privire la o sumă de bani, în cel de-al doilea se va putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat, dacă se solicită dobânzile.
Identitatea de cauză
2) Identitatea de cauză. în această materie, prin cauză se înţelege faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct şi indirect al dreptului sau al beneficiului legal pe
care una dintre părţi îl invocă.
Astfel, după cum se arată în doctrină, într-un litigiu privitor la anularea unui testament, obiectul acţiunii l-ar constitui tocmai această anulare, iar cauza ar putea fi reprezentată de un viciu de consimţământ, în timp ce eroarea, dolul sau violenţa ar constitui mijloacele de susţinere a cauzei.
Deci, identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat, pe când identitatea mijloacelor de susţinere nu.
La determinarea conceptului de „cauză” trebuie avute în vedere şi acele împrejurări noi, ce nu au fost luate în considerare cu prilejul primei judecăţi, mai ales că împrejurările de fapt nu pot constitui, prin ele însele, cauza unei acţiuni.
9
Astfel, se conchide că identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte.
Nu există identitate de cauză în următoarele situaţii practice:
- hotărârea judecătorească de ieşire din indiviziune pronunţată ca urmare a dezbaterii succesiunii legale nu are autoritate de lucru judecat într-o nouă acţiune ce are ca obiect dezbaterea aceleiaşi moşteniri, dar în baza unui testament, chiar dacă în ambele litigii au figurat aceleaşi părţi, iar admiterea celei de-a doua acţiuni ar fi de natură să modifice cele stabilite prin prima hotărâre;
- nu există autoritate de lucru judecat dacă prima hotărâre s-a obţinut în posesoriu, iar cea de-a doua este fondată pe însuşi dreptul de proprietate, deoarece acţiunea posesorie este fondată pe faptul posesiei, iar cea petitorie pe o stare de drept;
- nu există identitate de cauză între o acţiune de divorţ cu cerere de pensie de întreţinere pentru copilul minor şi acţiunea în tăgada paternităţii, astfel că nu se poate cere revizuirea hotărârii prin care s-a acordat pensie de întreţinere pe baza hotărârii în care s-a admis cererea de tăgadă a paternităţii.
Identitatea de persoane
3) A treia condiţie, a identităţii de persoane, se explică prin aceea că hotărârile judecătoreşti nu produc efecte decât între părţile li-tigante. Se are în vedere identitatea juridică a părţilor, nu cea fizică, deoarece o persoană poate sta în proces reprezentată de altcineva.
Există mai multe categorii de persoane cărora li se poate opune autoritatea de lucru judecat, deşi nu au figurat personal în instanţă.
O primă categorie este reprezentată de moştenitorii celui care a fost parte la primul proces. Astfel, succesorii universali, succesorii cu titlu universal, legatarii universali, legatarii cu titlu universal şi donatarii reprezintă şi sunt reprezentaţi de autorul lor în proces, fiindu-le opozabile hotărârile în care acesta a fost parte.
Moştenitorii care au acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar nu vor fi ţinuţi de hotărârile pronunţate împotriva autorului lor decât proporţional cu emolumentul lor.
în prezent, noul cod civil nu mai face distincţie între acceptarea moştenirii pură şi simplă şi acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar; potrivit dispoziţiilor art. 1114 alin. (2) NCC, moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia; cu titlu de excepţie, în materia acceptării forţate a moştenirii, succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii, considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea, este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri (art. 1119 NCC).
Drepturile personale ale moştenitorilor vor fi exercitate fără a li se putea opune hotărârile pronunţate faţă de de cuius.
Succesorii cu titlu particular nu îl reprezintă pe autorul lor, astfel că hotărârile pronunţate împotriva acestuia nu le sunt opozabile decât dacă au fost pronunţate înainte de actul de transmitere a bunului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1114 alin. (3) NCC, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă: a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens; b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
Hotărârea dată împotriva unui moştenitor nu este opozabilă celorlalţi moştenitori, întrucât nu poate fi vorba nici de identitatea de persoane, nici de obiect, căci fiecare moştenitor se judecă pentru partea care i se cuvine.
Creditorii chirografari sunt reprezentaţi de debitorul lor, având un drept de gaj general asupra bunurilor acestuia (garanţia comună a creditorilor, potrivit art. 2324 NCC). Ei pot ataca hotărârea pronunţată împotriva debitorului lor pe calea acţiunii pauliene sau hotărârea obţinută de un alt creditor, prin care i s-a atribuit acestuia un drept de preferinţă faţă de ei, în cazul în care nu au figurat personal în instanţă.
Creditorii ipotecari şi privilegiaţi nu sunt reprezentaţi de debitorul lor. Fiind dobânditori cu titlu particular, hotărârea pronunţată după înscrierea sau conservarea legală a drepturilor lor nu le poate fi opozabilă.
Hotărârile pronunţate în favoarea sau contra mandatarilor, oricare ar fi natura mandatului, legal sau convenţional, vor putea fi opuse mandan-tului, cu condiţia ca mandatarul să nu fi depăşit limitele puterii conferite prin mandat.
Tot astfel, excepţia autorităţii lucrului judecat va putea fi opusă minorilor şi interzişilor care au fost reprezentaţi la proces de către tutorele lor.
Excepții
De la principiul relativităţii lucrului judecat există şi excepţii, în sensul că, în anumite materii, hotărârea judecătorească produce efecte erga omnes. Astfel, în materie de stare civilă, dat fiind caracterul unic şi indivizibil al statutului civil al persoanei, hotărârile judecătoreşti produc şi faţă de terţi aceleaşi efecte ca faţă de persoanele participante la proces.
De exemplu, art. 306 NCC prevede opozabilitatea hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei faţă de terţele persoane, în condiţiile legii. Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă însă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 387 alin. (1) NCC, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul este opozabilă faţă de terţi, în condiţiile legii.
În cazul obligaţiilor solidare, creditorul nu va putea opune tuturor debitorilor solidari hotărârea obţinută împotriva unuia dintre ei; dar în temeiul art. 60 NCPC (corespondent art. 48 CPC), debitorii neparticipanţi la proces vor putea invoca excepţia autorităţii lucrului judecat într-un al doilea proces, excepţie izvorâtă din hotărârea avantajoasă dată contra unuia dintre ei.
în acelaşi sens, art. 1455 NCC prevede că hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori. Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor.
De asemenea, având în vedere că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare [potrivit dispoziţiilor art. 643 alin. (1) NCC, vizând acţiunile în justiţie], hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor [potrivit dispoziţiilor art. 643 alin. (2) NCC], ceea ce înseamnă că aceştia, chiar dacă nu au fost parte în litigiul respectiv, se pot prevala de efectele hotărârii judecătoreşti întocmai ca partea. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari, de unde decurge concluzia că nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat a unei astfel de hotărâri într-un litigiu promovat ulterior de celălalt coproprietar, având identitate de obiect şi cauză.
S-a decis că reclamantului dintr-un prim proces i se va putea opune cu succes într-un al doilea proces excepţia autorităţii lucrului judecat de către pârâtul care nu a participat la primul proces, dacă are o situaţie juridică identică cu acesta. Astfel, acţiunea unităţii căreia i s-a respins prima acţiune împotriva beneficiarului, pentru inexistenţa prejudiciului, va putea fi paralizată prin excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de către persoana încadrată în muncă căreia i s-a imputat suma pretinsă în primul proces, pentru că a aprobat efectuarea plăţii. Dacă nu ar fi aşa, în cel de-al doilea proces s-ar putea tinde la a se dovedi existenţa prejudiciului, deci o împrejurare contrară celei stabilite cu autoritate de lucru judecat în primul proces.
În privinţa terţilor, adică a acelor persoane care nu au participat la proces nici direct şi nici prin reprezentare, se impun a fi lămurite două aspecte:
1) dacă părţile pot folosi hotărârea obţinută de ele împotriva acestora;
2) dacă terţii se pot prevala de autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri date într-un proces la care nu au participat.
În prima ipoteză, hotărârile la care terţii nu au participat vor putea fi folosite împotriva lor numai ca mijloace de dovadă, hotărârea judecătorească fiind asimilată, din acest punct de vedere, actelor autentice. Ceea ce instanţa a constatat în cuprinsul hotărârii, în procese-verbale, încheieri are putere doveditoare până la înscrierea în fals, iar declaraţiile părţilor, recunoaşterile făcute la interogatoriu sau spontan în cursul judecăţii pot avea, în cadrul unui alt proces, valoarea probantă a mărturisirii extrajudiciare.
în cea de-a doua ipoteză, terţii vor putea invoca, pe calea excepţiei lucrului judecat, ceea ce instanţa a statuat printr-o hotărâre anterioară cu privire la părţile participante la acest proces. Situaţia lor juridică stabilită în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu asigurarea tuturor garanţiilor dreptului la apărare, va putea fi invocată cu titlu de lucru judecat de toţi cei care ar avea interes să o facă.
