Prezumția comunitatății de bunuri a soţilor (de bun comun)
| Comentarii |
|
prezumția comunitatății de bunuri a soţilor (de bun comun), potrivit prezumţiei legale de mandat reciproc şi tacit dintre soţi, reglementată de art. 35 alin. (2) C. fam., abrogat de la 1 octombrie 2011, „oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul celuilalt soț.
Pe planul dreptului procesual civil, prezumţia prezintă o importanţă deosebită, urmând să fie considerată ca izvorul legitimării active a unuia dintre soţi, acesta având posibilitatea de a acţiona în justiţie fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ în mod expres. Această prezumţie are un caracter relativ, opunerea expresă a soţului la exercitarea unei acţiuni civile, în legătură cu bunurile comune, conducând la respingerea acesteia pentru lipsa calităţii procesuale. Prezumţia nu îşi are aplicare în privinţa actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile, în acest caz fiind necesar consimţământul expres al ambilor soţi, şi nici în cazul actelor cu titlu gratuit între vii, deoarece acestea micşorează comunitatea de bunuri.
Prin urmare, sub aspectul calităţii procesuale active, se disting următoarele două ipoteze:
- acţiunea în revendicare a unui bun mobil poate fi introdusă numai de către un singur soţ, în temeiul prezumţiei de mandat tacit reciproc;
- acţiunea în revendicare a unui bun imobil trebuie introdusă de şi împotriva ambilor soţi.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive, citarea numai a unuia dintre soţi are ca efect inopozabilitatea şi, în consecinţă, imposibilitatea executării hotărârii fată de soţul necitat în cauză, care are deschisă calea contestatiei la executare.
In prezent, această prezumţie nu mai este reglementată de noul cod civil în privinţa bunurilor comune ale soţilor. în această materie, funcţionează, potrivit noului Cod civil, principiul gestiunii paralele.
În principiu, fiecare soţ poate să încheie, cu privire la bunurile comune, orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane, dacă prin lege nu se prevede altfel; astfel, fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea, caz în care în raport cu instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel (art. 317 NCC).
Articolul 314 NCC prevede posibilitatea încheierii unui contract de mandat între soţi: „Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”, iar art. 315 NCC reglementează mandatul judiciar - posibilitatea unuia dintre soţi de a solicita instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pe celălalt soţ, care se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial; prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat; în principiu, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în această situaţie sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
Regimul actelor de înstrăinare şi de grevare prevăzut de art. 346 şi art. 347 NCC se va aplica corespunzător. Potrivit art. 346 NCC, actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. Fac excepţie bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, de care poate dispune oricare dintre soţi singur, cu titlu oneros. Sunt, de asemenea, exceptate şi darurile obişnuite. Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil; terţului dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului nu i se pot opune efectele nulităţii (art. 347 NCC).
Totuşi, potrivit art. 316 NCC, cu denumirea marginală „Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei”, în mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară. Sancţiunea prevăzută expres, în cazul în care actele sunt încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti, este nulitatea relativă. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului. Regimul actelor de înstrăinare şi de grevare prevăzut de art. 346 şi art. 347 NCC se va aplica corespunzător.
Articolul 345 NCC stabileşte regimul aplicabil actelor de conservare, de folosinţă şi de administrare în cazul comunităţii legale de bunuri. Astfel, fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor. De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
în literatura de specialitate s-a apreciat că, în condiţiile renunţării la prezumţia de mandat tacit reciproc, a consacrării principiului gestiunii paralele, conform căruia oricare soţ poate face acte de administrare, conservare, folosinţă în privinţa bunurilor comune, singur, fără acordul celuilalt, exceptând actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale care au ca obiect un bun imobil comun sau cele de înstrăinare a bunurilor mobile supuse unei formalităţi de publicitate (cum sunt bunurile mobile corporale sau titlurile negociabile emise în formă materializată, care, potrivit art. 2480 NCC, pot constitui obiect al gajului, supuse publicităţii prevăzute de art. 2482 NCC, conform căruia publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă; publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora, iar gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor), nimic nu îl împiedică pe un soţ să aducă un bun comun ca aport la capitalul social al unei societăti comerciale.
Art. 322 NCC stabileşte reguli particulare în cazul locuinţei familiei:
fără consimţământul scris al celuilalt sot, niciunul dintre soti, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia. De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt sot. în cazul în careconsimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului. Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. în lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
Noul Cod civil reglementează totuşi, în art. 503 alin. (2), prezumţia de mandat tacit reciproc între părinţi: faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte. Deci, prezumţia legală de mandat reciproc şi tacit dintre soţi este reglementată numai în raport de actele referitoare la îndatoririle părinteşti.
Prezumţia are caracter relativ, putând fi răsturnată prin dovada contrară, ce revine părintelui care nu şi-a exprimat consimţământul.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Prezumția comunitatății de bunuri a soţilor (de bun comun)
