In drept - Valeriu şi nicolae roşca contra Moldovei - Nerespectarea efectului preventiv al interzicerii torturii

ÎN DREPT
44. Reclamanţii s-au plîns sub aspectul Articolului 3 din Convenţie despre rele tratamente aplicate de poliţie şi anchetatori la 11 mai 2001 în Comisariatul de poliţie a sectorului Centru, precum şi despre refuzul procurorilor de a iniţia o investigaţie penală cu privire la pretinse rele tratamente din acea zi. La fel, reclamanţii s-au plîns, conform aceluiaşi Articol, despre rele tratamente din 13 iunie 2001 în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni şi despre tergiversarea procedurilor referitoare la plîngerile acestora despre maltratări din acea dată. Articolul 3 din Convenţie declară:
“ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
45. Reclamanţii s-a de asemenea s-au plîns sub aspectul Articolelor 3 şi 8 din Convenţie, referitor la condiţiile inumane de detenţie precum şi de cenzurarea corespondenţei lor. Partea relevantă a Articolului 8 din Convenţie stipulează următorele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.”
46. Reclamanţii la fel s-au plîns despre faptul că dînşii nu au fost asistaţi de avocaţi la faza iniţială a procedurilor şi nu au avut acces la un avocat pe parcursul primelor zile de detenţie, contrar Articolului 6 din Convenţie. Partea relevantă a Articolului 6 din Convenţie declară următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă …, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa…”
47. Adăugător reclamanţii s-au plîns de violarea Articolului 13 din Convenţie despre lipsa remediilor eficiente avînd în vedere plîngerile lor despre rele tratamente şi omisiunea de a le investiga. Articolul 13 din Convenţie stabileşte:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
48. În final reclamanţii s-au plîns conform prevederilor Articolului 17 din
Convenţie. Articolul 17 declară:
“ Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicînd, pentru un Stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decît acelea prevăzute de această Convenţie.”
I. ADMISIBILITATEA
49. Guvernul a pledat precum că datorită faptului că cei trei ofiţeri de poliţie acuzaţi de rele tratamente au fost în final condamnaţi, reclamanţii nu mai pot fi consideraţi victime ale unei violări a drepturilor sale în sensul Articolului 3 din Convenţie. Reclamanţii nu au căzut de acord, referindu-se la blîndeţa pedepsei.
50. Curtea consideră că acest aspect este direct dependent de examinarea fondului plîngerilor adresate sub aspectul Articolului 3 din Convenţie. Prin urmare, Curtea va examina obiecţia Guvernului împreună cu argumentele referitoare la plîngerea sub aspectul Articolului 3 din Convenţie.
51. Guvernul, la fel a pretins precum că reclamanţii nu a epuizat toate remediile naţionale disponibile, din momentul în care aceştia nu au înaintat acţiuni civile întru compensarea prejudiciilor urmare a actelor ilegale a organelor de drept, conform prevederilor legii nr. 1545 (din 1998).
52. Reclamanţii au susţinut precum că din momentul în care dînşii nu au fost achitaţi de acuzaţiile care li s-au înaintat, legea respectivă nu este aplicabilă cazului lor, după cum s-a dovedit a fi în cazul Belicevecen (a se vedea mai sus § 40).
53. Curtea atrage atenţia că deja a respins obiecţii similare ale Guvernului în speţa Sarban (citată anterior, § 59), constatînd că doar o persoană achitată poate pretinde compensarea prejudiciilor conform acestei legi. Cauza Belicevecen (a se vedea mai sus § 40) reconfirmă această concluzie. Reclamanţii în prezenta cauză au susţinut precum că dînşii nu au fost achitaţi şi Guvernul nu a contestat acest fapt. În orice caz, Curtea reiterează precum că reclamanţii nu sunt obligaţi să utilizeze mai mult decît unul din remedii disponibile, şi în fapt nu este contestată circumstanţa că dînşii, avînd calitatea de părţi vătămate, au solicitat compensarea prejudiciilor în cadrul procedurilor penale iniţiate împotriva colaboratorilor de poliţie, pretenţii care totuşi au fost respinse de instanţele naţionale. (a se vedea mai sus § 27). Respectiv şi această obiecţie este necesară de a fi respinsă.
54. Curtea notează precum că reclamanţii s-au plîns de aplicarea relelor tratamente din 11mai 2001, pretinse a fi avute loc la Comisariatul de poliţie sectorului Centru şi Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău. Oricum,
materialele prezentate de reclamanţi nu conţin nici o dovadă despre pretinse rele tratamente pînă la 13 iunie 2001. Mai mult decît atît, CPT a notat în raportul său precum că urmare a vizitei delegaţiei în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni, din 13 iunie 2001, nu s-au găsit urme de violenţe asupra persoanelor care a doua zi au fost examinaţi repetat (a se vedea mai sus § 41). În termenii raportului colonelului P.D. (a se vedea mai sus § 17), replica Guvernului la raportul CPT ( a se vedea mai sus § 42) şi referinţele instanţelor naţionale la conţinutul acestui raport în atragerea la răspundere penală a celor trei colaboratori de poliţie (a se vedea mai sus §§ 26, 29 şi 33), Curtea concluzionează că paragrafele 24 şi 25 ale raportului CPT cu privire la vizita din 2001, au avut în vedere reclamanţii. Prin urmare Curtea concluzionează că plîngerile despre rele tratamente, pretinse a fi avute loc pînă la data de 13 iunie 2001, sunt în mod vădit nefondate, prin urmare inadmisibile conform prevederilor Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
55. Reclamanţii s-au plîns conform prevederilor Articolului 6 din Convenţie despre interdicţia de a avea accesul la un avocat în timpul detenţiei sale iniţiale în comisariatele de poliţie din Chişinău şi Ialoveni, şi precum că li s-a împiedicat posibilitatea contestării cu apel a mandatului de arestare preventivă. Cu toate acestea, Curtea notează că reclamanţii nu au arătat că procesul penal întru acuzarea lor, în continuare a fost prejudiciat urmare a celor două pretinse încălcări. Respectiv, plîngerea conform prevederilor Articolului 6 din Convenţie este în mod vădit nefondatăşi prin urmare inadmisibilă în sensul Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
56. Curtea notează, oricum, că reclamanţii se plîng de imposibilitatea contestării mandatelor de arestare eliberate pe numele lor datorită lipsei unei asistenţe din partea avocatului. Curtea, respectiv, consideră că aceste plîngeri urmează a fi examinate sub aspectul Articolului 5 § 4 din Convenţie. Din momentul în care reclamanţii nu au specificat ce se subînţelege prin „detenţia lor iniţială”, aceştia s-au referit doar la evenimentele din iunie 2001 în ce priveşte acest capăt de plîngere. Curtea observă că această plîngere a fost depusă la Curte la 06 şi 28 noiembrie 2002. Aceste circumstanţe implică concluzia că plîngerea reclamanţilor, implicit fiind pretinsă violarea Articolului 5 § 4, a fost depusă peste termenul indicat de Articolul 35 § 1 din Convenţie şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în baza prevederilor Articolului 35 § 4 din Convenţie.
57. Curtea la fel notează că reclamanţii iniţial s-au plîns asupra violărilor sub aspectul Articolelor 8, 13 şi 17 din Convenţie referindu-se în esenţă asupra aceloraşi circumstanţe de fapt pretinse sub aspectul Articolului 3 din Convenţie. În observaţiile sale ulterioare, reclamanţii nu au urmărit menţinerea acestor capete de plîngeri. Respectiv Curtea nu va proceda la examinarea acestora.
58. Curtea consideră că cererea reclamanţilor sub aspectul Articolului 3 din Convenţie (exceptînd pretinse rele tratamente pînă la 13 iunie 2001) ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît

aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste capete de cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa de examinare a fondului cauzei împreună cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie - a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIE
A. Susţinerile părţilor
1. Rele tratamente ale reclamanţilor şi obligaţiile pozitive a autorităţilor conform Articolului 3 din Convenţie
1. Reclamanţii au pretins precum că dînşii în continuare pot fi consideraţi victime ale relelor tratamente, necătînd la atragerea la răspundere penală a celor trei colaboratori de poliţie. Luînd în consideraţie intensitatea şi scopul relelor tratamente aplicate lor (în special întru obţinerea autodenunţării), acestea urmează a fi recunoscute drept tortură, în sensul noţiunii date de Articolul 3. Reclamanţii au pledat precum că investigaţia cu privire la rele tratamente a fost tergiversată (s-a finalizat aproximativ în patru ani), contrar cu standardele procedurale ale Articolului 3 din Convenţie. Dînşii, la fel, au susţinut că autorităţile nu au respectat obligaţii pozitive sub aspectul Articolului 3 din Convenţie, în special de asigura efectul preventiv a legislaţiei care interzice rele tratamente. În particular, colaboratorii de poliţie au fost condamnaţi la pedeapsa penală minimă prevăzută de lege şi, avînd în vedere că executarea acestei pedepse a fost suspendată condiţionat, dînşii efectiv nu au fost privaţi de libertate. Mai mult decît atît, colaboratorii de poliţie nu au fost condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de tortură, dar au fost recunoscuţi vinovaţi de comiterea unei infracţiuni mai puţin dezonorate – abuzul de putere.
2. Guvernul a susţinut că după condamnarea celor trei colaboratori de poliţie, reclamanţii nu pot pretinde de a avea statutul de victime ale violării Articolului 3 din Convenţie. Guvernul, la fel, a accentuat că investigaţia întru cercetarea plîngerilor reclamanţilor despre rele tratamente a fost multilateralăşi promtă, şi a rezultat în identificarea persoanelor responsabile şi atragerea lor la răspundere de instanţele judecătoreşti.
3. În ce priveşte efectul preventiv al interzicerii al relelor tratamente, Guvernul a pledat că infracţiune de care au fost acuzaţi colaboratorii de poliţie este clasificată drept „infracţiune mai puţin gravă” conform prevederilor Codului Penal. Numai infracţiunile „grave şi excepţional de grave” sunt considerată periculoase şi, după cum s-a constatat în cadrul examinării medico-legale, reclamanţilor li s-au cauzat numai leziuni corporale uşoare, care nu pot fi considerate că au atins nivelul torturii. În final Articolul 185 § 2 din Cod penal prevede o pedeapsă complimentară cum ar fi privarea de dreptul de a ocupa funcţii sau de a exercita anumite activităţi pentru perioada de pînă la cinci ani de zile. Colaboratorii de poliţie au fost privaţi de dreptul de a ocupa funcţii pe o perioadă de doi ani de zile, pedeapsa care nu este o sancţiune uşoarăşi a asigurat efectul preventiv necesar stabilit de lege.
2. Condiţii de detenţie
62. Reclamanţii s-au plîns precum că dînşii au fost deţinuţi în condiţii inumane de detenţie în Izolatorul nr. 3 (care este cunoscut sub denumirea Penitenciarul nr. 13 – a se vedea mai sus § 35). Dînşii s-au referit la diferite rapoarte ale CPT şi concluzii ale autorităţilor naţionale prin care s-a confirmat lipsa de fonduri de finanţare a sistemului penitenciar, care, respectiv, rezultă în insuficienţa alimentării, igiena proastă precum şi alte riscuri pentru sănătatea deţinuţilor.
63. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că regulile naţionale de asigurare a celor 2 m.p. pentru o persoană, precum şi alte norme referitoare la alimentarea, igiena, încălzire, accesul la lumina naturalăşi asistenţa medicală au fost respectate.
B. Aprecierea Curţii
1. Rele tratamente ale reclamanţilor şi obligaţiile pozitive a autorităţilor conform Articolului 3 din Convenţie
64. Curtea notează precum că ambele părţi nu contestă faptul că reclamanţii, la 13 iunie 2001, au fost supuşi relelor tratamente de colaboratorii de poliţie în Comisariatul de poliţie Ialoveni. Curtea observă că reclamanţilor li s-au aplicat, inter alia, practici a falaka ( a se vedea mai sus § 41). Curtea reaminteşte că maltratarea persoanei pe tălpi, sau falaka¸ este o practică evident intenţionatăşi poate fi apreciată exclusiv drept o tortură veritabilă. (a se vedea Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, § 65, 4 aprilie 2006, şi Levinţa v. Moldova, no. 17332/03, § 71, 16 decembrie 2008). Prin urmare rezultă că în prezenta cauză a avut loc o violare a dreptului reclamanţilor de a nu fi supuşi torturii, contrar cu aspectul material al Articolului 3 din Convenţie.

Avînd în vedere faptul că colaboratorii de poliţie responsabili de rele tratamente au fost totuşi recunoscuţi vinovaţi şi condamnaţi, este necesară aprecierea dacă reclamanţii pot pretinde în continuare de a fi victime în sensul Articolului 3. În acestea apreciere Curtea va determina dacă autorităţile şi-au respectat obligaţiile izvorîte din prevederile Articolului 3, în special s-a efectuat oare o investigaţie efectivă a plîngerilor reclamanţilor despre rele tratamente şi dacă prin atragere la răspundere penalăşi condamnarea acelor trei colaboratori de poliţie Statul respondent s-a conformat obligaţiilor sale pozitive impuse de acele prevederi.
(a) Investigaţia relelor tratamente aplicate reclamanţilor
65. Curtea observă că în cauza Batı and Others v. Turkey (nos. 33097/96 and 57834/00, ECHR 2004-IV (extrase) a constatat:
“133. ... Cînd o persoană are o plîngere argumentată precum că a fost torturată în timpul în care se afla în miînele agenţilor de stat, noţiunea unui „remediu efectiv”, pe lîngă plata unei compensaţii corespunzătoare cu prejudiciul cauzat şi fără a afecta alte remedii naţionale disponibile, totodată include şi o investigaţie multilateralăşi eficientă. Felul investigaţiei care va corespunde acelor cerinţe va depinde de mai multe circumstanţe. Oricum, indiferent de metoda de investigare, autorităţile urmează să acţioneze cît de repede posibil după ce plîngerea a fost depusă. Chiar dacă, strict vorbind, nici o plîngere nu a fost făcută, investigaţia urmează să înceapă din momentul în care există indici suficienţi de clari că tortura sau rele tratamente au fost aplicate. ( a se vedea printre alte imperative, Özbey v. Turkey (dec.), no. 31883/96, 8 martie 2001; a se vedea la fel Protocolul de la Istambul, § [43] mai sus). Autorităţile urmează să ea în consideraţie specificul situaţiei vulnerabile a victimelor torturii şi faptul că persoanele care au suferit urmare a gravelor rele tratamente de obicei nu sunt dispuşi sau dornici să formuleze o plîngere (a se vedea Aksoy v. Turkey[, hotărîrea din 18 decembrie 1996, Culegere de Hotărîri şi Decizii 1996-VI,] pp. 2286-87, §§ 97-98).
...
136. Este incontestabilă condiţia promptitudinii şi urgenţei rezonabile care se implică în acest context. O reacţie promptă a autorităţilor prin investigarea alegaţiilor de rele tratamente poate fi, în general, considerată drept esenţială întru menţinerea încrederii publice în faptul respectării de către autorităţi a normelor de drept şi prevenirea oricărei presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite. (a se vedea printre alte imperative Indelicato v. Italy, no. 31143/96, § 37, 18 Octombrie 2001, şi Özgür Kılıç v. Turkey (dec.), no. 42591/98, 24 Septembrie 2002). Din momentul în care pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia investigaţiei într-un caz particular, în general poate fi considerată drept esenţială începerea promptă a unei investigaţii în scopul de a menţine încrederea publică în faptul respectării de către autorităţi a normelor de drept şi prevenirea oricărei presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite. ( a se vedea, mutatis mutandis, Paul and Audrey Edwards v. the United Kingdom, no. 46477/99, § 72, ECHR 2002-II).”
66. În ce priveşte investigarea alegaţiilor reclamanţilor, Curtea accentuează că autorităţile s-au făcut cunoscute despre rele tratamente suportate de reclamanţi, la 14 iunei 2001, cînd delegaţia CPT l-ea informat despre aceste fapte. În rezultat la 15 iunie 2001 reclamanţii au fost vizitaţi de ofiţerii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (a se vedea mai sus § 14) şi colonelul D.P. a raportat despre rele tratamente în aceiaşi zi. (a se vedea mai sus § 17).
67. Curtea notează că necătînd la aceste numeroase şi consistente sesizări despre rele tratamente aplicate reclamanţilor, aceştia au fost prezentaţi medicului-legist doar la 18 iunie 2001, la a patra zi după ce autorităţile au luat cunoştinţă de cauză (a se vedea mai sus § 18). Această întîrziere, după cum pe bună dreptate au specificat şi reclamanţii, a condus la însănătoşirea parţială a vătămărilor şi ca rezultat medicul-legist a găsit numai „leziuni corporale uşoare” pe corpul acestora.
68. Mai mult, chiar dacă examinarea medico-legală a confirmat faptul că reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente, şi urmare a sesizării din 21 iunie 2001 din partea Ministerului Afacerilor Interne întru începerea urmăririi penale ( a se vedea mai sus § 20), investigaţia nu a început decăt după o lună de zile, la 21 iulie 2001.
69. Curtea în final accentuează că constatările CPT, examinarea medico¬legalăşi declaraţiile martorilor au constituit o bază probatorie suficientă. În lumina acestor probe iniţiale, şi după cum reiese din hotărîrile judecătoreşti naţionale, aparent instanţele naţionale nu au fost puse în faţa nici unui caz foarte dificil şi nici nu au fost impuse să stabilească circumstanţe neclare sau să soluţioneze nişte chestiuni juridice complexe. Aceste raţionamente sunt susţinute şi prin faptul că spre noiembrie 2001 procuratura deja a finalizat investigaţia şi a expediat cauza în instanţa de judecată pentru examinare în fond ( a se vedea mai sus § 24).
70. Curtea consideră că întîrzierea prezentării reclamanţilor pentru examinarea medico-legală întru confirmarea relelor tratamente aplicate acestora, precum şi tergiversarea începerii urmăririi penale nu este corespunzătoare condiţiilor promptitudinii unei investigaţii în sensul Articolului 3 din Convenţie.
(b) Efectul preventiv al interdicţiei relelor tratamente
71. Curtea accentuează că în cauza Okkalı v. Turkey (no. 52067/99, § 65, ECHR 2006-XII (extrase) a constatat:

“... cerinţa procedurală a Articolului 3 depăşeşte faza preliminară de investigare atunci cînd … investigaţia devine o acţiune juridică adusă în faţa instanţelor naţionale: procedurile în întregime, incluzînd şi faza examinării judiciare, urmează să corespundă standardelor cu privire la interzicerea torturii stipulate de Articolul 3. Acest fapt înseamnă că instanţele naţionale judecătoreşti nici într-un caz nu trebuie să accepte că orice suferinţă fizicăşi psihică cauzată să rămînă nesancţionată. Respectiva condiţie este esenţială întru susţinerea şi întru menţinerea încrederii publice în ordinea de drept, precum şi întru prevenirea oricăror presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite ( a se vedea, mutatis mutandis, Öneryıldız v. Turkey [GC], no. 48939/99, § 96, ECHR 2004-XII).”
72. Curtea notează că în prezenta cauză trei colaboratori de poliţie au fost recunoscuţi vinovaţi de rele tratamente aplicate reclamanţilor şi au fost condamnaţi cu trei ani privaţiune de libertate, precum şi cu interdicţia de a ocupa funcţii în organele de drept pe parcursul a doi ani. Acest termen de pedeapsă a fost în limita minim admisă de legea penală (a se vedea mai sus
§ 37). Este de competenţa instanţelor naţionale la adoptarea sentinţei de a stabili pedeapsa care o consideră cea mai apropiată pentru asigurarea caracterului educativ şi preventiv a unei condamnări. Instanţele au şi făcut-o în prezenta cauză, şi au explicat raţionamentele care au stat la blîndeţa pedepsei prin indicarea asupra vîrstei relativ tinere a acuzaţilor, lipsa antecedentelor penale, precum şi prin faptul că aceştia dispun de o familie şi se bucură de respect în societate ( a se vedea mai sus 32). Conform prevederilor legii penale instanţele naţionale urmează să ea în consideraţie cît circumstanţele atenuante aşa şi cele agravante ale unei fapte. Oricum, instanţele nu s-au referit la cîteva, aparent aplicabile, circumstanţe agravante (expres menţionate în Articolul 38 al Codului penal –a se vedea mai sus § 37). În particular, nimeni din colaboratori de poliţie nu a arătat nici o urmă de remuşcare, pe parcursul procedurilor negînd în permanenţă aplicarea relelor tratamente din partea lor.
73. Curtea la fel accentuează că deşi minimul de pedeapsă a fost aplicat, aceasta a fost suspendată condiţionat, şi nici un colaborator de poliţie nu a stat la închisoare. Mai mult decît atît, nimeni din aceştia nu a fost suspendat din funcţie pe parcursul urmăririi penale (contrar recomandărilor din Protocolul de la Istambul – a se vedea mai sus § 43).
74. În final, important în egală măsură, Curtea crede că efectul preventiv al legislaţiei adoptate în special vizavi de fenomenul torturii, poate fi atins dacă aceste norme legale sunt aplicate indiferent de circumstanţe. În prezenta cauză CPT a stabilit ( a se vedea § 24 a raportului CPT din 2001, citat mai sus în § 41) precum că persoana examinată la 14 iunie 2001 a fost maltratată pe tălpi (falaka) şi a notat că o altă persoană a fost supusă relelor tratamente similar şi în acelaşi timp. Curtea a constatat deja că aceste două persoane au fost reclamanţii (a se vedea mai sus §
54). Curtea reaminteşte precum că maltratarea persoanelor pe tălpi, sau falaka, este o practică evident intenţionatăşi poate fi apreciată exclusiv drept o tortură veritabilă ( a se vedea Corsacov citat mai sus, § 65, şi Levinţa citat mai sus, § 71). În asemenea circumstanţe, omisiunea de a iniţia urmărirea penală sub aspectul Articolului 101/1 din Codul penal (tortură), fără a explica raţionamentele despre calificarea sub aspectul altei infracţiuni (abuzul de putere), este insuficientă pentru a asigura efectul preventiv al legislaţiei care reglementează în mod special problema torturii.
75. Curtea la fel notează asupra poziţiei Ministerului Afacerilor Interne, care deşi a fost informat despre cazul reclamanţilor în cadrul vizitei CPT, a statuat oricum că „nu a fost în cunoştinţă de cauză despre recurgea la alte metode inumane de interogare a persoanelor aflate în detenţia poliţiei” (a se vedea mai sus § 41). Curtea de asemenea observă recunoaşterea lipsei de eforturi de a institui metode moderne de investigare (a se vedea mai sus § 42) şi o întîrziere suficient de durabilă în adoptarea Codului de etică a colaboratorului de poliţie ( care a fost adoptat mai mult de patru ani după ce CPT a indicat asupra necesităţii elaborării acestuia, a se vedea mai sus §§ 38

şi 41). Aceasta confirmă omisiunea autorităţilor Moldovei de a dezaproba definitiv practicile de rele tratamente din partea organelor de drept şi de a formează o impresie că legislaţia adoptată în sensul prevenirii şi sancţionării actelor de rele tratamente nu are deplin efectul său preventiv.
(c) Concluzia referitor la obligaţiile Statului respondent în conexiunea cu rele tratamente ale reclamanţilor
76. Curtea concluzionează precum că investigaţia întru cercetarea relelor tratamente aplicate reclamanţilor nu a fost „promptă” în sensul Articolului 3 din Convenţie. La fel Curtea găseşte că procedurile împotriva celor trei colaboratori de poliţie, inclunzînd blîndeţa pedepsei aplicate şi omisiunea de ai urmări penalmente conform prevederilor legal-penale special destinate problemei torturii, nu a asigurat suficient un efect impacient întru a preveni astfel de acte de tortură ( a se vedea Okkalı, citata mai sus, § 75).
Astfel a avut loc o violare a Articolului 3 din Convenţie în prezenta cauză.
77. În asemenea circumstanţe şi indiferent de respingerea pretenţiilor reclamanţilor cu privire la prejudicii (a se vedea mai sus § 27), Curtea găseşte că aceştia pot fi consideraţi victime a unei violări a Articolului 3 din Convenţie. Respectiv obiecţia preliminară a Guvernului se respinge.
2. Condiţii de detenţie
78. Curtea notează că descrierea oferită de reclamanţi asupra condiţiilor sale de detenţie în mare parte corespunde constatărilor CPT referitoare la Penitenciarul nr. 13 din Chişinău în perioada din 2001 spre 2004 (constatările citate, de exemplu, în Becciev v. Moldova, no. 9190/03, §§ 31 şi 32, 4 octombrie 2005). Conform reclamanţilor, şi aceste fapte nu au fost contestate de Guvern, dînşii au fost deţinuţi în Izolatorul nr. 3 pînă în martie 2004. Curtea notează precum că reclamanţii la fel au fost deţinuţi în final tot atîta timp şi în condiţii similare acelora descrise în speţa Becciev sus¬menţionată. Mai mult decît atît, condiţii de detenţie în acea instituţie penitenciară nu au evoluat semnificativ, chiar şi către anul 2005 ( a se vedea spre exemplu, Modarca v. Moldova, no. 14437/05, §§ 37, 38 şi 60-69, 10 Mai 2007).
79. Din momentul în care Curtea a găsit deja o violare a Articolului 3 în cauzele sus-menţionate, referindu-se la acelaşi penitenciar şi avînd în vedere că descrierea condiţiilor oferită de reclamanţi este esenţialmente aceiaşi, care parţial a fost confirmatăşi de Guvern (referitor la supraaglomerare, a se vedea mai sus § 63), Curtea constată încălcarea Articolului 3 din Convenţie cu privire la condiţiile de detenţie a reclamanţilor în prezenta cauză.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
80. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
81. Reclamanţii au pretins 25,000 EUR pentru fiecare cu titlu de compensarea prejudiciului moral cauzat. Dînşii au susţinut că cazul lor a arătat lipsa totală de respect faţă de lege şi drepturile omului din partea colaboratorilor de poliţie şi îngăduinţă şi amabilitate completă din partea procurorilor şi judecătorilor care au examinat cazul împotriva acelor colaboratori de poliţie. Mau mult decît atît, nu numai că reclamanţii au fost torturaţi, dar dînşii şi-au petrecut cîţva ani în condiţii de detenţie inumane şi degradante.
82. Guvernul nu a fost de acord şi insistat asupra lipsei oricărei violări a Articolelor din Convenţie şi respectiv reclamanţii nu pot pretinde compensarea prejudiciilor. Alternativ, Guvernul a pledat că suma pretinsă este excesivă prin prisma sumelor oferite de Curte ca plata pentru satisfacţia echitabilă în cauze similare.
83. Curtea consideră că reclamanţii au suferit în anumită măsură stres şi frustrare, în special în urma torturării întru obţinerea declaraţiilor autodenunţătoare şi detenţia lor în condiţii inumane, în momentul în care colaboratorii de poliţie care i-au maltratat nu au fost niciodată privaţi de libertate sau nici chiar suspendaţi din funcţie în cadrul efectuării investigaţiei. Bîndeţa pedepsei aplicate colaboratorilor de poliţie doar a adăugat la suferinţele reclamanţilor. În corespundere cu circumstanţele prezentei cauze, şi hotărînd pe principii echitabile, Curtea oferă 15,000 EUR fiecăruia din reclamanţi.
B. Costuri şi cheltuieli
84. Reclamanţii au solicitat compensarea sumei de EUR 2,125 pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa Curţii.
85. Guvernul a considerat pretenţiile reclamantului drept exagerate şi nefondate.
86. Curtea oferă în comun ambilor reclamanţi suma de 2,000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli judiciare.
C. Penalităţi
87. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Examinează împreună cu fondul cauzei obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la pierderea statutului de victimă din partea reclamanţilor;
2. Declară admisibile capetele de plîngere sub aspectul Articolului 3, iar restul cererii inadmisibilă;
3. Hotărăşte că a avut loc violarea Articolului 3 din Convenţie în ce priveşte rele tratamente aplicate reclamanţilor; vizavi de omisiunea Statului de a se conforma obligaţiunilor procedurale de investigare a relelor tratamente ale reclamanţilor precum şi de a asigura o impunere a unei pedepse impaciente asupra persoanelor responsabile; cît şi privitor la condiţiile de detenţie inumane;
4. Respinge obiecţia preliminară a Guvernului;
5. Hotărăşte
(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează a fi convertite în lei moldoveneşti la rata aplicabilă la data achitării:
(i) EUR 15,000 (cincisprezece mii) pentru fiecare reclamant, plus orice taxă care poate fi aplicată, cu titlu de compensare a prejudiciului moral;
(ii) EUR 2,000 (două mii) ambilor reclamanţi cu titlu de compensare a costurilor şi cheltuielilor, plus orice taxă care poate fi aplicată;
(b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba englezăşi notificată în scris la 20 octombrie 2009, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță