Decizia civilă nr. 2939/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. (...) Cod operator 8428

D. CIVILĂ NR. 2939/R/2012

Ședința publică din 15 iunie 2012

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P.

JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ

I.-D. C.

GREFIER : A.-A. M.

S-au luat în examinare recursul declarat de reclamanta V. C., precum și recursul declarat de pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. A J. S., împotriva sentinței civile nr. 877 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului recurent.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de reclamanta V. C., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..

Recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D. a jud. S., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..

S-a făcut referatul cauzei după care C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantei recurente și reprezentantului pârâtului recurent posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă și reprezentantul pârâtului recurent.

C. constată că atât reclamanta recurentă, prin memoriul de recurs (f. 8 din dosar), cât și pârâtul recurent, prin memoriul de recurs (f. 14 din dosar) au solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.

De asemenea, C. constată că la data de (...), D. a jud. S. în numele M. F. P., care are calitatea de reprezentant al S. R., a înregistrat la dosar o întâmpinare, în

2 exemplare, prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantă, menținerea în parte a sentinței atacate cu privire la respingerea daunelor morale, iar pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca fiind nefondată, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.

Totodată, C. constată că la data de (...), reclamanta recurentă a înregistrat la dosar o întâmpinare la recursul declarat de pârât, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea ca nefondat a acestui recurs, precum și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

C., din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. invocă excepția lipsei de interes a pârâtului recurent în ceea ce privește critica din memoriul de recurs referitoare la acordarea daunelor morale către reclamantă, întrucât acest petit a fost respins prin hotărârea primei instanțe.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra celor două recursuri care formează obiectul prezentului dosar și pune în vedere acesteia ca odată cu concluziile pe fond să se refere și la excepția invocată din oficiu de către instanță.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției lipsei de interes a pârâtului recurent în ceea ce privește critica din memoriul de recurs referitoare la acordarea daunelor morale către reclamantă.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că prin sentința penală nr.

309/1958 a T.ui Militar C., mama reclamantei a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire prevăzută de art. 209 Cod penal, care este considerată ca fiind o condamnare cu caracter politic și, totodată, arată că instanța de fond în mod corect a admis petitul privind obligarea S. R., prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, având în vedere că la data promovării acțiunii, respectiv la data de (...), L. nr. 2. era în vigoare în integralitatea ei, iar reclamanta nu are nici o culpă procesuală pentru că pe parcursul procesului a intervenit modificarea L. nr. 2., motiv pentru care, solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D. a jud. S..

De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamantă, având în vedere că acesta se referă la daunele morale, iar în cauză se aplică D. nr. 1. a Înaltei Curți de C. și

Justiție, datorită căreia textul de lege invocat de reclamantă, respectiv dispozițiile art. 5 alin. 2 lit. a din L. nr. 2. nu mai produc efecte juridice.

C. reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 877/(...), pronunț ată de T ribun alul S ăl aj în dos ar nr.(...), s-a admis în parte cererea precizată de reclamanta V. C., în calitate de descendentă a defunctei Ț. M. (născută B.), împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice B., constatându-se caracterul politic al condamnării suferite de defunctă prin sentința penală nr. 309/(...) a T.ui Timișoara.

S-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantumul de 400.000 euro.

A fost obligată pârâta la 300 lei (cheltuieli parțiale) de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele:

„Prin sentința civilă nr. 309/(...) a T.ui Militar C. numita B. Gh. M. a fost condamnată în temeiul prevederilor art. 209 pct.1 Cod penal și art.25 pct.6 Cod penal la 20 de ani de muncă silnică , 8 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale ( f. 24).

Din conținutul sentinței penale mai sus menționate reiese că aceasta făcuse parte din organizația ,, Martorii lui I. și că anterior, mai fusese arestată și anchetată pentru activitatea ei subversivă.

De asemenea, fișa matricolă penală confirmă faptul că în perioada (...)-(...) a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 Cod penal.

L.2. a fost edictată în scopul de a asigura despăgubirea celor care au suferit prejudicii materiale morale în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din cauza unor condamnări cu caracter politic și a unor măsuri administrative asimilate acestora.

L.2. definește la art.1 alin.1, 2, 3 ce anume se înțelege prin condamnări cu caracter politic și anume:

Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^(...)09,209^1 -

209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229,

230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din

1936, republicat în M. Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.

Alineatul 2 din această lege înșiră condamnările cu caracter politic printre care se află și art. 209 Cod penal în temeiul căruia a fost condamnată antecesoarea reclamantei, și ca atare instanța constată caracterul politic al acestei condamnări.

Cu privire la acordarea daunelor morale în cuantum de 400.000 euro - precizăm următoarele:

Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Art. 147 din Constituția R. prevede că:

„(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele; juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cudispozițiile C.. Pe durata acestui în termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea

C. C. prevede că:

D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..

Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art.. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Având în vedere că acțiunea a fost admisă doar în parte instanța a admis doar parțial cheltuielile solicitate de reclamantă acordând doar 300 lei cheltuieli la care a fost obligat pârâtul";.

Împ o tr iv a aces te i se n tințe au decl ar at re curs, în ter men leg al , pe de o p ar te,

recl aman ta V. C., iar pe de al tă p ar te, p âr âtul S. R. pr in M in is terul F in anțelor

Publice.

Prin propriul recurs, reclamanta V. Ca solicitat admiterea prezentuluirecurs în baza dispozițiilor art. 304 pct.9, art. 304^{1C.pr.civ. și art.312 alin. 2 si 3}

C.pr.civ. și, în consecință, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii formulate și precizate. Cu cheltuieli de judecată din toate etapele procesuale, conform chitanțelor depuse la dosar.

În motivarea recursului, s-a arătat că, în fapt, prin sentința atacată, s-a admis în parte acțiunea judecătorească formulată de reclamantă, în sensul că instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării suferite de antecesoarea sa, defuncta Ț. M., prin sentința penală nr. 309/(...).a T.ui Militar

C..

În schimb instanța a respins cererea de acordare a daunelor morale și a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâtul doar la plata sumei de 300 lei.

Recurenta apreciază că soluția dată este nelegală, pentru următoarele considerente:

În motivarea soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor morale s-au invocat dispozițiile D. C. C. nr. 1. și 1. care au declarat că dispozițiile art. 5 alin. l lit. a teza I din L. 2. sunt neconstituționale pe motiv că acestea contravin prevederilor art. l alin.3 și 5 din L. fundamentală, și că L. 2. este o lege organică,dar așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1. aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori.

Ca urmare a faptului că nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art.5 alin. l lit. a teza I din L. 2. cu dispozițiile constituționale se motivează că în prezent nu mai există temei juridic în legea 2. care să justifice cererile de acordare a daunelor morale.

Recurenta consideră că instanța de fond a dat o soluție nelegală în acest caz, aceasta neținând seama de argumentele pertinente expuse la dosar prin notele de ședință, soluția pronunțată dând naștere unor situații discriminatorii față de persoanele care au beneficiat de dispozițiile art. 5 alin. l lit. a teza I din L. nr. 2., recurenta fiind defavorizată, prin încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.6 din C. Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Pentru a consacra posibilitatea celor care au suferit din motive politice să solicite repararea integrală a prejudiciului moral și material, la inițiativa G. R., a fost adoptată de P. L. nr. 2.. în expunerea motivelor care au stat la baza adoptării acestei legi, privind dispozițiile de reparație materială, s-a arătat că pot exista situații în care măsurile reparatorii prevăzute de D.-L. nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victime ale unor măsuri abuzive ale regimului comunist.

Intrarea în vigoare a acestei legi a declanșat o avalanșă de acțiuni, soluționate de instanțele de judecată prin obligarea S. R. la plata unor sume de ordinul sutelor de mii de lei pentru fiecare reclamant. S. a determinat Guvernul să emită Ordonanța de U. nr. 6. urmărind să plafoneze despăgubirile ce ar putea fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. la suma de 10.000 de euro, cu mențiunea că dispozițiile urmau să se aplice și proceselor aflate în curs de judecată în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă.

Avocatul Poporului a ridicat excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții. Criticile aduse prin această sesizare fiind pertinente și fiind previzibilă admiterea excepției, Guvernul României a sesizat și el Curtea Constituțională a

R. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 2.. Curtea Constituțională a admis ambele excepții.

Prin D. nr. 1345/2010 a stabilit că articolul care stabilește cuantumul plafonat al despăgubirilor (art. I pct. l) coroborat cu cel care dispune că aplicarea ordonanței se face în funcție de stadiul soluționării dosarelor, respectiv pentru cele în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă (art. II) încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a apreciat deci că cele două articole din OUG nr. 6. sunt neconstituționale întrucât se creează o diferență sub aspectul cuantumului despăgubirilor care pot fi acordate, între cei cărora, din diverse motive li se va soluționa dosarul după intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, față de cei care au obținut mai repede o hotărâre definitivă.

"Inechitatea", a subliniat în mai multe rânduri Curtea Constituțională,

"constă în tratamentul inegal aplicat beneficiarilor legii în funcție de celeritatea soluționării cererilor cu care instanțele au fost sesizate".

Aceste considerente sunt întrutotul aplicabile și situației de față.

În opinia recurentei, repararea prejudiciului material sau moral este o obligație civilă a oricărei persoane fizice sau juridice de drept privat sau public, prevăzută de dispozițiile art. 998 Cod civil.

Obligația S. R. de a repara prejudiciul moral produs persoanelor care au suferit persecuții politice (produse de S. R.) nu este una morală, ci, în contextul amintit anterior, una legală. Nu se poate nega faptul că S. R. este unul și același, doar regimul politic aplicat de organele sale de conducere fiind diferit în timp. Nu se poate spune că răspunderea unei persoane juridice încetează în cazul în carereprezentantul care a luat o decizie prejudiciabilă își pierde calitatea de reprezentant.

Principiul aplicării egale a legii, consacrat expres de art. 16 alin. (1) al C. ca normă juridică, are un izvor profund moral. De aceea, chiar dacă o lege reparatorie vine mai târziu, întârzierea și faptul că există o categorie de persoane care nu se mai pot bucura de prevederile ei, nu constituie o justificare morală pentru a-i priva și pe cei rămași de beneficiile reparației.

Hotărârile judecătorești favorabile cetățenilor au pus Guvernul (prin

Ministerul Finanțelor Publice) în situația de solicita C. C. să stabilească faptul că norma juridică a cărui inițiator a fost (!) încalcă legea fundamentală a țării. Rezultatul produs asupra justițiabililor și cetățenilor în general este contrar noțiunii de drept în sens moral. Încrederea în norma juridică și în capacitatea autorităților competente de a adopta măsuri corecte din punct de vedere moral este serios pusă la îndoială.

"Atunci când Guvernul, în calitate de inițiator al unui act normativ, solicită

C. C. prin intermediul unui minister care se află în subordinea sa, să constate că proiectul promovat în scopul declarat al reparării unor nedreptăți, adoptat și promulgat sub forma unei legi, este în contradicție cu normele constituționale, societatea se întreabă unde a rămas dreptatea? Este regretabil că în timpul celor

45 de zile de la publicarea deciziilor C. C., P.ul nu a adoptat nicio modificare a L. nr. 2. de natură să clarifice asupra posibilității reparării în continuare a respectivelor prejudicii. S. comentată a pus din plin în evidență faptul că dreptatea juridică, cea pe care statul o poate asigura, nu este o noțiune absolută, ci se încadrează în limite concrete, determinate de realitățile social-economice. Lipsa capacității statului, prin toate funcțiile sale, de a asigura un echilibru între dreptatea morală și cea juridică a condus până la urmă la înlăturarea posibilităților de reparare a unor prejudicii.

Chiar dacă ulterior promovării acțiunii, Curtea Constituțională a R. a declarat ca fiind neconstituțional prin D. nr. 1. art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr.

2., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, și mai apoi prin D. 1. Î. a stabilit că acest articol nu mai poate constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in M. Oficial, recurenta apreciază că aplicarea acestor decizii creează o nedreptate imensă și o discriminare față de soluțiile pronunțate în spețe similare în baza cărora persoanele îndreptățite au obținut daune morale.

Aceeași Curte C. a statuat în jurisprudența sa respectarea principiului egalității în fața legii, ceea ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, pentru ca altfel se încalcă implicit art. 6 al C.i Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestuia deoarece afectează principiul securității raporturilor juridice.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2.. Insă modificările aduse în timp legislației în vigoare la data promovării acțiunii constituie elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului, așa cum este determinat de art. 6 din C., este principiul securității raporturilor juridice, principiu care este grav afectat prin aplicarea D. C. C. si I.

C. Europeana a Drepturilor Omului a stabilit in cauza Rafinăriei grecești

Stran si Stratic A.dis împotriva Greciei, din (...), că: "principiul preeminențeidreptului și dreptul la un proces echitabil se opune ingerinței puterii legislative în administrarea justiției în scopul influențării unui litigiu in curs." In acest sens a decis ca: "Prin intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte S. a adus o atingere drepturilor reclamantului garantate de art.6 parag. l din C.";. Doar în situația în care ar exista "un motiv de interes imperios necesar" atunci ar fi justificată această ingerința, ceea ce nu s-a demonstrat a exista în aceste situații.

Din momentul introducerii unei acțiuni de către un cetățean român în temeiul L. nr. 2. în forma inițiala, se năștea în patrimoniul acestuia un drept la despăgubiri.

Recurenta, în calitate de moștenitoare a antecesoarei sale, are dreptul la aceste despăgubiri în temeiul L. nr. 2., acest drept concretizându-se în noțiunea de „.", în sensul C.i. Prin faptul că la data promovării acțiunii exista acest drept în legislația română, este incidență în cauză acea "speranța legitima", datorită faptului că tocmai legiuitorul român a creat acest drept la compensații.

La data promovării acțiunii în instanță, în baza unui temei legal valabil, art.5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., beneficiarul legii a considerat în mod legitim că demersul acestuia nu ar putea fi invalidat în mod retroactiv în detrimentul său, astfel că, în asemenea situație "speranța legitimă" rezultă din aceea că cererea și-a întemeiat-o în mod rezonabil si justificat pe o lege în vigoare; astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C. - H. din 8 martie 2006 privind cauza B. vs Croația, paragraf 81.

Potrivit jurisprudenței C., noțiunea "bunuri" privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranța legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate. De asemenea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat C. si implicit P. nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

In ceea ce privește aplicarea D. nr. 1358 din (...) a C. C. cauzei în speță, trebuiau a fi reținute de instanță dispozițiile art. 11 al. 3 din L. nr. 47/1992, conform cărora deciziile C. C. sunt general obligatorii, erga omnes și au putere numai pentru viitor, ex tunc.

Aceasta presupune că ele se aplicată doar acelor raporturi juridice născute ulterior publicării acestora în M. Oficial, pentru ca altfel, decizia instanțelor de a aplica deciziile C. C. a R. și în litigiile aflate în desfășurare la data publicării acelor decizii, încalcă caracterul accesibil și previzibil al normelor legale, dar și principiul egalității armelor (într-un litigiu în care este el însuși implicat, ca pârât, S., folosindu-se de un organ al său - C. C., - intervine, practic, în procesele civile, emițând o hotărâre "obligatorie" pentru instanțe si care îl favorizează net de S., în detrimentul persoanei fizice - reclamantul!);

O altă interpretare a acestor dispoziții ar fi în contradicție cu art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 14 (dreptul la nediscriminare) din C. Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 P. 1 din C., întrucât aplicarea deciziilor menționate în cazul persoanelor ale căror procese formulate în baza L. nr. 2. nu au fost soluționate până în (...), prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit, față de cei care dețin deja o hotărâre definitivă, delimitarea făcându-se în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, aspect ce contravine atât practicii C., cât șiprincipiului egalității în fața legii, consfințit de art. 16 al. 1 din Constituția R. revizuită.

În acest sens, practica C. este constantă, relevante fiind cauza Thorne contra Marii Britanii (2009); cauza Marckx contra Belgiei (1979); cauza C. contra R. (2003), și cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei (2010), în care se reține că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o „. legitimă", chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condițiile obținerii unei reparații morale.

A. acestei Decizii în cazul proceselor pendinte contravine si prevederilor art. 1 și 2 din P. nr.12 adițional la C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, prin care se procedează la „. generală a discriminării", deoarece creează o discriminare între persoanele aflate în situații identice stabilind un tratament preferențial față de persoanele ale căror hotărâri judecătorești au rămas definitive înainte de data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, și persoanele ale căror hotărâri judecătorești se vor pronunța ulterior.

În acest sens s-a pronunțat C. Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe decizii dintre care sunt de amintit: C. S. ș.a. v. Marea Britanie; în cauza S. ș.a. v. Marea Britanie s-a decis că „există discriminare în sensul art. 14 al C.i atunci când persoane aflate în situații identice sau comparabile se bucură de un tratament preferențial unele față de altele"; în ceea ce privește necesitatea instituirii egalității de tratament, în egală măsură, constituie discriminare atât a trata diferențiat persoane aflate în situații similare sau compatibile, cât și a trata identic persoane aflate în situații diferite, așa cum de altfel a arătat C. Europeană a Drepturilor Omului în cauza Thlimmenos contra Greciei (2000).

De altfel, și prin D. nr. 1. a C. C., prin care s-a declarat neconstituțional art. 1 pct. 1 și art. II din OUG nr. 6. s-a reținut că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr. 12 la C. adoptat în anul

2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C. în cauza Thorne vs The United Kingdom, pronunțată în 2009.

În privința cheltuielilor de judecată, recurenta apreciază nelegala acordarea doar în parte a acestora, sens în care solicită modificarea hotărârii atacate și acordarea integrala a cheltuielilor de judecată, conform chitanțelor depuse la dosar, această soluție impunându-se în lumina jurisprudenței C. și a art. 274

C.pr.civ.

Pârâtul se află în culpă procesuală deoarece, după ce a acordat dreptul reclamantei de a solicita daune morale, în cursul procesului și ulterior efectuării cheltuielilor de judecată privind procesul, a lipsit de efecte juridice dispozițiile legale prin care a instituit acest drept.

Recurenta a formulat acțiunea în momentul în care textul art.5 alin. l lit. a teza I era in vigoare. La data când recurenta a învestit Tribunalul Sălaj cu această cerere avea o "speranța legitimă", în sensul soluționării favorabile a cererii sale, așa cum a fost ea formulată.

Pentru a obține aceste drepturi recunoscute de L. nr. 2. a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată și să parcurgă un întreg demers procedural.

Ori, nu i se poate imputa că acest demers legal început în baza L. 2. a fost curmat de D. C. C. nr. 1..

Astfel că recurenta este îndreptățită la restituirea integrală a cheltuielilor de judecată făcute cu acest demers juridic.

Pr in propr iul recurs, p âr âtul S. R., pr in M in is terul F in anțelor P ubl ice pr in D. G.a F. P.,

a solicitat admiterea recursului formulat, desființarea în parte a sentinței atacate cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării și la acordarea cheltuielilor de judecată și să respingeți acțiunea formulată de reclamanta ca nefondată, având în vedere următoarele:

În motivarea recursului pârâtul recurent a arătat că antecesoarea reclamantei a suferit o condamnare care, în opinia pârâtului, nu poate fi calificată ca o condamnare cu caracter politic.

În plus, trebuie avute în vedere și eventualele măsuri reparatorii de care s- a beneficiat în temeiul D.-lege nr. 118/1990.

Se impune înlăturarea obligației pârâtului, de suportare a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei, având în vedere că raportul juridic de obligație dintre S. și reclamantă a încetat, ca urmare a D. C. C. nr. 1. și nr. 1..

Dacă nu se va respinge solicitarea reclamantei, de acordare a cheltuielilor de judecată atunci, în temeiul art. 274 alin. 3 C.pr.civ., se impune micșorarea onorariului avocațial, proporțional cu valoarea pricinii și munca îndeplinită.

În ceea ce privește daunele morale, pârâtul recurent a invocat și imposibilitatea acestora prin raportare la D. în interesul legii nr. 12/(...) a Înaltei

Curți de C. și Justiție, dată în dosar nr. 14/2011, respectiv, faptul că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul art. 998-999 C., cât timp nu există o obligație a statului la reparație. În legea specială, ca de altfel în dreptul intern, sau în dreptul internațional, nu există o dispoziție care să poată constituie temei al acțiunii reclamantei pentru daune morale.

Reclamanta nu avea o speranță legitimă, așa cum nefondat susține, la încasarea despăgubirilor morale, deoarece forma inițială a art. 5 alin. 1 lit. a din

L. nr. 2. nu permitea o concluzie conform căreia, la finalul procesului, persoanele îndreptățite vor avea sigur câștig de cauză, iar simpla cerere de chemare în judecată, formulată de persoana îndreptățită la despăgubiri, nu-i conferă acesteia un dreptul de proprietate ocrotit de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.

Acordarea daunelor morale în favoarea reclamantei nu mai are temei legal, câtă vreme dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale prin D. C. C. nr. 1. și nr. 1., în raport de care au devenit incidente prevederile art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 și art. 147 din Constituția R..

Întrucât raportul juridic de obligație dintre stat și reclamantă a încetat, ca urmare a celor două decizii ale C. C., instanța de judecată este obligată să constate că S. R. nu mai datorează despăgubiri.

Pârâtul recurent a solicitat, totodată, respingerea cererii reclamantei, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Pr in în tâmp in are a f or mul ată, p âr âtul in timat S. R., pr in M in is terul F in anțelor

Publice prin D. G. a F. P. S.,a solicitat respingerea ca nefondat a recursuluiformulat de reclamantă, menținerea în parte a sentinței recurate cu privire la respingerea daunelor morale, iar pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate ca nefondată, în motivarea întâmpinării, fiind invocate, în esență, aceleași argumente care au fost expuse și în memoriul de recurs al pârâtului.

Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, re curen ta recl aman tă V. C.a solicitatrespingerea recursului pârâtului ca nefondat, cu motivarea că prin sentințaatacată s-a admis în parte acțiunea civila formulata si precizata de subsemnata respectiv instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării suferite de antecesoarea mea T. M., care a fost condamnat prin sentința penala 309/(...) a T.ui Militar C. la 20 de ani munca silnica, 8 ani degradare civica si confiscarea totala a averii pentru fapta prev si ped de art 209 din C penal, uneltire contra ordinii sociale.

Recurentul apreciază ca soluția data de instanța de fond este neîntemeiata cu privire la dispoziția instanței de fond de constatare a caracterului politic al acestei condamnări.

Se impune a se reține faptul că din actele comunicate de C. la dosar rezulta ca antecesoarea reclamantei a fost privata de libertate executând efectiv 6 ani 3 luni in Penitenciarele din C. si Miercurea Ciuc.

Instanța a constatat ca pentru infracțiunea pentru care a fost condamnata antecesoarea reclamantei, L. nr. 2. prin art. 1 alin.2 lit. a stabilește de drept caracterul politic al condamnării, luând act de aceasta in motivarea si in dispozitivul hotărârii.

Având in vedere conținutul acestor texte ale legii reclamanta apreciază că legea nu exclude si nici nu interzice de la constatarea caracterului politic condamnările pentru infracțiunile menționate in art. 1 din lege, motiv pentru care apreciază întemeiată soluția adoptata de instanța de fond.

In privința motivului referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta apreciază neîntemeiat acest motiv, deoarece este evidenta culpa Satului R. pentru demararea acestor procese întemeiate pe dispozițiile L. nr. 2., ba mai mult, apreciază că, așa cum a motivat in recursul formulat, S. R. trebuia obligat la plata integrala a cheltuielilor de judecata ocazionate de aceste demersuri in instanță, conform actelor doveditoare de la dosar.

Recursurile sunt nefondate.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la petitul având ca obiect daunelemorale.

În ceea ce privește motivele, din recursul pârâtului, prin care se criticăsentința primei instanțe sub aspectul soluției dată petitului având ca obiect acordarea daunelor morale, C. constată că acestea intră sub incidența excepției lipsei de interes, excepție invocată din oficiu de către instanță la termenul dejudecată din (...), și care urmează să fie admisă în temeiul șart. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe faptul că prin hotărârea fondului a fost respins petitul din cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamantă a daunelor morale, astfel încât, pârâtul nu justifică niciun interes legitim juridic, născut actual, personal și direct în a mai critica soluția primei instanțe cu privire la daunele morale.

În ceea ce privește motivele, din recursul reclamantei, prin care se criticăsoluția primei instanțe cu privire la neacordarea daunelor morale în favoarea reclamantei, C. constată că acestea sunt nefondate, pentru motivele ce urmează a fi expuse:

În ceea ce privește temeiul de drept inițial invocat de reclamantă în susținerea acestui petit, respectiv, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., C. constată că acest temei de drept și-a încetat efectele juridice, ca urmare a pronunțării D. nr. 1358/(...) a C. C. a R., astfel încât, întemeiat pe acest text legal, reclamantul nu mai este îndreptățit la a pretinde obligarea pârâtului la despăgubiri morale.

L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat

Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)

(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. Oficial al

R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :

„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..

(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

(4) D. C. C. se publica în M. Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.

Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :

„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(4) D. pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale

P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";

Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

În plus, prin D. dată în soluționarea unui recurs în interesul legii nr.

12/(...), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 14/2011, s- a statuat că „urmare a D. C. C. nr. 1. și 1., dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Oficial";.

Cu privire la susținerea reclamantei recurente, în sensul că avea o „. legitimă";la a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Dacă situația juridică a reclamantei ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantei la despăgubiri morale ar fi fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie anterior publicării acestei decizii a C. C. a R., atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantei, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1

C.proc.civ., dând naștere în patrimoniul reclamantei unei „valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).

La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe L. nr.

2. reclamanta se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul unei eventuale soluționări favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat.

Cu privire la afirmația reclamantei recurent, conform căreia în cauză nu poatefi aplicată D. nr. 1., întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității.

Afirmația reclamantei recurente, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele:

Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.

Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1

C., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R., D. C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că D. C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O.

Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile

D. nr. 1358/(...) a C. C..

Cu privire la jurisprudența C. statuată în H. pronunțată în cauza B. contra

Croației.

Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele: În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii.

În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă.

Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și C. Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; C. Yagci și Sargin împotriva Turciei, H. din 8 iunie

1995, și Broniowski împotriva Poloniei).

Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza

B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității., însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente:

Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea L. nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea L. nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C..

Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alteopinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";

Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.

Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C.i, adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2..

Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamantului s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iar nicidecum un

„., adică un drept patrimonial de creanță, cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.

Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin.

2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";

Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.

Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.

În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanta l-a invocat, în subsidiar, în motivarea recursului, ca temei al acordării daunelor morale, respectiv, art. 998-999 C., C. constată, pe de o parte, că acest temei nu a fost invocat în fața primei instanțe, reprezentând practic o schimbare parțială a cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, demers inamisibil prin prima art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., iar pe de altă parte, că o astfel de cerere ar fi oricum prescrisă extinctiv prin raportare la prevederile D.-lege nr. 1..

Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

În cauză, așa cum a stabilit Curtea Constituțională prin D. nr. 1., nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S. R., în temeiul art. 998 C., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. R., ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantului, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998 C.

Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamantă, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..

Acțiunea în răspundere civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C., trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.

Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată.

Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată - pagubă care în niciun caz nu poate fi negată -, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.

C. apreciază că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, mai ales că, la data de (...), în M. Oficial al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).

Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului

1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R.ia au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce seacordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.

C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a D.-lege nr. 118/1990, respectiv,

(...).

Or, solicitarea reclamantei, de acordare a daunelor morale în temeiul art. 998

C., a fost formulată abia prin recurs (pag. 3 alin. 3 din memoriul de recurs), cudepășirea evidentă a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.,

Cu privire la motivul din recursul p âr âtul u i pr in c are se sol ic ită resp ingere a

pe titulu i av ând c a ob iec t cons tatare a c ar ac terulu i pol itic al cond amn ăr ii antecesoarei reclamantei.

Prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtului la acordarea unor daune morale în cuantum de 400.000

Euro, respectivul echivalentul în lei al acestei sume la cursul B. din ziua plății, pentru suferințele provocate mamei sale prin condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire, prevăzută de art. 209 C., condamnare dispusă prin sentința penală nr. 309/1958 a T.ui Militar C., și care, potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Din foia matricolă penală nr. 1246/1958 (f. 7 dosar fond), rezultă faptul că antecesoarea reclamantei, B. M., a fost condamnată prin sentința penală nr.

309/1958 a T.ui Militar C., la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică pentru săvârșirea crimei de uneltire prevăzută de art. 209 C., fiind arestată la data de

(...), depusă în Penitenciar la data de (...), și grațiată la data de (...) prin D. nr. 3..

Din foaia matricolă penală nr. 143/1955, rezultă că anterior condamnării suferite prin sentința penală nr. 309/1958 a T.ui Militar C., antecesoarea reclamantei a fost arestată preventiv, prin mandatul de arestare nr. (...) pentru săvârșirea infracțiunii de instigare prevăzută de art. 327 C., fiind încarcerată la

(...), și eliberată la data e (...) (f. 6 dosar fond).

Potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările dispuse pentru faptele prevăzute de art. 209 C., și art. 327 din Codul penal din 1936, republicat în 1948.

Prin urmare, faptele reținute în sarcina antecesoarei reclamantei constituie de drept condamnări cu caracter politic, prin prisma art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr.

2., astfel încât, este vădit nefondată susținerea pârâtului recurent, în sensul că nu se putea constata caracterul politic al condamnării.

Pe cale de consecință, C. constată că acest motiv din recursul pârâtului este nefondat.

Cu pr iv ire l a mo tive le, din ambele recu rsulu i, pr in c are se critic ă soluț ia

pr ime i ins tanțe cu pr iv ire l a chel tu iel ile de judec ată.

Susținerea pârâtului, în sensul că nu este în culpă și, prin urmare, nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată către reclamantă, este nefondată, și urmează să fie respinsă de către Curte, motivat pe următoarele considerente:

Potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.

În speță, în lumina jurisprudenței C. și a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., C. constată că în mod legal prima instanță a apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantei, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 300 lei, reprezentând onorariu avocațial, având în vedere faptul că L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu o procedură judiciară în vederea acordării despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada de referință a legii menționate, putându-se afirma că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor.

Curtea Constituțională a R., prin D. nr. 401/(...), respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cer, lichid și exigibil.

În același sens s-a pronunțat constant și C. Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, în H. din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva R. (cererea nr. 28104/03), publicată în M. Oficial nr. 597/(...), C. a statuat în sensul că un

„reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului";.

Examinând recursul pârâtului, sub aspectul susținerii conform căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligat, nu sunt justificate, întrucât, pârâtul nu este în culpă procesuală și nu a căzut în pretenții, C. constată că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele argumente:

Reclamanta a promovat cererea introductivă de instanță la momentul la care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I, text legal pe care reclamanta și-a întemeiat din punct de vedere juridic acțiunea, era în vigoare.

La data la care reclamanta a învestit instanța T.ui S. cu această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., reclamanta avea o

„. legitimă"; în sensul soluționării favorabile a cererii sale, astfel cum aceasta a fost formulată.

Pentru a putea obține drepturile recunoscute de L. nr. 2., reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată și să parcurgă un întreg demersprocedural, întrucât, L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu necesitatea parcurgerii unei proceduri judiciare în scopul recunoașterii caracterului politic al condamnării ori al măsurii administrative, respectiv, în scopul obținerii de despăgubiri morale de către cei îndreptățiți.

Or, nu i se poate imputa în niciun fel reclamantei faptul că demersul său procedural, legal demarat în baza L. nr. 2., a fost brusc curmat, din inițiativa unui terț, respectiv, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a D. nr. 1358/(...).

Dacă nu ar fi intervenit această Decizie a C. C., cel mai probabil reclamanta ar fi beneficiat de o soluție de admitere a cererii sale, sub aspectul tuturor petitelor (chiar dacă daunele nu ar fi fost acordate, poate, în cuantumul pretins de reclamantă) și, concomitent, ar fi fost îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată, ocazionate cu purtarea procedurii judiciare prevăzute de L. nr. 2., în integralitatea lor.

Drept urmare, C. constată că reclamanta este în continuare îndreptățită la a beneficia de recuperarea cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate cu demararea procedurii judiciare obligatorii reglementate de L. nr. 2., neputându-i- se imputa acesteia faptul că temeiul legal din L. nr. 2., pe care aceasta și-a fundamentat demersul procedural, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., a fost declarat neconstituțional, prin D. nr. 1., publicată cu mult după promovarea de către reclamanta a cererii de chemare în judecată.

Chiar dacă S. este cel care se află, eventual, în culpă pentru această situație, nu trebuie ignorat faptul că, în aceste litigii, întemeiate pe L. nr. 2., conform art. 4 alin. 4 din L. nr. 2., S. este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

De altfel, și în orice alte litigii S. este reprezentat tot de Ministerul

Finanțelor Publice, așa cum prevede art. 25 din D. nr. 31/1954.

Însă, C. constată că este nefondată susținerea reclamantei, conform căreia, se impune a-i fi acordate în întregime cheltuielile de judecată ocazionate cu judecarea cauzei în primă instanță, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte, respectiv, s-a admis un petit având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării antecesoarei reclamantei - condamnare care, oricum, prin chiar dispoziția expresă a art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2. avea de drept caracter politic -, în timp ce celelalte pretenții ale reclamantei au fost respinse în totalitate.

Onorariu avocațial total, astfel cum a fost justificat prin chitanțele depuse la filele 53-55 dosar fond, a fost în sumă de 1.400 lei, din care, instanța fondului a acordat cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 300 lei, cheltuieli mai mult decât rezonabile, raportat la faptul că dispozitivul prin care a fost admis petitul de constatare a caracterului politic al condamnării de către prima instanță, reprezintă practic o reproducere a textului art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2..

Drept urmare, C. constată că suma de 300 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei, reprezintă o sumă rezonabilă și suficientă în raport de pretențiile care au fost încuviințate reclamantei prin hotărârea fondului.

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și art. 312 alin. 1 C.proc.civ., C. urmează să respingă ca nefondate prezentele recursuri.

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, în recurs nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE L. D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta V. C. și, respectiv, de pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile numărul 877 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 15 iunie 2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.

A.-A. M.

GREFIER

Red.CMC/dact.MS

2 ex./(...) J.fond: R.M.P.

← Decizia civilă nr. 2856/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă		Decizia civilă nr. 64/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă →

Decizia civilă nr. 2939/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 2939/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă