Cereri. Decizia nr. 1924/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1924/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 5226/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1924 R
Ședința publică de la 13.11.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă R. M. T., împotriva Sentinței civile nr. 916/26.04.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE D.G.F.P.M.B., având ca obiect, pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror A. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror A. B. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamanta R. M. T., născută la data 05.11.1925 în localitatea Beiuș, județul Bihor, fiica lui G. și L., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând, prin soluția ce se va pronunța, să se admită cererea, să se constate caracterul politic al condamnării sale, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON (echivalentul sumei de 115.223 euro la cursul BNR la data de 27 ian. 2012) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnare, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că persecuția la care a fost supusă a început în luna octombrie 1948, odată cu desființarea Bisericii Greco-Catolice din România.
Tatăl său, preot R. G., preot paroh în Săpânța, jud. Maramureș, a refuzat trecerea forțată la Biserica Ortodoxă și s-a alăturat grupului de preoți și călugări greco-catolici, refugiindu-se împreună cu ei în munți în anul 1949.
Securitatea comunistă a demarat imediat căutările prin percheziții nocturne la domiciliu, confiscând numeroase bunuri și documente familiale, bunuri pe care nu le-a mai recuperat niciodată.
A fost ridicată de acasă și dusă de nenumărate ori la interogatorii ca să divulge locul unde este ascuns tatăl său. De fiecare dată era supusă la tortură psiho-fizică folosind tehnici psihologice de intimidare ceea ce i-a produs răni psihice adânci. Anchetele au continuat, culminând cu arestarea și condamnarea sa, fiind acuzată de complicitatea la grupul de rezistență anticomunistă din munți și apartenența sa la Biserica Greco-Catolică. Nu a avut altă vină, dar a fost ordin politic ca să fie condamnată la închisoare întrucât rezistența anticomunistă trebuia reprimată, iar grupul de preoți anihilat. Autoritățile comuniste au trecut la confiscarea întregii averi. A fost închisă la închisoarea din Sighetu-Marmației, cea mai grea închisoare de exterminare, fiind închise aici soțiile demnitarilor întemnițați la Sighet. Apoi a fost transferată la închisoarea din Satu-M.. Până și în ziua de azi suportă consecințele acelor vremuri de teroare, având nenumărate boli de care suferă. După arestarea sa, li s-a confiscat întreaga avere, avere care nici până în prezent nu li s-a restituit în întregime. După cele îndurate lasă la latitudinea Tribunalului să aprecieze că suma cerută ca despăgubire este o sumă modică și nu poate acoperi suferința, traumatismele fizico-psihice cauzate de suferința care i-a afectat dea lungul vieții și nici pagubele materiale datorate confiscării întregii averi mobile și imobile.
În probațiune a depus următoarele acte: copie a actului de identitate, copie adeverință Ministerul Justiției, copie Legimație nr. 2971/04.12.2008.
În drept, s-au invocat disp. Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrate asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ședința publică de la 16.11.2012, reclamanta R. M.-T., a depus cerere precizatoare, arătând că suma cerută ca despăgubire de la S. R. în baza Legii nr. 221/2009 reprezintă pretenții pentru repararea prejudiciului moral și material, iar suma cerută este în afara beneficiilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Prejudiciul moral adus este mult mai mare având în vedere că a fost arestată în timp ce era angajată în învățământ, a fost dată afară de la facultate în timpul primului an de studiu și nu a mai putut continua studiile în învățământul superior, a fost marginalizată și a fost obligată să își schimbe domiciliul în București unde a reușit cu mare greutate să se angajeze pe unde se putea pentru un fost condamnat politic.
Prejudiciul material este mult mai mare având în vedere că i-au fost confiscate toate bunurile personale: un pian L. Gnaff fabricat la Viena în anul 1900, din lemn de nuc, cu coada scurtă cu placă de bronz care valorează peste 10.000 euro, bijuterii de aur, tablouri și goblenuri valoroase ce depășesc cu mult suma de 15.000 euro. Acestea reprezintă doar câteva din bunurile distruse printre care se numără și biblioteca personală cu multe cărți vechi de valoare inestimabilă.
Consideră că a cerut doar o sumă modică ce acoperă doar în mică parte suferința și pagubele pricinuite odată cu instaurarea regimului totalitarist în România, mai ales că a fost condamnată abuziv fără să fie dovedită vinovăția.
În ședința publică de la 1.02.2013, reclamanta R. M. T. a depus la dosar o nouă cerere completatoare și precizatoare acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul S. R., în temeiul prevederilor art. 4 alin. 1 lit. a, art. 5 alin. 1 lit. a și art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în temeiul dispozițiilor art. 132 si următoarele din C.pr.civ., solicitând următoarele:
A.) în temeiul art. 4 alin. 2 din Legea 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, solicită să se constate ca are caracter politic măsura administrativă a privării de libertate a reclamantei R. M. T. de la data de 24.01.1951 până la data de 24.10.1951.
B.) În baza 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221 din 2009 raportat la art. 5 pct. 5 și pct. l din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților obligați pârâtul la plata echivalentului în lei a sumei de 50.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic, suferit ca urmare a condamnării sale politice.
C.) În baza 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221 din 2009, solicită fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri materiale în sumă de 25.000 de euro pentru toate bunurile materiale confiscate, așa cum rezultă din descrierea făcută în cererea de chemare în judecată cu care a investit instanța.
D.) Totodată, solicită să se dispună obligarea pârâtului, S. R. prezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Temeiul juridic al cererii reclamantei este reprezentat de prevederile art. 4 alin.2, [art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202 din 2010, raportat la art. 5 pct. 5 si art. 6 pct. l din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților.
A.) Conform prevederilor art. 4 alin. 2,
"Art. 4. - (2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
B.) Potrivit cu art. 5 alin. 1 lit. a și b:
Art. 5. - (l) „Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II - lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: "b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
C.) În ceea ce privește aplicarea Deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360 din 21.10.2010 ale Curții Constituționale cauzei în speță, se reține că potrivit dispozițiilor art. 11 al. 3 din Legea nr. 47/1992 deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, erga omnes și au putere numai pentru viitor, ex tunc.
Prin urmare, aplicarea deciziilor Curții Constituționale mai sus arătate cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 ar conduce la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată intervenției legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce creează o discriminare între persoanele, care deși se găsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, beneficiază de un tratament juridic diferit.
În acest sens este relevantă și cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei (2010), în care se reține că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o „speranță legitimă”, chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care să detalieze condițiile obținerii unei reparații morale.
III.) Răspunderea morală a pârâtului, inclusiv drepturile fundamentale care mi-au fost încălcate, precum si unele aspecte referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
În raport de prevederile legale sus menționate, consideră că se impune acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Astfel, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O., fiind privată de libertate fără a fi dovedită vinovăția sa.
Pe toată durata arestului i-a fost încălcat dreptul de a fi tratat ca o ființă umană, de a comunica cu familia, precum și dreptul la hrană, lumină, îmbrăcăminte, apă și asistență medicală.
Întreaga familie a fost supusă unor persecuții cu caracter politic.
IV.) Cu privire la toate beneficiile care i-au fost acordate în baza legilor reparatorii.
IV.) În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 4 alin. 2, art.
5 lit. a și b din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202 din 2010, raportat la art. 5 pct.5 si art. 6 pct. l din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților.
La același termen de judecată au fost depuse la dosar, următoarele înscrisuri în copie:
1. Declarație pe proprie răspundere R. M. T. cu privire la
beneficiile acordate în baza legilor reparatorii.
2. Adeverință emisă de Asociația Foștilor Deținuți Politici emisă spre a servi la scutirea de impozit pentru clădire și teren intravilan, conform Decretului - Lege 118/1990 și Legii 53/1993.
3. Adresă de la Societatea Televiziunea Română prin care se confirmă scutirea de la plata taxei de abonament TV, începând cu luna mai 1998;
4. Factură emisă de furnizorul ROMTELECOM S.A. cu gratuitate acordata in baza Decretului - Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice;
5. Factură energie electrică de la furnizorul ENEL S.A.;
6. Talon de plata a drepturilor de pensie din care drepturi aferente legilor speciale 150 de lei.
7. Hotărâre de la comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate din motive politice.
8. Sentința civila nr. 7170 din 13 noiembrie 1980 având ca obiect desfacerea căsătoriei intre P. (fosta Ritiu) M. T. si P. Jean.
În ședința publică de la acest termen de judecată, reclamanta prin avocat, a declarat că își restrânge cererea cu privire la solicitarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, întrucât nu deține probe în susținerea acestui capăt de cerere.
Tribunalul a luat act de cererea de restrângere a cererii introductive astfel cum a fost precizată și completată, în sensul renunțării la judecata capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate.
Prin sentința civilă nr. 916/26.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a admis în parte cererea precizată, completată și ulterior restrânsă formulată de reclamanta R. M. T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a privării de libertate a reclamantei de la data de 24.01.1951 până la data de 24.10.1951 și s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral.
Pentru a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din adresa nr. R/1190/26.06.1992, emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare, reclamanta R. M.-T., fiica lui G. și L., născută la 5.11.1925, în Beiuș, Județul Bihor, a fost arestată la data de 24 ianuarie 1951, pentru că avut legături cu preoți greco-catolici, fugiți în munți.
La data de 16 februarie 1951, reclamanta a fost transferată la Satu M. și a fost pusă în libertate la 24 octombrie 1951.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul constată că nu s-a indicat nici un temei de drept pentru măsura arestării, indicându-se doar circumstanțe de fapt, respectiv legăturile reclamantei cu preoți greco-catolici fugiți în munți.
Din adeverința nr. 917/5.09.1993, emisă de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, tribunalul reține că reclamanta este membru al acestei asociații și beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, situație de fapt confirmată și de Hotărârea nr. 659/21.07.1992 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990, recunoscându-se ca vechime în muncă perioada pentru care s-a dispus măsura arestării, respectiv 24.01.1951 – 24.10.1051.
Prin adresa nr. 415/31.01.2012 emisă de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România s-a comunicat că din anul 1948 Biserica Greco-Catolică a fost desființată și ca atare, arestarea reclamantei a avut caracter politic cu certitudine.
Tribunalul reține că prin cererea completată și precizată, măsura luată împotriva reclamantei și cu privire la care s-a solicitat constatarea caracterului politic a fost calificată ca fiind o măsură administrativă de privare de libertate, tribunalul urmând a reține calificarea reclamantei, dat fiind că nu a fost indicat nici un temei de drept și nici un act al unei autorități în baza cărora să se dispună privarea de libertate a reclamantei.
Tribunalul reține că la baza luării măsurii administrative în discuție a stat „unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”, respectiv:
“a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii având ca obiect arestarea reclamantei, pentru că avut legături cu preoți greco-catolici, fugiți în munți, tribunalul constată că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
De asemenea, a constatat că, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
A mai considerat că, așa cum a statuat în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În motivarea deciziei Curții Constituționale s-a reținut că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției”.
A mai apreciat că, „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.
Curtea reține, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. (…).
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de "legalitate" au fost grav atinse. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală”.
Acțiunea reclamantei privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii administrative abuzive, constată cu caracter politic, luată împotriva acesteia, de arestare, la data de 24 ianuarie 1951, pentru că avut legături cu preoți greco-catolici, fugiți în munți, conform disp. art. 5 si urm. din Legea nr. 221/02.06.2009, încadrându-se așadar în prevederile legale declarate ca neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate.
Tribunalul reține că reclamanta beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul-lege 118/1990, în nume personal, (Hotărârea nr.659/21.07.1992 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice).
Totodată, tribunalul reține că, în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurii administrative abuzive, cu caracter politic, luată împotriva acesteia, prejudiciul fiind raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra reclamantei.
Măsura represivă luată asupra reclamantei, ca și consecințele în plan social produse asupra acesteia justifică recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică, inclusiv prin Legea nr.221/2009, în forma în vigoare, chiar și după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale, cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
Tribunalul observă că reclamanta nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 alin.1 coroborat cu art.376 alin.1 și cu art.377 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Tribunalul consideră că reclamanta nu poate susține nici că ar fi dobândit „o speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 al.(l) lit. a (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.
Astfel, dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu jurisprudența CEDO (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).
Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția, astfel că nu poate fi analizată măsura luată împotriva reclamantei din perspectiva art. 6 din C.E.D.O., chiar dacă a considerat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind privată de libertate fără a fi dovedită vinovăția sa, pentru a se reține temeinicia acordării de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral.
Nu în ultimul rând, tribunalul are în vedere și Decizia nr. 12/2011 din_, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_ privind recursul în interesul legii, referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar, decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Față de considerentele expuse, în raport de disp. art. 4 alin. 2 și art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, tribunalul va admite în parte cererea precizată, completată și ulterior restrânsă, va constata caracterul politic al măsurii administrative a privării de libertate a reclamantei R. M. T. de la data de 24.01.1951 până la data de 24.10.1951, urmând a respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, ca neîntemeiat
Împotriva sentinței tribunalului a formulat recurs reclamanta R. M. T., care a susținut următoarele:
Potrivit cu art. 304-3041, art. 312 și următoarele din Codul de procedură civilă, critică soluția primei instanțe ca fiind parțial nefondată în ceea ce privește respingerea capătului din cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale în echitate, și apreciază că au fost astfel înfrânte dispozițiile art. 5. lit. a din Legea nr. 221/2009, fiind încălcate, totodată, și principiile de bază ale unui proces echitabil și anume principiul egalității armelor și principiul minimei moralități legislative, pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă invocă încălcarea principiul egalității armelor și a dreptului său la un proces echitabil.
Consideră că ingerința legislativului și a executivului în aplicarea Legii nr. 221/2009, în favoarea unei dintre părți – respectiv în favoarea Statului R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a încălcat principiul separației puterilor în stat, nefiind respectată egalitatea armelor între cele două părți, din moment ce statul a decis în favoarea uneia dintre părți atunci când a modificat succesiv Legea nr. 221/2009. De asemenea, apreciază că nu există nici un motiv imperativ de interes general care să justifice ingerințele legiuitorului în administrarea actului de justiție, realizată după . legii.
Recurenta-reclamantă invocă încălcarea principiului nediscriminării, considerând că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale, art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție (R., 4.XI.2000), precum și a art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, menționând că este discriminată în raport cu acele persoane care au beneficiat de acordarea prin hotărâri judecătorești irevocabile de despăgubiri în echitate pentru prejudiciile suferite urmare condamnărilor politice aplicate acestora sau membrilor familiilor.
În materia Legii nr. 221/2009, prin modificările aduse acesteia s-a creat o discriminare între persoanele aflate în situații identice stabilindu-se un tratament preferențial față de persoanele ale căror hotărâri judecătorești au rămas definitive înainte de data intrării în vigoare a OUG nr. 62/2010, și persoanele ale căror hotărâri judecătorești s-au pronunțat ulterior acestei ordonanțe, precum și ulterior deciziei CCR, Întrucât sunt persoane care au beneficiat de prevederile fostului art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 și persoane judecate ulterior cărora li se refuză acordarea despăgubirilor morale pe motivul inexistenței unui text de lege în acest sens.
Recurenta-reclamantă arată că nu a mai beneficiat de prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale la data de 25.10.2010.
Potrivit art. 20 alin 2 din Constituția României prevede că: „2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Constatarea de către Curtea Constituțională a României, că prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 186/1999, care statuează printre altele că atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentale", va face aplicare directă în cauză a normelor Constituției României.
Prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursurile în interesul legii formulate în raport de aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 de către instanțe a constatat următoarele:
Raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, "Înalta Curte consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a spetei".
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că prin decizia nr. 1354/20.10.2010 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. I pct. 1 și art. 2 din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Prin decizia nr. 1360/21.10.210 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
De asemenea, prin decizia nr. 1358/20.10.2010 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice erga omnes, iar dispozițiile legale constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă existența vreunei obligații a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22.12.1989, a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009 în acest scop.
În acest sens, există două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate.
Prin decizia nr. 1360/21.10.2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale, cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea constată că reclamanta putea beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar în situația în care acest text de lege a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă R. M. T., împotriva sentinței civile nr. 916/26.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.11.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. A. D. Y. P. F.
GREFIER,
F. J.
Red. MA
Tehnored. PS 2 ex.
10.12.2013
Jud. fond: I. L. M.
| ← Evacuare. Decizia nr. 1325/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 948/2013. Curtea de... → |
|---|
