ICCJ. Decizia nr. 1058/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1058/2010
Dosar nr. 65/118/2005
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 29 august 2005 şi ulterior modificată reclamantul P.C. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Eforie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei nr. 366 din 18 iulie 2005 prin care pârâtul a respins notificarea având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Eforie, judeţul Constanţa, cu motivarea că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului reclamantului, N.T.B. şi că nu s-a depus documentaţia în baza căreia imobilul a trecut în proprietatea statului.
În cauză au formulat cerere de intervenţie interes propriu D.M., D.B.I. şi D.M.D., precizând că sunt singurii moştenitori defunctului D.T.I., care la rândul său a fost unicul moştenitor al defunctei D.V.A., mama sa. Aceste părţi nu şi-au exprimat niciun punct de vedere cu privire la calitatea reclamantului P.C. în prezenta cauză.
Cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu, aşa cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la 19 noiembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 2325 din 17 decembrie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondată cererea de intervenţie; a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a anulat în parte dispoziţia nr. 366 din 18 iulie 2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie, în ceea ce priveşte absenţa dovezii dreptului de proprietate al notificanţilor N.B.I.T. şi P.C. asupra imobilului ce formează obiectul notificării, situat în localitatea Eforie Sud, şi a menţinut celelalte dispoziţii din actul contestat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul P.C. este moştenitorul defunctului N.B.I.T., care a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în calitate de legatar universal şi a făcut dovada titlului de proprietate asupra imobilului.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 657 din 12 iulie 1945 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin Decizia nr. 415 din 23 decembrie 1946 a Curţii de Apel Bucureşti s-a împărţit averea rămasă de pe urma defunctului N.B.I.T. şi s-a luat act de faptul că A.V.D., I.T.T.N.B. şi G.A.T.N.B. înţeleg să rămână în indiviziune cu privire la imobilul din staţiunea balneară Carmen Sylva, care este unul şi acelaşi cu cel care face obiectul litigiului.
Dreptul de proprietate al moştenitorilor sus-menţionaţi a fost recunoscut prin hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 dată de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin hotărârea menţionată s-a recunoscut dreptul petenţilor de a primi despăgubiri în valoare de 311 028 554 lei vechi pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul imobilului şi pentru terenul aferent de 449,35 mp.
Reclamantul avea obligaţia să-şi demonstreze susţinerile cu probe, în sensul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, şi anume să dovedească dacă respectiva hotărâre a fost sau nu adusă la îndeplinire, respectiv dacă despăgubirile au fost sau nu încasate de către persoanele îndreptăţite şi dacă apartamentele nerestituite sunt actualmente ocupate de chiriaşi, pentru a se putea aprecia asupra posibilităţii restituirii acestora în baza noii legi de reparaţie.
Cum reclamantul nu a produs aceste dovezi, se impune menţinerea celorlalte prevederi ale dispoziţiei atacate.
Prin Decizia civilă nr. 178 din 8 septembrie 2008 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile declarate de reclamant şi de intervenienţi, a schimbat în tot sentinţa, a anulat dispoziţia emisă de primar şi l-a obligat să le acorde reclamantului şi intervenienţilor măsuri reparatorii în echivalent conform art. 27 alin. (3), coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată; a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
1.Referitor la apelul declarat de apelantul-reclamant P.C.
Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv o plângere împotriva dispoziţiei nr. 366/2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie, judeţul Constanţa, solicitând desfiinţarea acesteia şi admiterea notificării astfel cum a fost formulată, în sensul obligării Primăriei Eforie la restituirea imobilului.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că imobilul din litigiu a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele lui N.B.T., având loc o preluare abuzivă.
Dovada dreptului de proprietate pentru imobil şi existenţa acestuia au fost recunoscute prin Hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului Judeţean Constanţa în favoarea numiţilor N.G.A., N.B.I.T. şi D.V.A. pentru etajul I al corpului B din construcţie situat în Eforie Sud, iar pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul imobilului s-au acordat despăgubiri.
Hotărârea nr. 7128/1999 a Comisiei din cadrul Consiliului Judeţean Constanta se coroborează cu actele depuse de intimată, respectiv situaţia juridică a imobilului, din care rezultă că acesta este situat în Eforie Sud, se suprapune peste lotul 1108 - plan parcelare Movila Techirghiol. Din evidenţele fiscale lotul 1108 figurează astfel: 600 mp Vila B. (actualul imobil), matricola 1842/1940 B.T.
N.B.T. a decedat în anul 1941, succesiunea a fost dezbătută în 1943, când prin hotărâre judecătorească s-au stabilit moştenitorii: N.B.I.T., D.A.V. şi N.G.A.B., menţinându-se starea de indiviziune.
În anul 1943 unul din cei trei moştenitori N.B.G.A. era minor şi a decedat în 22 aprilie 2001, iar moştenirea acestuia a fost transmisă reclamantului P.C., în calitate de legatar universal, conform certificatului nr. 48 din 20 iunie 2001 emis de B.N.P. D.D. din Bucureşti.
În atare situaţie, apelantul-reclamant a făcut dovada transmiterii drepturilor patrimoniale care au aparţinut lui N.B.G.A. către el, legitimându-şi calitatea procesual activă şi cota-parte ce îi revine din imobil.
In aceste condiţii, tribunalul a reţinut greşit situaţia expusă mai sus, anulând numai în parte dispoziţia nr. 366/2005.
Făcându-se dovada dreptului de proprietate, a preluării abuzive a imobilului, actul administrativ trebuia anulat în totalitate.
2. Referitor la apelul declarat de intervenienţii D.M., D.B.I., D.M.D.
În baza actelor depuse la dosar, dispoziţiile art. 49 C. proc. civ. referitoare la cererea de intervenţie în interes propriu, sunt îndeplinite, întrucât intervenienţii prin această cerere urmăresc valorificarea unu drept subiectiv propriu.
Autorul părţilor a fost N.B.T., care la deces a lăsat imobilul în indiviziune celor trei copii: N.B.G.A., al cărui moştenitor este reclamantul P.C., N.B.I.T., decedat şi lui D.V.A.
Certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei şi actele de stai civilă (filele 246-f.266 dosar de fond) demonstrează calitatea de a sta în proces a acestor părţi, care sunt de bună-credinţă, necontestând reclamantului P.C. calitatea de legatar universal, dar în limita cotei indivize de 1/3 a acestuia, aspect pe care instanţa de fond l-a reţinut în mod greşit.
Apelantul-reclamant a depus separat notificarea, solicitând restituirea integrală a imobilului sau despăgubirile cuvenite, procedând în mod nelegal, întrucât cunoştea de existenţa Hotărârii nr. 728/1999 a Comisiei Judeţene Constanta.
Cum pentru acest imobil reclamantul are o cotă indiviză de 1/3, situaţia privind ieşirea din indiviziune poate fi rezolvată pe calea unei acţiuni separate.
Demonstrându-şi interesul legitim în formularea cererii de intervenţie interes propriu, instanţa de apel urmează a o aprecia ca fondată, urmând dispună în consecinţă.
3. Referitor la apelul declarat de Primarul Oraşului Eforie.
În cererea de apel se contestată calitatea de moştenitor a reclamantului, susţinere care este nefondată, deoarece prin certificatul depus la dosar s-a dovedit că de pe urma defunctului N.G.A., decedat la data de 22 aprilie 2001, P.C. este legatar universal şi îi revine întreaga masă succesorală.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul P.C. şi pârâtul Primarul oraşului Eforie.
1.Reclamantul îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9, 5 şi 7 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
1.1. Cererea de intervenţie depusă în faţa instanţei de fond, pe care intervenienţii au calificat-o ca fiind în interes propriu, a fost respinsă cu ocazia admisibilităţii sale în principiu.
Împotriva acestei soluţii au formulat apel intervenienţii, arătând că prin cererea formulată se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv propriu, fiind normal ca părţile să-şi apere dreptul de proprietate ce se tinde a fi protejat în această instituţie juridică.
În considerentele deciziei recurate se arată în mod greşit că reclamantul ar fi formulat motive de apel atât în ceea ce priveşte cererea de intervenţie cât şi pe aspecte de fond. În realitate, reclamantul nu a formulat niciun fel de critici cu privire la modul în care a fost soluţionată în principiu admisibilitatea cererii de intervenţie.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 49 C. proc. civ. sunt îndeplinite cu motivarea că intervenienţii urmăresc valorificarea unui drept subiectiv propriu, apreciind că aceştia sunt de bună-credinţă.
Având în vedere că în litigiul de faţă este vorba despre o procedură prevăzută de legea specială – Legea nr. 10/2001, care are un caracter mixt, civil şi administrativ, instanţele trebuie să aibă în vedere această situaţie şi să soluţioneze cererea de intervenţie în interes propriu în lumina prevederilor din legea specială coroborate cu cele de drept comun.
Dispoziţia de soluţionare a unei notificări adresate în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată numai de către cel care a făcut notificarea, nu şi de terţe persoane care pot justifica sau nu un interes propriu.
În condiţiile în care contestaţia nu este accesibilă altor persoane decât celor care au formulat notificarea soluţionată prin dispoziţia primarului, urmează a se decide că, pentru identitate de motive, acestea nu au nici calea procesuală de a interveni în nume propriu în soluţionarea acestei contestaţii, pentru că cel care nu are acces la justiţie pe cale principală, nu poate avea acces prin calea procesuală a intervenţiei în interes propriu, care este o veritabilă chemare în judecată.
Prevederile art. 50 C. proc. civ. instituie necesitatea ca orice cerere de intervenţie să fie făcută în forma prevăzută de cererea de chemare în judecată şi, coroborat cu prevederile art. 55 C. proc. civ. au condus la concluzia doctrinei, în sensul că această formă de participare a terţilor într-un proces trebuie să aibă caracterul unei a doua acţiuni care se grefează pe acţiunea reclamantului.
Astfel, intervenţia principală întrucât este o acţiune propriu-zisă trebuie făcută în forma oricărei cereri de chemare în judecată (I.Stoenescu, S.Zilbestein, Drept procesual civil, 1977, pag.302).
Faţă de cele arătate, în mod corect tribunalul a decis cu ocazia analizării admisibilităţii în principiu, respingerea cererii de intervenţie, motiv pentru care se impune admiterea prezentului motiv de recurs, modificarea deciziei şi respingerea apelului formulat de intervenienţi.
1.2. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că în mod greşit instanţa de apel a statuat pentru prima dată asupra fondului pretenţiilor formulate de intervenienţi.
Fiind respinsă în principiu de către instanţa de fond, cererea conexă intitulată cerere de intervenţie în interes propriu nu a fost examinată de instanţa fondului sub aspectul temeiniciei sale, ci direct de către instanţa de apel prin eliminarea practic a unei grave jurisdicţii.
Or, dacă prin ipoteză de lucru s-ar decide că şi materia Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă intervenţia în interes propriu, ar trebui ca şi în acest caz să se respecte dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., în sensul că, în cazul în care nu s-a statuat asupra fondului cererii se impune trimiterea spre rejudecare a cauzei la aceeaşi instanţă.
1.3. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat deopotrivă de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul susţine că motivele sale de apel nu au fost examinate în totalitate de către instanţa de control judiciar, care s-a mărginit la analiza probatoriului referitor la identitatea dintre calitatea de succesor al reclamantului faţă de defunctul N.G.A. şi proba cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului.
Legea nr. 10/2001 consacră principiul fundamental al restituirii în natură al bunurilor aflate sub incidenţa prevederilor sale, soluţia acordării de despăgubiri sau măsuri reparatorii în echivalent, fiind excepţie.
Prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată au în vedere cele stipulate în alin. (2) al aceluiaşi articol, iar în cauza de faţă primăria oraşului Eforie nu a făcut dovada că bunul solicitat a fi restituit în natură ar fi fost înstrăinat în totalitate potrivit Legii nr. 112/1995.
În atare condiţii soluţia instanţei se plasează în afara legii atât sub aspect procedural, deoarece nu a examinat toate motivele de apel, cât şi pe fond, neexistând vreo statuare cu privire la actuala situaţie juridică a imobilului care face obiectul litigiului.
Recurentul solicită, după caz, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă sau modificarea acesteia, în sensul obligării pârâtului la restituirea în natură a imobilului.
2.Pârâtul primarul oraşului Eforie, fără a motiva în drept cererea, reia istoricul procesului şi arată că dreptul de proprietate al numiţilor A.V.D., I.T.T.N.B. şi G.A.N.B. cu privire la imobilul în litigiu a fost recunoscut prin hotărârea nr. 718 din 30 iulie 1999 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului judeţean Constanţa.
Prin menţionata hotărâre, petenţilor li s-a stabilit dreptul de proprietate asupra locuinţei de la et. 1 al corpului B din imobilul litigios compusă din 2 camere şi dependinţe, precum şi a cotei-indivize de 24,50 mp aferente acestei locuinţe, acordându-se despăgubiri în valoare de 311.028.554 lei pentru apartamentele nerestituite în natură din cadrul acestui imobil, cât şi pentru terenul aferent în cotă indiviză de 449,35 mp.
În continuare, recurentul redă dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 referitoare la măsuri reparatorii şi condiţiile în care se acordă acestea persoanelor care au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, sub acest aspect, în mod corect a reţinut tribunalul că reclamantul nu a propus probe din care să rezulte dacă hotărârea pronunţată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost sau nu adusă la îndeplinire, respectiv dacă despăgubirile au fost sau nu încasate de către persoanele îndreptăţite.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, respingerea apelului declarat de reclamant, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului.
Intimaţii D.M., D.M.D. şi D.B.I. au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamant, arătând că demersul acestuia nu are alt scop decât de a-i priva de dreptul lor succesoral de pe urma bunicului decedat, în condiţiile în care reclamantului i se cuvine doar o cotă de 1/3; intimaţii solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte constată că se impune admiterea recursurilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru următoarele considerente:
1. Criticile recurentului-reclamant referitoare la modul în care a fost soluţionată cererea de intervenţie sunt întemeiate, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
Pentru a putea fi calificată ca o cerere de intervenţie în interes propriu, care are regimul unei veritabile cereri de chemare în judecată, cererea trebuia să cuprindă pretenţia concretă a intervenienţilor, la valorificarea căreia tind prin participarea lor în proces.
Or, în cauză cei trei intervenienţi s-au mărginit la a afirma că sunt coproprietari în cotă de 1/3 ai imobilului în litigiu şi că potrivit Legii nr. 10/2001 imobilul se restituie tuturor coproprietarilor, dar nu arată care este solicitarea adresată instanţei.
Curtea de apel a considerat că se impune participarea lor în proces, dar omite că litigiul are ca obiect anularea unei dispoziţii emise în procedura Legii nr. 10/2010, or, calitate procesuală activă poate avea, conform art. 26 din lege, exclusiv de persoana care a formulat notificarea, nu şi terţe persoane.
Chiar dacă intervenienţii au la rândul lor o notificare, faţă de cea care a fost soluţionată prin dispoziţia atacată în prezentul litigiu sunt terţi.
Pe de altă parte, cum cererea de intervenţie nu a fost admisă în principiu de către tribunal, ea nu putea fi soluţionată pe fond direct în apel, fără nesocotirea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În realitate, astfel cum a fost formulată şi având în vedere şi precizările ulterioare ale intervenienţilor, cererea trebuia calificată ca fiind o intervenţie accesorie, conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ., care putea fi primită şi direct în apel, chiar fără învoirea părţii potrivnice, conform art. 51 C. proc. civ.
Astfel, intervenienţii D.M., D.T.I. şi D.M.D. au arătat că sunt unicii moştenitori ai defunctului D.T.I., care la rândul său a fost unicul moştenitor al defunctei D.V.A.
Defunctul D.T.I. împreună cu N.B.I.T. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat măsuri reparatorii în echivalent la valoarea întregului imobil din Eforie Sud, din care să se scadă valoarea părţii din imobil restituite în natură pe care o ocupă.
Conform declaraţiei din recurs a intervenienţilor, această notificare nu a fost soluţionată până în prezent.
În atare situaţie, de faptul că pentru unul şi acelaşi imobil se solicită măsuri reparatorii de către mai multe persoane care se consideră îndreptăţite, prin notificări diferite, trebuie să se ţină seama în soluţionarea prezentului litigiu pentru a se evita atât obligarea pârâtului la acordarea unei duble reparaţii pentru acelaşi imobil, dar şi ignorarea drepturilor unora dintre notificatori, cu perspectiva generării unui nou litigiu.
2. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, recursul reclamantului este, de asemenea, fondat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei emise de primar şi restituirea în natură a imobilului, curtea de apel a anulat dispoziţia şi a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a motiva de ce prevalează, în opinia sa, această formă de reparaţie.
Fiind vorba despre un imobil care a făcut şi obiectul Legii nr. 112/1995, pretenţiile reclamantului urmau a fi verificate prin prisma art. 20 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit alin. (1) al textului de lege menţionat, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la intrarea în vigoare a acestei legi. În continuare se prevăd măsurile reperatorii ce se pot acorda atunci când, între timp, imobilul a fost vândut.
Sub acest aspect, curtea de apel nu stabilit în niciun fel situaţia de fapt: dacă imobilul mai este deţinut de pârât sau a fost vândut, dacă despăgubirile stabilite în baza Legii nr. 112/1995 s-au şi plătit efectiv despăgubiri etc.
În lipsa acestor elemente, Înalta Curte nu poate verifica dacă dispoziţiile legale referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent au fost sau nu respectate.
3. Pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 se întemeiază şi recursul declarat de pârât.
Conform alin. (2) teza a II-a, dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Or, instanţa de apel a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului - prin trimitere la art. 24 alin. (1) din reglementarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 – fără a stabili dacă s-au plătit deja despăgubiri care, în caz afirmativ trebuie reactualizate şi deduse din actuala valoare.
Critica recurentului pârât nu poate conduce însă la modificarea deciziei, în sensul respingerii acţiunii şi menţinerii dispoziţiei emise de primar, care, sub aspectul calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului al autorului acestuia este netemeinică şi nelegală, aşa cum s-a reţinut de către instanţele anterioare şi nu s-a contestat în recurs.
În ceea ce priveşte sarcina probei, revine celui care afirmă să facă dovada faptului pozitiv pretins, conform art. 1169 C. civ. În cazul în care despăgubirile nu au fost plătite, iar reclamantul pretinde acest lucru, nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, aşa cum susţine recurentul pârât.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 5 şi 7 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru lămurirea pe deplin a situaţiei juridice şi de fapt a imobilului, cât şi a celei privitoare la stadiul soluţionării notificării intervenienţilor, sens în care se vor administra toate probele necesare, pe care instanţa le poate dispune chiar din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul P.C. şi de pârâtul Primarul oraşului Eforie împotriva deciziei nr. 178/C din 18 septembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1448/2010. Civil. Grăniţuire. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1446/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
