ICCJ. Decizia nr. 1072/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1072/2010
Dosar nr. 4424/118/2008
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanta A.E. a solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Constanţa să emită dispoziţie motivată cu privire la notificarea nr. 6998/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 40 situat în Constanţa, ce i-a fost preluat cu plată de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 370 din 18 august 1986.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a formulat mai multe notificări prin intermediul executorului judecătoresc, la care nu a primit nici un răspuns, deşi pârâtul avea obligaţia să le soluţioneze în termen de 60 de zile, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1170 din 24 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din legea de reparaţie pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Pe de altă parte, art. 23.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate sau ale calităţii de moştenitor, se depun numai în copii legalizate sau certificate.
Cum reclamanta nu a probat că ar fi depus înscrisurile doveditoare în copii legalizate sau certificate, în chiar cuprinsul notificării arătând că depune copii simple şi că documentaţia va fi completată ulterior, tribunalul a dispus respingerea acţiunii.
Prin Decizia nr. 42/C din 11 februarie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea nr. 6998/2001.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că, pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul profund reparatoriu, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe calea notificării să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul, i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar dacă i se refuză un atare drept.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia recurată arătând că termenul de 60 de zile instituit de lege pentru soluţionarea notificării nu începe să curgă decât de la momentul la care dosarul cuprinzând notificarea este complet. Or, dacă în dosar nu sunt depuse acte datorită culpei reclamantei, nu se poate reţine că este vorba de un refuz nejustificat de a soluţiona notificarea sau de o tergiversare sine die a acesteia.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a înregistrat la Primăria Municipiului Constanţa notificarea nr. 6998/2001, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ce priveşte pretenţiile sale privind restituirea în natură a apartamentului nr. 40 situat în Constanţa, ce i-a fost preluat cu plată de stat în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 370 din 18 august 1986.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana deţinătoare notificată este obligată ca, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin dispoziţie sau decizie motivată asupra cererii de restituire formulată prin notificare.
Expirarea termenului imperativ de 60 de zile conferă notificatorului legitimarea de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine obligarea unităţii deţinătoare a imobilului la soluţionarea notificării, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate.
Termenul se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
În cauză, nu există nici o dovadă că recurentul a solicitat intimatei completarea dosarului, astfel că este culpabil de depăşirea termenului imperativ de 60 de zile prevăzut de lege.
Pasivitatea recurentului în soluţionarea notificării şi depăşirea termenului rezonabil soluţionării oricărei cereri adresată autorităţilor reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al intimatei enunţat şi prin art.1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă, parte, nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor considerate necesare de către pârât, soluţia de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate este în concordanţă cu legea.
Faţă de considerentele ce preced, care suplinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că această instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 42/R din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 15/2010. Civil. Grăniţuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1450/2010. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
