ICCJ. Decizia nr. 1077/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1077/2010
Dosar nr. 6445/1/2009
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 februarie 2007 reclamantul Prefectul judeţului Arad a chemat în judecată pe pârâţii Primarul comunei Vârfurile şi T.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze dispoziţia nr. 1999 din 17 septembrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei Vârfurile, în sensul aprobării propunerii de acordare de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 pârâtei T.L. pentru suprafaţa de 3080 mp înscrisă în C.F. nr. 246 lazuri, nr. top 303.
Prin sentinţa civilă nr. 540 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Arad-secţia contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, reţinând în drept aplicabilitatea art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Prin Decizia civilă nr. 1145 din 5 noiembrie 2008 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de pârâta T.L., a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a constatat că în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competenţa soluţionării cererii având ca obiect anularea dispoziţiei emise de primar în aplicarea Legii nr. 10/2001 revine secţiei civile a Tribunalului Arad, iar nu secţiei de contencios administrativ.
Curtea de apel a înlăturat aplicarea prevederilor art. 26.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, invocate de reclamant, prevederi conform cărora instituţia prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari şi preşedinţii consiliilor judeţene, iar în cazul în care apreciază că sunt ilegale, vor fi contestate vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 şi al Legii nr. 554/2004.
Pentru a decide astfel, a reţinut că este neconstituţională stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti prin acte normative inferioare legii şi că dispoziţiile legale anterior menţionate contravin art. 4 alin. (3) şi art. 79 din Legea nr. 24/2000, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 126 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, a reţinut aplicabilitatea deciziei nr. IX din 20 martie 2006 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate deţinătoare a imobilului de a emite decizie/dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 173 din 2 aprilie 2009 Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantului ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că dispoziţia emisă de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001 putea fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată.
Textul de lege menţionat prevede posibilitatea atacării deciziei sau dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură de către persoanele care se pretind îndreptăţite, la secţia civilă a tribunalului, în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare.
Or, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei emise de primar la 21 februarie 2008, deşi ea fusese înregistrată la instituţia Prefectului judeţului Arad la data de 8 noiembrie 2007.
Tribunalul a înlăturat apărarea reclamantului privind respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu motivarea că dispoziţia emisă de pârât este un act juridic civil, care nu intră în sfera de competenţă specifică a contenciosului administrativ.
Prin Decizia civilă nr. 178 din 17 iunie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva deciziei pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În speţă, Curtea de Apel Timişoara a stabilit irevocabil competenţa materială de soluţionare a cauzei ca aparţinând Tribunalului Arad, secţia civilă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul nu mai poate relua susţinerile privitoare la aplicarea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte tardivitatea acţiunii, în mod corect tribunalul a constatat că dispoziţia primarului a fost comunicată la data de 18 noiembrie 2007, iar acţiunea a fost înregistrată la data de 21 februarie 2008, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii, recurentul susţine următoarele:
Posibilitatea de a promova acţiuni în vederea anulării dispoziţiilor nelegale conţinând propunerile primarilor de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este prevăzută în mod explicit în art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar şi în Normele metodologice de aplicare a acestui titlu aprobate prin HG nr. 1095/2005, completată şi modificată prin HG nr. 128/2008.
Potrivit art. 16.9 din Norme, în cazul în care în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect se apreciază că dispoziţia emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se suspendă până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Acţiunea prefectului pentru anularea unei dispoziţii nelegale emise în baza Legii nr. 10/2001 nu intră sub incidenţa prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Acest text de lege consacră procedura judiciară de urmat în condiţiile în care persoana notificatoare este nemulţumită de modul de soluţionare al notificării.
În atare situaţie, reclamantul a înregistrat acţiunea la Tribunalul Arad în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Recurentul solicită admiterea recursului, iar pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte posibilitatea atacării dispoziţiei emise de primar în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, există deja o hotărâre irevocabilă, pronunţată de o instanţă de recurs, ale cărei dezlegări date în privinţa problemelor de drept nu puteau fi nesocotite de instanţa de trimitere, respectiv de instanţa de control judiciar fără încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., aşa cum corect a remarcat curtea de apel.
Instanţa de trimitere, ca şi cea de control judiciar s-au conformat deciziei de casare atunci când au analizat pricina fără a se raporta la prevederile legale înlăturate de instanţa de contencios administrativ la judecata recursului.
În plus, conform art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 date prin HG nr. 250/2007 controlul de legalitate prevăzut în sarcina instituţiei prefectului priveşte dispoziţiile de restituire emise de primari, şi nu deciziile prin care se refuză restituirea în natură şi se propun măsuri reparatorii în echivalent, cum e cazul în speţă.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 16 alin. (21) din Legea nr. 247/2005, invocate de reclamant în recurs, acestea se referă la obligaţia prefectului de a înainta Secretariatului Comisiei Centrale, dispoziţiile sau deciziile conţinând propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, însoţite de avizul de legalitate, emis ulterior exercitării controlului propriu. Acest text dă posibilitatea prefectului de a aviza, după caz, pozitiv sau negativ propunerea făcută de emitentul actului, dar nu să sesizeze instanţa de judecată cu o contestaţie împotriva acestuia.
HG nr. 890/2005, de asemenea invocată de recurent, cuprinde Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.
Critica potrivit căreia prevederile din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de formulare a acţiunii nu sunt aplicabile reclamantului este fondată, dar nu poate atrage casarea hotărârii atacate pentru următoarele motive:
Textul de lege menţionat prevede posibilitatea atacării de către persoana ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, a deciziei sau dispoziţiei prin care i-a fost respinsă notificarea sau cererea de restituire în natură a imobilului, într-un termen de 30 de zile de la comunicarea actului, comunicare ce se face persoanei care a formulat notificarea.
Este adevărat că, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieSECŢIILE UNITEs-a stabilit că tot secţiei civile a tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziţie motivată.
Această clarificare a fost necesară, deoarece nu toate notificările au fost soluţionate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar persoanelor care se considerau îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza legii speciale de reparaţie, li s-a recunoscut astfel accesul la justiţie, asimilându-se lipsa răspunsului la notificare cu un refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate şi constatându-se că nu există nicio raţiune pentru care în atare situaţie competenţa de soluţionare a cererilor să revină unei alte instanţe.
Această decizie în interesul legii - la care se face referire atât în Decizia de casare pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, cât şi în Decizia din apel atacată prin recursul de faţă - nu a privit problema posibilităţii atacării dispoziţiei deciziei sau refuzului de soluţionare de către o altă persoană decât cea care a formulat notificarea.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurele persoane ce pot avea calitate procesuală activă într-o acţiune având ca obiect anularea dispoziţiei sau deciziei sunt persoanele care au formulat notificare sau succesorii în drepturi ai acestora.
În ceea ce priveşte pe terţii care se consideră prejudiciaţi prin emiterea deciziei sau dispoziţiei, există o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 620/2006, Decizia nr. 1761/2006, Decizia nr. 6422/2007, Decizia nr. 7739/2007, Decizia nr. 8343/2009 etc. - în sensul că aceştia nu au calitate procesuală activă în a formula contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea legii ia naştere între entitatea sesizată cu notificare şi persoana care pretinde măsuri reparatorii.
Terţilor care justifică un interes în constatarea unor decizii sau dispoziţii emise în procedura Legii nr. 10/2001 nu le este obstrucţionat accesul la justiţie, deoarece au la îndemână acţiunile de drept comun.
În speţă, reclamantul este terţ faţă de procedura Legii nr. 10/2001, iar în motivarea cererii de chemare în judecată a invocat împrejurarea că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001 deoarece, pârâta T.L. a obţinut pe cale judecătorească recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada faptului că antecesorii săi au fost proprietarii deposedaţi ai imobilului neîndeplinind astfel prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
Această motivare a cererii de chemare în judecată nu permite recalificarea acesteia ca fiind o acţiune în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise de primar, cu consecinţa repunerii în discuţie a celorlalte aspecte legate de instanţa competentă, calitatea procesuală activă sau caracterul imprescriptibil al acţiunii.
Pentru aceste considerente care înlocuiesc parţial pe cele ale curţii de apel, Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Prefectul judeţului Arad împotriva deciziei nr. 178/A din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1500/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 15/2010. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
