ICCJ. Decizia nr. 1100/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1100/2010
Dosar nr. 46253/3/200.
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dosar civil nr. 46250/3/2007 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârâta SC P. SA.
La pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1991.
S-a apreciat că sunt reţinute întrunite cerinţe precum aceea că excepţia vizează texte dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare ce are legătură cu soluţionarea cauzei şi care nu au fost declarate anterior neconstituţionale.
Cu toate acestea, nu este îndeplinită condiţia desprinsă din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, ca sesizarea Curţii Constituţionale să nu vizeze modul de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, ce ţine de resortul exclusiv al instanţei de control judiciar, competenţa instanţei constituţionale, fiind limitată la stabilirea înţelesului neconstituţional al normei supuse controlului.
S-a reţinut că într-adevăr sunt respectate cerinţele reglementate de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, întrucât normele criticate fac parte din legi în vigoare, nedeclarate – neconstituţionale şi care au legături cu procesul, pun în discuţie chiar procedura de judecată în cazul litigiilor de muncă, respectiv consacră posibilitatea, în anumite condiţii, a conexării cauzelor, fapt criticat de recurenta pârâtă prin prisma necesităţii obligativităţii, faţă de numărul mare al litigiilor cu acelaşi obiect promovate de angajaţii P.
Însă, instanţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta pârâtă SC P. SA, este totuşi inadmisibilă deoarece este inutil a se sesiza Curtea Constituţională câtă vreme eventuala declarare a acestor texte de lege ca neconstituţionale nu mai are nici o influenţă în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în recurs. Aceasta întrucât toate textele de lege invocate de recurenta pârâtă vizează probaţiunea, or în cauză s-a efectuat deja o expertiză contabilă care nu a fost contestată. Ca urmare, orice critici formulate în recurs, în ceea ce priveşte raportul de expertiză, întocmit în cauză, nu ar mai putea fi primite.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC P. SA care a reluat în totalitate susţinerile din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul este nefundat.
Invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 284 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2000, recurenta a pretins că acest text introduce un caz de abrogare implicită, lucru nepermis după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care reglementează doar abrogarea expresă, totală sau parţială.
S-a făcut referire de asemenea la raportul dintre norma specială (conţinută de Legea nr. 168/1999) şi cea generală (Codul Muncii) la faptul că acestea reglementează diferit problema competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă precum şi la împrejurarea că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
Rezultă că ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate, constituie de fapt, aspecte ce vizează aplicarea legii în timp, respectiv raportul dintre norma generală şi cea specială.
Aceste aspecte sunt însă împrejurări ce sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, investită cu soluţionarea litigiului, iar nu în competenţa judecătorului constituţional.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra continuităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea, iar nu asupra conflictelor intertemporal de legi.
Instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea, iar nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Astfel modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie ori stabilirea caracterului de lege generală sau specială (pentru ca în funcţie de aceasta, să se determine prioritatea aplicării uneia dintre ele) reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale a acesteia.
Or, faţă de cele expuse, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate – ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile la soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintre lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legături cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale s-a conturat, [în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie] practica de respingere ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative dintre ele.
Mai mult, este de reţinut că s-a format deja o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale chiar pe aspectul vizat de excepţia invocată în cauză, respectiv neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României (de exemplu – Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009 publicată în M.Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009).
Ori, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) vizează modul de interpretare şi de aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Ca atare, nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu se poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, faţă de cele expuse, de faptul că sesizarea Curţii Constituţionale nu poate fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea şi aplicarea legii în timp, criticile recurentei pârâte SC P. SA împotriva textului atacat, nu constituie veritabile argumente de neconstituţionalitate, astfel că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâta SC P. SA Membru O.M.V.G., împotriva încheierii de şedinţă din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1506/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1504/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
