ICCJ. Decizia nr. 138/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 138/2010
Dosar nr. 6070/1/2009
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Reclamantul S.D.S.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Oradea, Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi Primarul municipiului Oradea ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea dispoziţiei Primarului municipiului Oradea nr. 1925 din 4 decembrie 2003, anularea referatului de fundamentare nr. 72616/2003 întocmit de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligarea pârâţilor la stabilirea în favoarea sa a măsurilor reparatorii ce i se cuvin, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Oradea, obligarea pârâtelor la restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. 332 Oradea sub nr. top 6485/4, 6484/4, 6484/2 şi 6485/2, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi cererea reclamantul a arătat că a formulat notificarea nr. 209/2002 pentru imobilul situat în Oradea, care a fost preluat abuziv de către statul român în baza Decretului nr. 92/1950.
În susţinerea notificării, reclamantul susţine că a depus actele care îi atestă calitatea de persoană îndreptăţită, ca moştenitor al proprietarei tabulare P.A.E.L.
Printr-o adresă ulterioară, ca urmare a înţelegerii cu J.I., care deţinea un testament făcut de către antecesoarea sa, a procedat la precizarea întinderii solicitării sale în ceea ce priveşte spaţiul cu altă destinaţie deţinut cu titlu de închiriere de către SC R. SRL şi, cu toate că această renunţare a fost făcută numai pentru acea unitate locativă, în mod greşit pârâta a considerat-o ca fiind o renunţare la întreaga notificare, procedând la clasarea dosarului.
Ulterior, ca urmare a acestei soluţii administrative, s-a adresat cu o reclamaţie şi cu o cerere de completare a notificării, înregistrate la data de 17 iunie 2003, la care nu a primit răspuns, sens în care a revenit cu o altă cerere în luna noiembrie 2003, cerere care a fost respinsă prin dispoziţia nr. 1945 din 4 decembrie 2003.
Reclamantul a precizat că în imobilul situat în Oradea, deţinea două spaţii cu altă destinaţie şi nu doar unul şi, prin urmare, chiar dacă a renunţat la cererea privind restituirea spaţiului comercial ocupat de SC R. SRL trebuiau să-i fie restituite celelalte spaţii.
În ceea ce priveşte cererea de completare a notificării, reclamantul, deşi susţine în cererea scrisă că a fost temeinic respinsă ca tardiv formulată, critică de fapt soluţia, motivând că legiuitorul nu a prevăzut în conţinutul Legii nr. 10/2001 o astfel de sancţiune.
Prin întâmpinarea formulată Primarul municipiului Oradea a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând ca la sediul său s-a mai înregistrat o notificare având acelaşi obiect, de către numita J.I., care a prezentat acte doveditoare ale calităţii de moştenitor al proprietarului tabular, cererea acestei petente fiind admisă.
Completarea la notificare formulată de petent nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 2, pct. 1, 3, 5 din Legea nr. 10/2001, fiind depusă peste termenul legal stabilit prin lege.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bihor, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 768C din 21 septembrie 2004 a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin dispoziţia de respingere a notificării nr. 1925 din 4 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Oradea s-a respins cererea reclamantului privind restituirea în natură a spaţiilor comerciale din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. 1620 Oradea cu nr.top 637, 638 şi a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 3332 Oradea, cu nr.top 6485/4, 6484/7 şi 6848/10, pe motivul că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de art.21 pct. 1, 3 şi 5 din Legea nr. 10/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Potrivit referatului de fundamentare a dispoziţiei s-a reţinut că imobilul solicitat a fost proprietatea numiţilor P.C., P.A. şi S.E., fiind preluat de statul român în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
În calitate de unică moştenitoare, P.A. a formulat cerere de revendicare în baza Legii nr. 112/1995 şi s-au emis două hotărâri ale Comisiei Judeţene pentru aplicarea acestei legi, prin care s-au stabilit despăgubiri pentru apartamente, respectiv s-a respins cererea de restituire a spaţiului comercial.
Pentru acelaşi imobil s-a mai înregistrat o notificare făcută de J.I., care a prezentat testamentul după P.A. şi certificatul de moştenitor nr. 24/99, situaţie în care reclamantul a depus adresa nr. 72616 din 31 ianuarie 2002, prin care şi-a revocat notificarea, cererea numitei J.I. fiind soluţionată favorabil.
În data de 17 iunie 2003 reclamantul S.D.S.I. a revenit la revocare, în sensul că, a solicitat să i se restituie în natură restul spaţiilor comerciale şi imobilul situat în Oradea, completare care nu poate ţine loc de notificare.
Tribunalul a reţinut, contrar susţinerilor reclamantului că ar fi existat două spaţii cu altă destinaţie la data naţionalizării, că aceste împrejurări nu sunt dovedite în cauză.
Împrejurarea că în Hotărârea nr. 71/1998 emisă de Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 se face referire generic la spaţii cu altă destinaţie, nu dovedeşte că într-adevăr în acel imobil existau mai multe astfel de spaţii, iar în schiţa de defalcare pe apartamente depusă la dosar există identificat doar un singur spaţiu comercial.
Această împrejurare nu rezultă nici din contractul de vânzare-cumpărare întocmit la data de 18 februarie 1950, cum a afirmat reclamantul.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat nedovedită existenţa a două spaţii comerciale şi întrucât petentul a renunţat la spaţiul deţinut în chirie de SC R. SRL, restituit ulterior numitei J.I., singurul spaţiu existent în imobilul din Oradea, în lipsa unor probe contrarii, in mod corect prin dispoziţia contestată a fost respinsă solicitarea reclamantului de restituire a celor două spaţii comerciale.
Cu privire la cererea de restituire a imobilului din Oradea, formulată ca o completare a notificării iniţiale din data de 31 ianuarie 2002, prima instanţă a considerat că aceasta nu îndeplineşte condiţiile dispuse de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, înregistrarea ei în data de 17 iunie 2003 fiind ulterioară termenului statornicit de acest act normativ, astfel cum a fost prelungit prin OUG nr. 146/2001, termen considerat a fi de decădere.
De altfel, pretenţia reclamantului asupra imobilului din Oradea, a fost pentru prima dată exprimată prin această cerere, astfel încât ea nu poate fi privită decât ca o cerere nouă şi nu una de completare a notificării anterioare.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul criticile vizând faptul că instanţa a reţinut greşit existenţa doar a unui spaţiu comercial în imobilul în litigiu, deşi la data preluării existau mai multe spaţii comerciale precum şi tardivitatea cererii completatoare a notificării.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 68/2006-A din 25 aprilie 2006 a respins apelul reclamantului, ca nefondat, confirmând soluţia primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa mai multor spaţii comerciale în imobilul situat în Oradea, deşi avea sarcina probei, iar cu privire la completarea notificării vizând imobilul din Oradea, aceasta este o cerere nouă, depusă peste termenul legal prevăzut de dispoz. art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate au vizat două aspecte:
- un prim aspect se referă la soluţia greşită a instanţei de apel care a reţinut lipsa probatoriilor în ceea ce priveşte existenţa a două unităţi locative cu altă destinaţie în imobilul în litigiu, împrejurare care rezultă din actele emise cu prilejul naţionalizării.
Imobilul a avut această compartimentare înainte de preluarea sa abuzivă, iar ulterior unitatea de stat care le avea în administrare ar fi putut să le schimbe destinaţia, în spaţii de locuit.
La data notificării a avut în vedere situaţia imobilului de la data naţionalizării şi nu actuala configuraţie a acestuia, pe care nu o cunoştea.
- un al doilea aspect se referă la soluţia nelegală de respingere a cererii completatoare a notificării, cerere formulată în data de 17 iunie 2003, ca fiind tardivă, atât timp cât legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 10/2001 o astfel de sancţiune, susţine recurentul.
Analizând recursul, Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima serie de critici formulate, Înalta Curte constatând că acestea vizează aprecierea probatoriilor administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, nu le va analiza, deoarece actuala structură a art. 304, pct. 1-9 C. proc. civ. nu mai permite valorificarea acestora prin motivele de recurs.
Aceasta deoarece cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor de fapt, consecinţă a greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Cu privire la critica vizând greşita respingere a completării la notificare, ca fiind tardivă, Înalta Curte o va analiza din prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi o va respinge ca nefondată pentru următoarele argumente.
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În speţă, recurentul invocă incidenţa motivului de recurs mai sus arătat, susţinând că Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi exprese cu privire la sancţiune neexercitării într-un anumit termen a dreptului de a depune notificare vizând restituirea imobilului preluat abuziv în perioada de referinţă a legii.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamant în scopul valorificării pretenţiei de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a celor preluate de stat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care entitatea deţinătoare era învestită cu analizarea pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziţii legale ulterioare şi el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, anume conţinutul său nu a fost modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 sau altă dispoziţie legală.
Termenul analizat este astfel, prin voinţa legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare, neoperând, în consecinţă, nici instituţia repunerii în termen.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamantul S.D.S.I. a formulat o primă notificare (înregistrată la Primăria municipiului Oradea sub nr. 72616 din 31 ianuarie 2002) pentru restituirea spaţiilor comerciale din imobilul situat în Oradea.
Ulterior acesteia, reclamantul depune în data de 17 iunie 2003 o cerere nouă, pe care o intitulează "completare la notificare" (copie fila 12 dosar tribunal) prin care solicită aplicarea legii speciale de reparaţie şi în ceea ce priveşte imobilul, teren şi supraedificate, situat în Oradea, înscris în C.F. 3332 Oradea.
Instanţele de fond au reţinut că aceasta reprezintă de fapt o nouă notificare, în raport de împrejurarea că solicitarea de restituire a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. 3332 Oradea, a fost pentru prima dată formulată prin acest demers administrativ.
Astfel, faţă de această stare de fapt reţinută, Curtea a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), având în vedere că această nouă cerere a fost depusă de către reclamant ulterior termenului prescris de lege.
Pe cale de consecinţă, reclamantul este decăzut, în condiţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru acest imobil, caz în care, în mod corect instanţele de fond au statuat că nu poate produce efectele juridice specifice unei notificări, cea de a doua cerere depusă de către reclamant.
Aşa fiind, cum pierderea dreptului reclamantului de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deţinătoare cu notificare sau, după caz, instanţa de judecată, se datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanţele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecăţii.
Drept urmare, cum nerespectarea procedurii instituite de legea specială pentru valorificarea dreptului subiectiv este imputabilă reclamantului şi sancţionată cu pierderea posibilităţii de a deduce justiţiei raportul juridic de drept material, Înalta Curte nu poate imputa instanţei de apel că ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la natura juridică a termenului de depunere a notificării.
Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.D.S.I. împotriva deciziei civile nr. 68 din 25 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 50/2010. Civil. Conflict de competenţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 498/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
