ICCJ. Decizia nr. 498/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 498/2010
Dosar nr. 3515/89/2007
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1375 din 12 noiembrie 2008 Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta M.I.M.A. împotriva pârâtului C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, judeţul Vaslui.
S-a dispus obligarea pârâtului să propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII, art. 13-14 din Legea nr. 247/2005 pentru un conac compus din 14 camere de locuit – 252 mp, 6 camere de locuit pentru personal – 80 mp, un grajd de vite – 160 mp, o magazie cereale – 32 mp, o altă magazie – 24 mp, încă o magazie – 24 mp, coteţe de porci – 60 mp, coteţe de păsări – 42 mp, un beci în şopron – 36 mp, un şopron – 16 mp, instalaţii pompă apă cu 3 guri, bazin din ciment de 1,5 m adâncime – 16 mp, puţ cu tub din ciment şi lanţ, canal ciment pentru scurgere – 12 ml lungime.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că este întemeiată cererea formulată de către reclamantă, aceasta dovedindu-şi calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moştenitorul legal în calitate de nepoată de fiică a autorului N.D., ce-l care a deţinut în proprietate imobilului aflat în litigiu, preluat de către stat la data de 8 august 1946, în baza Legii nr. 187/1945 de aplicare a reformei agrare.
În privinţa calităţii de unitate deţinătoare s-a reţinut că pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, judeţul Vaslui este ultima persoană juridică ce a deţinut imobilul-construcţie, pe care l-a demolat, astfel încât aceasta are calitate procesuală pasivă, fiind învestită cu soluţionarea Notificării reclamantei, de către Prefectura Judeţului Vaslui, acesteia din urmă reţinându-i-se lipsa calităţii procesuale pasive.
Împotriva hotărârii respective, la data de 10 decembrie 2008, în termen legal, a declarat apel pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, judeţul Vaslui, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 54 din 13 martie 2009 de către Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de către pârâtă, întrucât prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în urma unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Sub acest aspect, s-a reţinut că prima instanţă nu şi-a depăşit limitele învestirii şi nici competenţa materială atunci când a dispus obligarea pârâtei să propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, prin adresa nr. 1446 din 28 septembrie 2007, apelanta făcându-i cunoscut notificatoarei că nu-i poate soluţiona cererea, considerând că nu sunt întrunite prevederile Legii nr. 10/2001 referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, instanţa de apel a considerat că reclamanta a pus în evidenţă faptul că imobilul a aparţinut bunicului său, autorul N.D., fiind îndeplinite prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), raportate la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost răsturnată prin celelalte probe administrate în cauză, imobilul fiind preluat de la numitul O.I., care administra conacul la data preluării, proprietar fiind însă bunicul reclamantei, N.D., ce-l care apare în actele premergătoare aplicării Legii nr. 187/1945 şi în Decretul nr. 83/1949.
Împotriva deciziei respective, la data de 30 aprilie 2009, în termen legal, a declarat recurs pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni – Bârlad, judeţul Vaslui, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, ir pe fond respingerea cererii formulată de către reclamantă.
În drept, s-au invocat prevederile aret. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susţinut, în primul rând, faptul că Decizia Curţii de Apel Iaşi este nelegală, în condiţiile în care a păstrat hotărârea primei instanţe, prin care s-a dispus obligarea sa de a propune reclamantei acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 13-14 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În acest sens, s-a arătat că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, pronunţând o decizie ce se sprijină pe motive contradictorii, raportat la prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
În al doilea rând, s-a susţinut că reclamanta nu are calitate de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, conacul aflat în litigiu fiind preluat de la numitul O.I. prin Decretul nr. 83/1949 şi nu de la bunicul reclamantei (N.D.), iar pe de altă parte, în anul 1945, conform reformei agrare (Legea nr. 187/1945) li s-a rezervat în proprietate numiţilor N.M. (autoarea reclamantei) şi lui T.C. suprafaţa de 50 ha teren şi conacul, intimata neavând nicio legătură cu celălalt coproprietar.
S-a mai susţinut şi faptul că regimul juridic al conacului în perioada 1946 – 1949 este incert, iar din investigaţiile efectuate a reieşit că familia N. s-a mutat după anul 1946 la Bucureşti sau Craiova, dând bunurile lor „primite" conform reformei agrare numitului O.I., însă nu s-a găsit nici un act de preluare.
Recursul declarat de către pârât, se priveşte, ca fiind nefondat, şi se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, este neîntemeiat primul motiv de recurs formulat şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că cele două instanţe trebuiau să o oblige să emită o nouă decizie, urmând apoi ca ea să decidă dacă va propune sau nu acordarea de despăgubiri.
Acest motiv de recurs este neîntemeiat întrucât, contrar susţinerilor pârâtului, hotărârile pronunţate în cauză, sunt în concordanţă cu prevederile Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Prin Decizia respectivă, admiţându-se recursul în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziilor/dispoziţiilor de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
S-a reţinut în considerentele acestei decizii că soluţia se impune, întrucât retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire, ceea ce ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6, paragr. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În acest sens, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând dispoziţia/Decizia de respingere a cererii de restituire, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat.
În acelaşi timp, în cazul în care unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de se a pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să propună acordarea de despăgubiri, ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probatoriu administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea.
În speţă, adresa nr. 1446 din 28 septembrie 2007 emisă de către pârât, prin care reclamanta a fost încunoştinţată că nu se poate pronunţa asupra cererii, apreciind că nu sunt întrunite prevederile Legii nr. 10/2001, reprezintă o veritabilă decizie sau dispoziţie, întrunind toate elementele conform art. 25 din lege, chiar dacă formal nu este emisă în concordanţă cu Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG 250/2007.
În condiţiile arătate, fiind vorba de o construcţie demolată, reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită, nu are dreptul decât la măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, în mod corect, cele două instanţe nu au obligat pârâtul să acorde el însuşi despăgubiri, ci doar să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind stabilirea şi acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Se constată astfel, că instanţa de apel nu şi-a depăşit limitele învestirii, acordând ceea ce s-a cerut, conform obiectului cererii de chemare în judecată, că Decizia recurată nu se sprijină pe considerente contradictorii şi că s-a realizat o corectă aplicare a legii.
Este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moştenitorul legal al autorului N.D., proprietar al imobilului preluat de către stat.
Astfel, în mod întemeiat s-a reţinut că prezumţia relativă având ca obiect existenţa dreptului de proprietate, prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, a fost răsturnată de către reclamantă prin proba contrară, probatoriul administrat în cauză, formând convingerea corectă a instanţei, că imobilul conac deşi a fost preluat de la numitul O.I., a constituit proprietatea familiei N.D. şi M.
În acest sens, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate în procedura specială a legii fondului funciar şi i s-au emis două titluri de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren pe care a fost edificat conacul aflat în litigiu, ulterior demolat, iar actele emise în aplicarea Legii nr. 187/1945 fac referire la moşia familiei N.
De altfel, prin motivele de recurs, însăşi pârâta recunoaşte că imobilul a aparţinut în proprietate familiei N., că nu există niciun act de transfer al proprietăţii către numitul O.I. şi că familia N. s-a mutat la Bucureşti sau Craiova, dând bunurile lor, „primite" conform reformei agrare, numitului O.I.
Toată această susţinere a recurentei este în favoarea intimatei, creând prezumţia că bunul imobil respectiv a fost dat în administrare unui terţ, prezumţie întărită prin dispoziţiile martorilor audiaţi în cauză.
De asemenea, faptul că pe actele de aplicare a reformei agrare conform Legii nr. 187/1945 şi a Decretului nr. 83/1949, apar în calitate de proprietar şi numitul C.T. nu prezintă relevanţă, atâta vreme cât moştenitorii acestuia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, conform prevederilor art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la art. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Prin urmare, se constată că nu subzistă motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar referitor la pct. 8 al aceluiaşi articol, se reţine că a fost invocat doar formal de către recurentă, atâta timp cât nu se indică în mod concret motivele care se circumscriu acestuia.
În consecinţă, faţă ce cele arătate şi în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.C.D.C.E.S. Perieni împotriva deciziei nr. 54 din 13 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 138/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 13/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
