ICCJ. Decizia nr. 1392/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1392/2010
Dosar nr. 931/2/2009
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1437 din 6 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul K.T. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Serviciul de Informaţii Externe privind anularea dispoziţiei nr. 2448 din 28 octombrie 2005 emisă de Serviciul de Informaţii Externe şi restituirea terenului situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă de 181,68 mp.
La termenul din 10 aprilie 2006 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, care a fost scos din cauză.
Instanţa a reţinut că terenul în litigiu a fost dobândit de reclamant în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2798 din 27 iunie 1974 la notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti, iar construcţia existentă pe acest teren a fost demolată ca urmare a sistematizării zonei, în anul 1987. Reclamantului i s-a atribuit, la 8 februarie 1987, apartamentul nr. 79, în care locuieşte în prezent.
Terenul a trecut cu plată în proprietatea R.A.I.A.L.I., apoi în proprietatea Ministerului Apărării Naţionale, conform deciziei nr. 582 din 17 iulie 1991 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi, ulterior în administrarea Serviciului de Informaţii Externe.
Expertiza topo efectuată în cauză a concluzionat că terenul este inclus în totalitate în incinta Serviciului de Informaţii Externe.
Instanţa a concluzionat că terenul nu poate fi restituit în natură întrucât Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, republicată, stabileşte, prin art. 22 alin. (2), că terenurile şi clădirile necesare desfăşurării activităţii acestei instituţii sunt bunuri proprietate publică a statului.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul K.T. solicitând anularea dispoziţiei contestate şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar în subsidiar, în cazul în care Fondul Proprietatea nu funcţionează efectiv, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor băneşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 83 din 7 februarie 2008 a respins apelul.
Prin Decizia civilă nr. 6027 din 17 octombrie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul K.T., a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, reţinând că imposibilitatea restituirii terenului în natură nu echivalează cu lipsirea reclamantului de dreptul de a beneficia de una dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de lege.
Instanţa de casare a mai reţinut că formularea notificării în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reprezintă manifestarea de voinţă a reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii instituite de legea specială şi nu se poate reţine că, optând pentru restituirea în natură a terenului, reclamantul ar fi înţeles să abandoneze dreptul de a beneficia de celelalte măsuri reparatorii stabilite de legiuitor. Ca atare, în mod nelegal, instanţele nu au analizat îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de una din măsurile reparatorii prin echivalent, critică ce se constituie şi într-un motiv de apel neanalizat de instanţă.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 144A din 3 martie 2009 a admis apelul, a schimbat sentinţa în sensul admiterii contestaţiei, anulării dispoziţiei contestate şi a obligat pârâtul să emită Decizia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
In considerentele deciziei s-a reţinut că intimata trebuia să analizeze valabilitatea titlului statului, în raport de care, să dispună restituirea în natură, sau, dacă aceasta nu era posibilă, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
In speţă preluarea imobilului s-a realizat fără titlu, fără ca proprietarul să încaseze despăgubirile corespunzătoare, astfel încât sunt incidente prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită depunând titlul de proprietate asupra imobilului.
Constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, prima instanţă era obligată să se pronunţe asupra dreptului reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent.
Pretenţiile reclamantului formulate prin cererea de apel, respectiv acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sunt consecinţa faptului că imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
In procesul de soluţionare a notificării intimata trebuia să aibă în vedere prevalenţa restituirii în natură, iar în cazul în care această măsură în era posibilă, cazul în speţă, trebuia să procedeze la acordarea celorlalte măsuri reparatorii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Serviciul Extern de Informaţii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi menţinerea sentinţei întrucât reclamantul nu are calitate de persoană îndreptăţită în sensul legii deoarece nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului. O altă critică a vizat faptul că reclamantul trebuia să formuleze un capăt de cerere subsidiar prin care să ceară, în cazul în care restituirea în natură este imposibilă, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. De asemenea, cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent reprezintă o cerere nouă, formulată pentru prima dată în apel, iar instanţa nu putea să dispună acordarea acestor măsuri, câtă vreme reclamantul nu a solicitat, în subsidiar şi acordarea acestor măsuri.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor legii speciale calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii se dovedeşte cu înscrisuri.
In speţă, pentru a proba această calitate, reclamantul a depus titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2798 din 27 iunie 1974 la Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti.
În ce priveşte preluarea abuzivă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că la data exproprierii imobilului reclamantul nu a beneficiat de o justă despăgubire astfel cum prevedea legislaţia în vigoare, motiv pentru care a conchis că bunul a intrat fără titlu în proprietatea statului.
În prezent terenul solicitat în suprafaţă de 181,68 mp este destinat desfăşurării activităţii recurentului Serviciul Extern de Informaţii.
În raport de situaţia juridică a imobilului teren, imposibil de restituit în natură, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora măsurile reparatorii ce pot fi dispuse sunt compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea deţinătoare, cu acordul persoanei, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Atât prin notificare, cât şi prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a solicitat restituirea imobilului, fără a specifica forma acestei restituiri, în natură sau prin echivalent, astfel încât recurentul investit cu soluţionarea notificării era obligat să verifice, mai întâi, posibilitatea restituirii în natură şi, în situaţia în care această restituire nu era posibilă, să propună acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege. Insă, recurentul s-a limitat doar la emiterea dispoziţiei de respingere a notificării, considerând că a fost solicitată doar restituirea în natură, fără a propune celelalte măsuri.
Nu se poate reţine că solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este o cerere nouă, ci ea este o consecinţă a imposibilităţii restituirii imobilului în natură, care conferă persoanei îndreptăţite dreptul la o justă reparaţie pentru bunul preluat abuziv. Faptul că reclamantul nu a specificat expres, în notificare sau în cererea introductivă, că în subsidiar solicită şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu-l poate priva de dreptul consfinţit de legea specială de a beneficia de această măsură.
Faţă de aceste considerente recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Serviciul de Informaţii Externe împotriva deciziei nr. 144 A din 3 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 650/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 643/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
