ICCJ. Decizia nr. 8314/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8314/2011
Dosar nr. 2038/83/2010
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 901/ D din 3 iunie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta C.A., în nume propriu şi în calitate de soţie supravieţuitoare a numitului C.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi, în consecinţă:
În baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 118.000 (una sută optsprezece mii) RON, cu titlu de daune morale, a respins restul pretenţiilor ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, aşa după cum rezultă din Adresa nr. C/1189 din 18 mai 1992, emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, declaraţiile date de martorii M.M. şi G.C.M., copia livretului militar, precum şi din Hotărârile nr. 1511 din 20 august 1993 şi nr. 1352 din 14 mai 1992 ale Comisiei constituite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, atât reclamanta, cât şi soţul acesteia au fost deportaţi în fosta Uniune Sovietică, la munca de reconstrucţie a acestei ţări, în perioada 04 ianuarie 1945 - 08 decembrie 1949 şi 03 ianuarie 1945 - 08 decembrie 1949.
În temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta are calitatea procesuală de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de ea şi de soţul său, în perioada în care au fost deportaţi.
S-a mai reţinut că, de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele ori succesorii acestora, care au fost deportaţi sau prizonieri, în fosta Uniune Sovietică, deportarea, efectuarea prizonieratului şi menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, şi, apoi, după încheierea armistiţiului din 12 septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile legii reparatorii menţionate.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2), instanţa de fond a acordat reclamantei, în primul rând, o reparaţie morală, prin recunoaşterea caracterului politic al acestei măsuri şi, apoi, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit, în perioada deportării.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia şi desfiinţarea sentinţei.
Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat că deportarea în U.R.S.S., prin prisma art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu are caracter politic de drept. Deportarea etnicilor germani şi maghiari, începând cu 1 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie, executată sub supravegherea armatei sovietice. Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, Conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi legalizat, sub forma prestaţiilor în muncă, deportarea la munca de reconstrucţie. Au fost acordate măsuri reparatorii pentru deportări, pentru motive etnice, prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Cuantumul despăgubirilor s-a acordat cu încălcarea art. 1 alin. (1), pct. 1, 2, 3 din OUG nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009, şi fără a se avea în vedere dispoziţiile acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Ulterior, s-au completat motivele de apel, invocându-se că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost considerate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) a Legii nr. 221/2009, astfel că se poate doar constata caracterul politic al condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora, fără a se putea acorda despăgubiri.
Prin Decizia civilă nr. 30R din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Pentru a adopta aceasta soluţie, Curtea a constatat următoarele:
Măsura luată împotriva reclamantei şi a soţului său - deportarea - nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative şi, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate, în mod expres, în acest articol, şi, deci, nu are un caracter politic de drept. Analizată fiind însă, prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, se constată că deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi, de care depinde caracterul politic al măsurii.
În concluzie, rezultă caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei şi a soţului acesteia, care, nu numai că a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, dar, la luarea acestei măsuri, Statul Român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acesteia. Aşadar, nu se poate susţine că, la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nicio contribuţie şi nicio culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor săi.
Culpa Statului Român rezultă şi din împrejurarea că, în speţă, nu există nicio dovadă că, după martie 1945, acesta ar fi depus diligenţe pentru recuperarea cetăţenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Referitor la precizările parchetului, conform cărora nu s-ar mai putea acorda, în baza Legii nr. 221/2009, despăgubiri morale, deoarece art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac), la data pronunţării acestei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se încalcă, implicit, art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material, pe durata derulării unui litigiu, contravenind acestui drept.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
S-a adăugat faptul că, şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptăţită de a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa şi a soţului său.
Or, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu sunt fondate nici criticile apelantului privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanţa de fond cuantificând în mod corect despăgubirile cuvenite acesteia, faţă de durata măsurii abuzive luate împotriva sa şi a soţului său - de 59 luni fiecare, precum şi faţă de faptul că, prin această măsură, au fost încălcate dreptul la libertate, dreptul la sănătate şi integritate corporală, obligarea de a trăi în condiţii inumane şi de a munci forţat, producându-se suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezând demnitatea şi onoarea.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, solicitând admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, diminuarea daunelor morale, în cuantum de 118.000 RON, acordate reclamantei.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale şi netemeinice, pentru următoarele considerente:
Deportarea nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative. Astfel, această măsură, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia dintre actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci, nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează, în timp, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În acelaşi sens, condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român. Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român, în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora. Or, deportarea etnicilor germani şi maghiari, începând cu 1 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la acea vreme, şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, prin OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri, precum prizonieratul şi deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv OG nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
O altă critică s-a raportat la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, care sunt exagerat de mari, raportat la practica, în această materie, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene, la perioada de deportare şi la faptul că trebuie luate în considerare şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999, care, în speţă, s-au stabilit conform Hotărârilor nr. 1511 din 20 august 1993 şi nr. 1352 din 14 mai 1992 ale Comisiei constituie în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
În acelaşi sens, trebuie să se menţină un raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea despăgubirii acordate de către instanţă, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite anterior de reclamantă, prin comparaţie cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu titlu de reparaţie echitabilă, pentru încălcări ale drepturilor fundamentale, ca urmare a relelor tratamente ori pentru arestări nelegale.
S-a invocat faptul că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5, alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, această decizie fiind definitivă şi general obligatorie, considerentele acestei decizii fiind expuse in extenso.
În acelaşi sens, s-a susţinut că răspunderea civilă delictuală a Statului Român, conform dreptului comun - art. 998 C. civ., nu poate fi antrenată în cauză, deoarece, în această materie, are aplicabilitate legea specială - Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă a deportării nu are caracter delictual.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, a arătat următoarele:
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a susţinut că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate. De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, astfel încât despăgubirile să fie proporţionale cu suferinţa provocată, dar să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
În acelaşi sens, s-a subliniat că se impune evitarea unei duble reparaţii, prin acordarea unor daune materiale şi morale, şi pe calea Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ nu are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Recursurile pârâţilor sunt fondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă, în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se, cu putere de lege, că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în M. Of., astfel încât, în raport de Decizia în interesul legii menţionată, se impune modificarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă, în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta C.A., norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Cum Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a analizat efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, şi din perspectiva încălcării art. 14 din Convenţie, invocat de instanţa de apel, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale, la data adoptării acestor decizii.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile. Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Asupra criticii comune ambelor recursuri, conform căreia deportările în U.R.S.S. nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, instanţa apreciază că nu se mai impune analiza fondului acesteia, câtă vreme reclamanta C.A. nu a formulat un capăt de cerere distinct privind constatarea că deportarea şotului său, C.F., la munca de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, ce intră sub incidenta Legii nr. 221/2009, iar, pentru această măsură, a fost despăgubită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în temeiul legilor speciale, adoptate pentru acest gen de măsuri; în plus, adoptarea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în recurs în interesul legii, pentru argumentele deja descrise determină, în mod peremptoriu, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale pretinse în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 30 din 03 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă; va modifica Decizia recurată; va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, împotriva Sentinţei nr. 901/ D din 03 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o va schimba, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta C.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 30 din 03 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică Decizia recurată.
Admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Sentinţei nr. 901/ D din 03 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă, pe care o schimbă, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta C.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8316/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8313/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
