ICCJ. Decizia nr. 556/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.556/2012
Dosar nr.4225/108/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 660 din 06 octombrie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamantului C.B.A.R. şi a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad să-i plătească acestuia suma de 2000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că din referatul din 12 mai 1950 al D.R.S.P Sibiu - serviciul Judiciar Alba, rezultă că tatăl reclamantului, numitul C.R., a fost considerat chiabur şi a fost încadrat conform Decretului nr. 6 din 14 februarie 1950 în unitate militară pe timp 2 ani, reţinându-se şi că a fost membru al P.N.L. Autorul reclamantului a fost internat în această unitate militară, 18 luni conform Deciziei M.A.I. nr. 44/1950.
Dat fiind că caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantului rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat şi încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Tatăl reclamantului nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, deoarece a decedat în anul 1980, anterior apariţiei decretului.
Lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a tatălui reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa de familie, imaginea, şi sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 65.000 euro solicitată de reclamant prin acţiunea introductivă depăşeşte plafonul maxim, de 5000 euro, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel că suma de 2000 euro s-a apreciat ca îndestulătoare raportat la valorile lezate, şi la principiul proporţionalităţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri, în termen legal, ambele părţi în proces.
Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii în întregime a acţiunii sale, respectiv al majorării cuantumului despăgubirilor acordate.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că suferinţa îndurată şi paguba pricinuită reclamantului şi familiei lui obligau la dimensionarea corectă a despăgubirii, cu atât mai mult cu cât plafonarea lor prin dispoziţiile OUG nr. 62/2010 nu mai este permisă, acest act normativ fiind declarat, în întregime, neconstituţional.
Aplicarea măsurii obligării la muncă forţată a tatălui său care fusese contabil şi înstărit i-a creat un prejudiciu de imagine acestuia şi a determinat pierderea unor şanse de realizare socială şi profesională atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi membrii ai familie sale.
Totodată abuzul la care a fost supus i-a afectat starea de sănătate ducând la apariţia unor multiple afecţiuni care i-au grăbit sfârşitul.
Pârâtul apelant a solicitat admiterea apelului său şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului având în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care prevede că nu mai pot fi acordate despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 221/2009 pe care el şi-a întemeiat acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 146 din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul C.B.A.R. împotriva sentinţei civile nr. 660 din 6 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o şi, în consecinţă:
A respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant faţă de instituţia pârâtă.
În motivarea deciziei s-a reţinut că:
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanţii o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea a respins apelul reclamantului C.B.A.R. şi a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, pe care a schimbat-o în sensul respingerii acţiunii în despăgubiri ce face obiectul cauzei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.B.A.R., invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanţa de apel a făcut în cauză aplicarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă anterior şi deja se pronunţase prima instanţă.
A susţinut recurentul că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale încalcă principiul neretroactivităţii legii şi totodată i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac.
Recursul nu este fondat.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 08 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.B.A.R. împotriva deciziei nr. 146 din 08 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 555/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 553/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
