ICCJ. Decizia nr. 3426/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3426/2011
Dosar nr. 9054/2/2009
Şedinţa publică de la 14 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1945 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F.L.P.R. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, şi respectiv ca inadmisibilă, în contradictoriu cu pârâţii A.N.V. şi D.R.A.O.V. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice.
Actele administrative fiscale a căror anulare se solicită sunt emise de D.R.A.O.V. Bucureşti din cadrul A.N.V., contestaţiile administrative formulate împotriva acestora la 25 februarie 2009 şi la 12 mai 2009 nefiind soluţionate până în prezent.
Raportul de drept material fiscal s-a născut prin emiterea actelor atacate în speţă, între contribuabil şi A.N.V. (prin D.R.A.O.V. Bucureşti), raportul de subordonare între A.N.V., A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice neavând relevanţă sub aspectul calităţii procesuale pasive, întrucât răspunderea administrativă pentru legalitatea actelor emise aparţine autorităţii emitente.
Reţine prima instanţă că faptul că A.N.A.F. reprezintă, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul său, instituţia publică învestită să soluţioneze contestaţia administrativă formulată de reclamantă nu are, de asemenea, relevanţă în speţă, faţă de pretenţiile concrete ce constituie petitul acţiunii.
Totodată, se arată în considerentele sentinţei atacate, reclamanta nu a investit instanţa cu o plângere împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri, nesolicitând şi obligarea la soluţionarea contestaţiei; deşi reclamanta a menţionat în susţinerea admisibilităţii acţiunii dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, aceasta nu a formulat o acţiune sau un capăt de cerere în realizarea dreptului la soluţionarea contestaţiei administrative fiscale.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii.
Conform art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, „Prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale (…)”.
Dispoziţiile C. proc. fisc. ce reglementează procedura de soluţionare a contestaţiei administrative au un caracter special, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 fiind aplicabile doar în măsura în care nu contravin acestora.
Reţine instanţa de fond că, deşi nu poate fi calificată drept procedură jurisdicţională, întrucât nu îndeplineşte cerinţa independenţei organului de soluţionare, procedura contestaţiei administrative fiscale se desfăşoară în condiţii similare sub aspectul garanţiilor procedurale (contradictorialitate, respectarea dreptului la apărare, rol activ al organului ce soluţionează contestaţia, aplicarea principiului „non reformatio in pejus”), existând posibilitatea suspendării procedurii, pentru motive determinate.
Aşadar, se arată în considerentele sentinţei atacate, contestaţia administrativă în materie fiscală nu reprezintă doar o cerere de revocare a actului administrativ în analiza căreia organul emitent sau cel ierarhic superior verifică legalitatea actului administrativ în termenul general, de 30 de zile, fără a urma o procedură bazată pe respectarea principiilor procesuale sus menţionate; în soluţionarea contestaţiei fiscale prealabile se emite un act administrativ, cenzurabil în justiţie: decizia de soluţionare a contestaţiei.
Odată cu atacarea acesteia, arată prima instanţă, se poate pune în discuţie legalitatea actului administrativ fiscal, în sensul art. 205 alin. (1) teza a doua din cod (contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii).
Or, reţine instanţa de fond, conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
De asemenea, prima instanţă a invocat jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv deciziile nr. 4095 din 25 octombrie 2007, nr. 62 din 09 ianuarie 2009 şi nr. 523 din 03 februarie 2009, precum şi practica majoritară a instanţei de fond.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:
- prima instanţă a făcut o interpretare eronată şi nelegală a prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., stabilind că instanţa poate exercita un control de nelegalitate numai asupra deciziilor de soluţionare a contestaţiilor fiscale.
Astfel, susţine recurenta că dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. nu exclud incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reprezentând în fapt o normă de trimitere la acest act normativ în întregul său, deci inclusiv la prevederile referitoare la dreptul contribuabilului de a se plânge cu privire la refuzul nejustificat de a soluţiona o contestaţie.
- Consideră recurenta că având în vedere dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., aceasta nu avea obligaţia de a aştepta emiterea unei decizii în procedura administrativă şi nici să renunţe la contestaţia formulată, apreciind că sub acest aspect soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, invocând în acest sens dispoziţiile art. 205 şi urm. din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. republicat cu modificările şi completările ulterioare cât şi dispoziţiile art. 8 şi art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă a solicitat în temeiul art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, anularea actelor administrativ-fiscale, emise de D.R.A.O.V. Bucureşti din cadrul A.N.V. respectiv, a procesului verbal de control din 28 ianuarie 2009, şi din 1 aprilie 2009, Decizia de regularizare din 28 ianuarie 2009 şi din 1 aprilie 2009 precum şi obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de 1.932.468,11 RON reprezentând contravaloarea obligaţiilor fiscale stabilite în mod eronat în sarcina reclamantei cât şi obligarea în solidar a pârâtelor la plata daunelor moratorii aferente sumei.
Împotriva actelor administrativ-fiscale recurenta a formulat contestaţie care a fost înregistrată la D.R.A.O.V. Bucureşti, contestaţie nesoluţionată, la data înregistrării acţiunii pe rolul instanţei, ulterior fiind emisă Decizia nr. 194 din 29 iunie 2010, care face obiectul Dosarului nr. 8244/2/2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc., împotriva actelor administrativ-fiscale se poate formula contestaţie, aceasta reprezentând o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau în lipsa acestuia, în condiţiile legii.
Conform dispoziţiilor art. 218 C. proc. fisc. pot forma obiectul acţiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiilor împotriva acestor acte, conform Titlului IX „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale”.
Cum recurenta-reclamantă s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale, înainte de soluţionarea prin decizie a contestaţiei formulate, conform procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile C. proc. fisc. - dispoziţii cu caracter special - şi fără a notifica decizia sa de renunţare la jurisdicţia administrativă specială, organului administrativ-jurisdicţional, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.
De altfel, ulterior pronunţării sentinţei atacate, prin Decizia nr. 194 din 29 iunie 2010 a Ministerului Finanţelor Publice - A.N.A.F.- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor - au fost soluţionate contestaţiile recurentei- reclamante împotriva actelor administrativ-fiscale, aceasta fiind atacată prin acţiunea înregistrată sub nr. 8244/2/2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.
Nu pot fi reţinute criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora cererea de chemare în judecată era admisibilă, fiind formulată în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 - potrivit cărora se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat direct anularea actelor administrativ-fiscale atacate şi nu obligare a autorităţii pârâte la soluţionarea contestaţiei administrative formulate conform normelor de procedură fiscală.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC F.L.P.R. SRL împotriva sentinţei nr. 1945 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4789/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4790/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
