ICCJ. Decizia nr. 3538/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3538/2011
Dosar nr. 9841/2/2009
Şedinţa publică de la 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC P.S.V. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea Deciziei nr. 269 din 24 iulie 2009 şi obligarea pârâtei să soluţioneze contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere din 07 mai 2009 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală din 06 mai 2009.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere şi a Raportului de Inspecţie Fiscală emise de pârâtă, solicitând anularea acestora pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, contestând stabilirea în sarcina sa a obligaţiilor fiscale suplimentare de plată în sumă de 225.259.145 RON, cu titlu de taxă pe valoare adăugată, şi în sumă de 49.716.740 RON, cu titlu de majorări de întârziere.
Totodată, reclamanta a mai precizat că, prin Decizia nr. 269 din 24 iulie 2009, organul fiscal a suspendat, în mod nelegal şi netemeinic, în temeiul art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, soluţionarea contestaţiei fiscale, motivul invocat în decizia de suspendare referindu-se la necesitatea pronunţării unei soluţii pe latura penală a sesizării formulate de organul fiscal către D.N.A..
Astfel, reclamanta a arătat în urma inspecţiei fiscale derulate de inspectorii fiscali ai Direcţiei Antifraudă din A.N.A.F., cu privire la operaţiunile fiscale, a fost emis Procesul-verbal din 27 martie 2009, ce a fost urmat în plan penal, de formularea către D.N.A. a sesizării din 09 aprilie 2009, organul fiscal considerând că, prin includerea în decontul de TVA din luna iunie 2008 a sumelor TVA din facturile ulterioare şi rambursarea respectivelor sume de la bugetul de stat, s-ar fi creat un prejudiciu statului, fapta încadrându-se, în opinia lor, în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale.
Totodată, organul fiscal a emis raportul de inspecţie şi decizia de impunere, ce au fost atacate prin contestaţia fiscală formulată, a cărei soluţionare a fost netemeinic şi nelegal suspendată de către Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale s-a realizat cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, iar organul de soluţionare a contestaţiilor nu poate să se pronunţe asupra obligaţiilor fiscale decât după pronunţarea unei soluţii pe latura penală de către organele îndrept.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2570 din 28/mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC P.S.V. SA, prin administrator judiciar RVA I.S. SPRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. şi a anulat Decizia nr. 269 din 24 iulie 2009,emisă de pârâtă.
Totodată, curtea de apel a obligat pârâta atât la soluţionarea pe fond a contestaţiei din 19 iunie 2009, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 18.000 RON cheltuieli de judecată, după cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că decizia atacată prezintă elemente de nelegalitate, întrucât potrivit art. 205 C. proc. fisc., împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie, iar suspendarea acestei contestaţii se poate dispune, în condiţiile art. 2l4 C. proc. fisc., doar dacă există o sesizare a organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni care să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
S-a arătat, în considerentele sentinţei atacate, că, în speţă, aspectul esenţial ce trebuia dezlegat de pârâtă în soluţionarea contestaţiei administrative, respectiv în ce măsură TVA era sau nu datorată la momentul derulării operaţiunii de transfer, nu poate să depindă de rezultatul cercetării penale, întrucât soluţionarea unei asemenea probleme ţine exclusiv de latura fiscală a litigiului, ce intră în atribuţiile legale de soluţionare ale pârâtei.
3. Recursul pârâtei
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ..
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că decizia de suspendare a contestaţiei administrative este legală şi că instanţa de fond a reţinut greşit neîndeplinirea , în speţă, a condiţiei prevăzute în art. 214 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc. fisc., referitoare la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracţiunii formează obiectul sesizării penale trebuie să o aibă asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a solicitat rambursarea TVA prin schimbarea tratamentului fiscal al taxei aferente unei tranzacţii efectuate cu SC P. SA, stornând operaţiunile anterioare şi emiţând facturile fără TVA.
Or, în ipoteza în care organele penale ar considera că operaţiunile derulate de intimata-reclamantă nu au fost legale, această soluţie ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra obligaţiilor stabilite în sarcina societăţii ca urmare a soluţionării decontului de TVA cu opţiune de rambursare.
De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în materie şi a arătat că, potrivit art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea, ceea ce nu înseamnă că la momentul pronunţării unei soluţii pe latura penală se impune anularea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei, atâta timp cât nu există cauze de nulitate a acesteia.
Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta-pârâtă a arătat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neexistând o culpă procesuală care să justifice obligarea sa la plata acestora.
De asemenea, a invocat aplicarea greşită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că onorariul avocaţial nu a fost cenzurat prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
4.Apărările intimatei
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare potrivit art. 308 C. proc. civ., dar a depus la dosar concluzii scrise prin care a răspuns motivelor de recurs invocate de A.N.A.F..
În esenţă, intimata-reclamantă a arătat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse cumulativ prin art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., argumentând pe larg faptul că sesizarea organelor penale nu a fost realizată ca urmare a existenţei indiciilor unei infracţiuni legate de transferul de activitate petrolieră şi că nu există o înrâurire hotărâtoare a eventualei constatări a infracţiunii asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Totodată, a arătat că decizia de suspendare a contestaţiei nu este motivată temeinic şi că organele de cercetare penală au pronunţat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, reţinând, în cuprinsul rezoluţiei, reaua credinţă a autorităţilor fiscale, care anterior formulării cererii de rambursare au comunicat părţilor contractante că operaţiunea de transfer al activelor nu este purtătoare de TVA.
Referitor la cheltuielile de judecată, intimata-reclamantă a arătat că soluţia instanţei de fond este corectă, jurisprudenţa şi doctrina precizând că dovada culpei procesuale constă în însăşi pierderea procesului, aşa că, atâta timp cât partea care a câştigat procesul face dovada efectuării unor cheltuieli ca urmare şi în legătură cu declanşarea activităţii judiciare, partea care cade în pretenţii va fi obligată să le plătească.
5.Procedura derulată în recurs
În sprijinul apărărilor sale, intimata-reclamantă a depus la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri permise de art. 305 C. proc. civ., copia rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală emisă la data de 9 mai 2011 în Dosarul nr. 85/P/2009 al D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie.
La rândul său, recurenta-pârâtă a depus la dosar, în copie, plângerea formulată împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală şi adresa din 30 mai 2008, menţionată în cuprinsul rezoluţiei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Cu privire la legalitatea deciziei
Actul administrativ atacat pe calea contenciosului administrativ este decizia nr. 269 din 24 iulie 2009, prin care A.N.A.F. a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 7 mai 2009, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc..
Potrivit acestei prevederi legale, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
În motivarea deciziei, autoritatea fiscală a arătat că, prin sesizarea penală din 9 aprilie 2009, aflată în copie la dosarul cauzei, organele de inspecţie fiscală au înaintat D.N.A. procesul-verbal din 27 martie 2009, care privea aceleaşi împrejurări cu cele din raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza deciziei de impunere contestate, legate de schimbarea tratamentului fiscal al taxei pe valoarea adăugată aferente unui transfer de activitate petrolieră şi stornarea facturilor emise iniţial cu TVA.
Sub aspectul îndeplinirii condiţiei existenţei unei strânse interdependenţe între constatarea infracţiunii ce formează obiectul sesizării penale şi soluţionarea contestaţiei administrative, autoritatea fiscală a motivat că interdependenţa constă în faptul că, în speţă, se pune problema realităţii operaţiunilor desfăşurate, pentru că societatea a stornat facturile emise în baza contractului din data de 18 septembrie 2007, schimbând tratamentul fiscal fără a avea documente legale care să justifice necesitatea operaţiunii. Prin includerea, în decontul lunii iunie 2008, a sumelor din facturile emise ulterior operaţiunii de stornare, şi rambursarea sumelor respective de la bugetul de stat, s-a creat un prejudiciu, fapta încadrându-se în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale.
În raport cu aceste elemente factuale, aşa cum sunt relevate în motivarea deciziei, instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 215 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., reţinând că aspectul esenţial ce urma a fi dezlegat în soluţionarea contestaţiei administrative nu putea să depindă de rezultatul cercetărilor penale, ţinând exclusiv de latura fiscală a litigiului.
Din cuprinsul sesizării penale formulate prin adresa din 9 aprilie 2009, rezultă că fapta sesizată constă în schimbarea tratamentului fiscal al TVA, prin stornarea unor facturi indicate expres, aferente unei operaţiuni comerciale de vânzare de active petroliere, ce ar putea intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constând în „stabilirea cu rea credinţă de către contribuabili a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor având ca rezultat obţinerea , fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursare sau restituiri de la bugetul general consolidat prin compensări datorate bugetului general consolidat”.
Aceste aspecte relevate în sesizarea penală, referitoare la încadrarea unor operaţiuni determinate într-un anumit regim fiscal, infirmă argumentul reţinut în motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei, în sensul că în speţă s-ar fi pus problema realităţii operaţiunilor, adică o chestiune de fapt care ar fi justificat necesitatea soluţionării, cu prioritate, a cauzei penale.
Or, din interpretarea prevederii legale citate, rezultă că măsura suspendării poate fi dispusă numai pentru motive temeinice, care să justifice existenţa unei interdependenţe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor.
Dincolo de aceste considerente, vizând justeţea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, este de menţionat că, după învestirea instanţei de recurs, D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin Rezoluţia nr. 85/P/2009 din data de 9 mai 2011.
Cu privire la cheltuielile de judecată
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, fundamentul acestei obligaţii constând în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi care nu se referă numai la o anumită atitudine în derularea procedurii judiciare, ci şi la actele sau faptele care au pricinuit declanşarea litigiului.
Prin urmare, admiţând acţiunea reclamantei, instanţa de fond a reţinut corect că autoritatea pârâtă este „partea căzută în pretenţii” în sensul prevederii legale menţionate.
Cât priveşte aplicarea alin. (3) al art. 274, care permite micşorarea onorariului de avocat în raport cu complexitatea şi valoarea litigiului şi cu volumul de activitate depusă, Înalta Curte constată că, acordând suma de 18.000 RON din totalul de 36.135 RON, plătită de reclamantă cu acest titlu, prima instanţă a luat în calcul ambele criterii prevăzute de textul legal menţionat, asigurând proporţionalitatea onorariului cu valoarea pricinii şi complexitatea demersurilor procesuale.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive apte să atragă reformarea sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ..
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească celeilalte părţi cheltuielile de judecată aferente recursului, în cuantum de 10.000 RON, stabilit prin aplicarea, şi în această fază procesuală, a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 2570 din 28 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă A.N.A.F. să plătească intimatei-reclamante SC P.S.V. SA prin administrator judiciar RVA I.S. SPRL Bucureşti suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4639/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4641/2011. Contencios → |
|---|
