ICCJ. Decizia nr. 4641/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4641/2011
Dosar nr. 2645/2/2009
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2011
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată, reclamantul H.P. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor solicitând admiterea acţiunii astfel cum aceasta a fost formulată şi, în consecinţă anularea sancţiunii „mustrare scrisă” dată de către Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor prin dispoziţia din 17 februarie 2009, ce i-a fost comunicată în data de 20 februarie 2009.
2. Apărările pârâtei
Pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, obiectul acţiunii în contencios administrativ fiind anularea actului administrativ care a produs vătămarea unei persoane, într-un drept recunoscut de lege, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
3. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3813 din 8 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul H.P. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, a anulat actul administrativ, dispoziţia din 17 februarie 2009, prin care s-a aplicat reclamantului sancţiunea „mustrare scrisă”, şi a respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât este neîntemeiată, deoarece din cuprinsul cererii introductive rezultă, fără echivoc, că reclamantul a înţeles să conteste actul juridic administrativ prin care i s-a aplicat sancţiunea „mustrare scrisă”, în sensul de manifestare de voinţă care a dat naştere raportului de drept administrativ-disciplinar (negotium iuris), în timp ce pârâtul are în vedere actul administrativ în sensul de instrumentum probationes, nefăcând distincţia necesară între cele două sensuri. Fiind în discuţie corecta denumire a acţiunii prezente, aceasta poate fi realizată de către instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., neaflându-ne în prezenţa unui caz de fine de neprimire.
Curtea a constatat că în speţă, reclamantul H.P. a făcut dovada, cu raportul din 4 septembrie 2007, aprobat de şeful serviciului în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea (pentru care a semnat o persoană îndreptăţită) că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, modificată şi completată, şi ale art. 161 din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor, concluzionându-se că reclamantul a solicitat şi obţinut aprobarea şefului ierarhic pentru a desfăşura activitate didactică.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON, instanţa a apreciat că, în raport de circumstanţele cauzei, prin anularea actului administrativ prin care s-a aplicat reclamantului sancţiunea „mustrare scrisă” se realizează şi o reparare integrală şi suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant. Se are în vedere faptul că, deşi a fost chemat în faţa organului de cercetare administrativă(consiliul de disciplină), raportul din 4 septembrie 2007, act neînregistrat, a fost de depus doar în faţa instanţei de judecată, după cum chiar reclamantul arată prin cererea introductivă, astfel că nu există dovada certă că cel care a aplicat sancţiunea a cunoscut motivul care a atras anularea actului administrativ. Totodată, reclamantul nu a făcut dovada că aplicarea sancţiunii s-a făcut în scop de răzbunare ori că actul administrativ de sancţionare a fost adus în vreun fel, la cunoştinţa studenţilor, cadrelor didactice, colegilor.
II. Instanţa de recurs
1. Criticile pârâtei
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Bucureşti care, după prezentarea situaţiei de fapt, a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că raportul din data de 4 septembrie 2007 depus direct la instanţă de acesta, pentru a face dovada că a îndeplinit obligaţia ce îi revenea, în temeiul art. 161 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004, de a obţine aprobarea şefului/comandantului pentru a desfăşura o altă funcţie decât cea de bază (didactică, în domeniul cercetării ştiinţifice sau creaţiei literar artistice) nu îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de text.
Astfel, recurenta a susţinut că pentru desfăşurarea activităţii prin cumul de funcţii era necesară aprobarea prealabilă, anterior demarării activităţii celei de-a doua funcţii, a şefului unităţii în care persoana îşi desfăşoară funcţia de bază, respectiv a prefectului judeţului Braşov, iar raportul trebuia să cuprindă datele privind locul de muncă ocupat prin cumul, funcţia, programul de lucru, clauzele contractuale, precum şi alte date pe care comandantul le consideră utile, ori raportul din 4 septembrie 2007 prezentat de intimatul-reclamant nu îndeplineşte aceste cerinţe.
S-a mai învederat că potrivit art. 163 din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2002 poliţiştii răspund disciplinar dacă, în cazul cumulului de funcţii neglijează obligaţiile ce le revin din funcţia de bază, ori era imposibilă prezenţa intimatului în acelaşi timp, în 2 locuri diferite, respectiv în intervalul 8:00-16:00 în cadrul Universităţii T., dar şi a S.P.C.R.P.C.I.V. din cadrul instituţiei Prefectului Braşov.
S-a arătat că prima instanţă a ignorat apărările sale privind ineficienţa raportului, care nu a fost cunoscut de Prefectul Judeţului Braşov şi nici de şeful S.P.C.R.P.C.I.V. Braşov, fiind întocmit într-o perioadă în care acesta s-a aflat în concediu de odihnă şi semnat de un ofiţer locţiitor pensionat, intimatul neprezentând acest înscris în apărarea sa, în timpul procedurii de cercetare prealabilă, ci depunându-l direct la instanţă.
Recurenta a susţinut că în mod eronat Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin actul administrativ atacat intimatul a fost sancţionat pentru alte abateri disciplinare, în condiţiile în care dispoziţia din 2009 menţionează expres „încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri”, faptele intimatului dovedite prin înscrisuri, pe parcursul cercetării prealabile constituind neglijenţă în desfăşurarea activităţii.
S-a concluzionat că sentinţa recurată s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor legale prezentate în recurs, fără analiza tuturor probelor administrate la instanţa de fond, în drept indicându-se Legea nr. 554/2004, Legea nr. 360/2002, Legea nr. 161/2003, Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004 şi nr. 400/2004.
2. Apărările intimatului
În temeiul art. 308 alin (2) C. proc. civ. intimatul H.P. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că procedura de sancţionare desfăşurată împotriva sa şi actul administrativ de finalizare a acesteia sunt nelegale, fiind emise în baza unui act normativ care nu respectă condiţiile de publicitate, Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004, că sancţionarea sa disciplinară putea fi dispusă numai de Prefectul judeţului nu şi de recurentă şi că oricum nu erau îndeplinite condiţiile pentru a fi sancţionat, din moment ce a avut aprobarea şefului ierarhic pentru a desfăşura şi activitate didactică, fără a-şi neglija funcţia de bază, fiind evaluat cu calificativul foarte bine pentru perioada 2008-2009.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs, ţinând cont de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
Dispoziţiile legale incidente cauzei:
Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului
Art. 45 alin. (1) lit. i) „Poliţistului îi este interzis să deţină orice altă funcţie publică sau privată pentru care este retribuit, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ”
Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2002
Art. 163 prevede „că poliţiştii răspund disciplinar şi în situaţia în care, cumulând alte funcţii, neglijează obligaţiile ce-i revin din funcţia de bază”.
Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004
„Art. 11. - Încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a normelor etice şi deontologice specifice şi/sau a celor referitoare la îndeplinirea atribuţiilor/îndatoririlor profesionale constituie abatere disciplinară şi angajează răspunderea sa disciplinară.
Art. 12. - (1) Constituie abateri disciplinare, dacă nu au fost săvârşite în condiţii în care, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte comise de poliţist, cu vinovăţie:
- comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate dacă aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei;
- neglijenţa manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege;
Art. 17 – lit. a) - Sancţiunile disciplinare, care pot fi aplicate poliţiştilor, sunt: mustrare scrisă, constă în reproşul oficial adresat, în scris, poliţistului vinovat;”
Intimatul-reclamant H.P. a fost sancţionat cu „mustrare scrisă” prin dispoziţia din 17 februarie 2009 pentru că „nu a solicitat aprobarea şefului direct pentru a exercita o activitate didactică la Universitatea T. din Braşov, abaterea reţinută în sarcina intimatului fiind de „încălcare prevederi legale referitoare la îndatoriri”, aşa cum rezultă din comunicarea din 20 februarie 2009.
Prin sentinţa nr. 3813 din 8 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a anulat dispoziţia de sancţionare, deoarece intimatul-reclamant a dovedit că a avut aprobarea şefului ierarhic superior pentru cumulul de funcţii, cu raportul din 4 septembrie 2007 depus în copie la dosar.
Susţinerile recurentei privind nevalabilitatea acestui raport, deoarece aprobarea desfăşurării unei alte activităţi decât cea de ofiţer poliţie ar fi trebuit dată de Prefectul judeţului Braşov, este nefondată, textul art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 şi al art. 161 din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2002 menţionând expres necesitatea aprobării cumulului de funcţii de către „Şeful la care persoana are funcţia de bază”.
Raportul din 4 septembrie 2007 depus de intimat la dosar fond îndeplineşte această cerinţă legală, fiind aprobat de persoana împuternicită să înlocuiască şeful S.P.C.R.P.C.I.V. din cadrul instituţiei Prefectului Braşov, care nu se afla în instituţie la acea dată, recurenta necontestând vreodată calitatea şi semnătura celui care a dat această aprobare.
Raportul din 4 septembrie 2007 conţine toate informaţiile necesare unei aprobări valabile, în cunoştinţă de cauză, intimatul arătând că ocupă un post de lector universitar la Facultatea de Drept şi Sociologie din cadrul Universităţii T. Braşov, în urma promovării unui concurs în anul 2002 şi desfăşoară activitate didactică în această calitate, cu normă întreagă.
Prin urmare, raportul din 4 septembrie 2007 dovedea aprobarea cumulului de funcţii de către persoana competentă, conform legii, îndeplinind cerinţele de formă şi conţinut pentru a proba valabilitatea aprobării şefului ierarhic, astfel încât în mod corect prima instanţă a constatat că nu s-a săvârşit abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat intimatul şi a anulat dispoziţia de sancţionare cu „mustrare”.
Împrejurarea că intimatul nu a depus înscrisul pe parcursul cercetării disciplinare, ci direct în instanţă, nu este de natură să înlăture semnificaţia şi efectele acestuia, atitudinea intimatului fiind explicabilă prin prisma tensiunii create ca urmare a acuzaţiilor de imparţialitate aduse membrilor consiliului de disciplină, pe care i-a recuzat în timpul anchetei.
În mod judicios prima instanţă a înlăturat susţinerile recurentei-pârâte, reiterate şi în recurs, privind neglijarea obligaţiilor se serviciu ale intimatului, ce-i reveneau potrivit funcţiei de bază, de ofiţer de poliţie, întrucât sancţiunea disciplinară i-a fost aplicată pentru „nesolicitarea aprobării şefului direct pentru a exercita o funcţie didactică la Universitatea T. Braşov”, neputându-se extinde controlul judiciar asupra unor fapte care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancţiunii disciplinare contestată în prezenta cauză.
Susţinerile intimatului privind nelegalitatea procedurii de sancţionare şi a dispoziţiei de sancţionare, ca urmare a republicării Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 ce reglementează această procedură, sunt nefondate, fiind vorba de o reglementare internă, exceptată de la regula publicităţii, conform art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 ulterior preluat în art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, acte normative emise în aplicarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
Se constată că actul administrativ de sancţionare atacat s-a emis cu respectarea competenţei materiale a emitentului prevăzută de art. 21 alin. (3) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 400/2004 şi a procedurii reglementată de art. 59 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, susţinerile intimatului fiind nefondate şi sub acest aspect.
4. Soluţia instanţei de recurs
Constatând că prima instanţă a aplicat corect legea la soluţionarea cauzei, a analizat minuţios toate probele şi susţinerile părţilor, iar sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzută de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor împotriva sentinţei civile nr. 3813 din 8 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3538/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 3539/2011. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
