ICCJ. Decizia nr. 3714/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3714/2011
Dosar nr. 7502/2/2009
Şedinţa publică de la 24 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ordinul Arhitecţilor din România anularea actului înregistrat din 01 iulie 2009 eliberat de către pârât, prin care i-a fost respinsă cererea de a-i fi aprobat dreptul de semnătura ca arhitect, obligarea pârâtului la eliberarea documentului ce atestă dreptul reclamantului de a-şi exercita dreptul de semnătură pe teritoriul României în profesia de arhitect, precum şi la plata de daune morale în valoare de 50.000 euro şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a înaintat pârâtului documentele ce dovedesc pregătirea profesională urmată în Italia şi din care rezultă faptul că este deţinător al diplomei „laurea in ingegneria civile” în domeniul construcţiilor, eliberată de Universitatea din Catania -Italia în anul 1989, deţinător al titlului de „dott.ing, in Ingegneria civile”, dar şi deţinător al diplomei ce-i conferă dreptul de a exercita în mod independent profesia de arhitect în ţările Uniunii Europene, conform Directivelor nr. 85/384 şi 36/2005, directive ce sunt obligatorii pentru România odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
Reclamantul a criticat decizia instituţiei pârâte prin care i se aduce la cunoştinţă faptul că situaţia sa nu se încadrează în condiţiile impuse de Anexa 7 din Directiva UE 2005/36, susţinând că aceasta este neîntemeiată şi nelegală, prin prisma documentelor prezentate şi a dispoziţiilor Directivei 2005/36/CE invocată.
A mai arătat reclamantul că adeverinţa eliberata de Ministerul Educaţiei din Italia confirmă faptul că prin pregătirea pe care a urmat-o, se încadrează în dispoziţiile art. 46 din Directiva 2005/36/CE (Anexa VI Arhitecţi), dar se atestă totodată efectuarea formei practice de pregătire - experienţa practică - condiţie prevăzută la art. 23 alin. (1)I din Directiva 85/384, concluzia finală fiind cea a valabilităţii exercitării profesiei în ţările Uniunii Europene.
Pârâtul Ordinul Arhitecţilor din România, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia inadmisibilităţii primului capăt al cererii de chemare în judecată, susţinând că adresa din 01 iulie 2009 nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neputând fi calificată nici ca act administrativ, nici ca refuz de soluţionare a cererii, şi reprezentând o simplă operaţiune administrativă, solicitând, pe fond, respingerea cererii, în întregul său, ca nefondată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 3601 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantului A.O. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond apreciat că refuzul autorităţii pârâte în ceea ce priveşte eliberarea actului necesar pentru obţinerea de către reclamant a dreptului de semnătură conform dispoziţiilor Legii 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, modificată şi republicată, nu poate fi apreciat nejustificat, pe de o parte, având în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei eliberate de către autorităţile italiene cu competenţe în materie, pe de altă parte, ţinând cont de dispoziţiile legale pe care reclamantul le invocă în susţinerea cererii.
Analizând înscrisurile depuse prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în speţă O.U.G. nr. 109/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 200/2004 şi H.G. nr. 267 din 22 februarie 2006 (act normativ în vigoare la momentul formulării cererii de către reclamant), instanţa de fond a arătat că reclamantul beneficiază de o diplomă de laurea in ingegneria civile, însă nu deţine o diplomă care să-i fi conferit acces la exercitarea în mod independent a unei profesii în domeniul arhitecturii pe teritoriul Italiei, condiţii în care cererea sa este neîntemeiată.
Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere a reclamantului, apreciind că înscrisul contestat este producător de efecte juridice.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând , în drept, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ..
Recurentul critică hotărârea fondului pentru ignorarea dispoziţiilor H.G. nr. 932 din 1 septembrie 2010 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, act normativ care la art. 16 alin. (1) şi (3) stabileşte condiţiile recunoaşterii titlurilor de calificare ca arhitect, condiţii pe care el le îndeplineşte. De asemenea, recurentul mai invocă şi o analiză trunchiată a directivelor europene incidente.
Referitor la înscrisurile administrate, recurentul susţine că acestea făceau dovada caracterului nejustificat al refuzului pârâtului, indicând, în acest sens adeverinţa eliberată de Ministerul Educaţiei italian.
4.Apărările formulate de Ordinul Arhitecţilor din România.
Prin concluziile scrise înregistrate la data de 22 iunie 2011, intimatul Ordinul Arhitecţilor din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat, însuşindu-şi considerentele sentinţei atacate.
Intimatul a arătat că prima instanţă nu a putut aplica prevederile H.G. nr. 932/2010 întrucât acest act normativ a intrat în vigoare abia pe parcursul procesului şi, ca atare, nu putea reglementa o situaţie juridică anterioară.
Cât priveşte probele administrate, intimatul a reliefat concluzia că studiile recurentului nu îi permit acestuia să exercite o profesie din domeniul arhitecturii pe teritoriul Italiei şi, prin urmare, nici pe teritoriul României.
II. Considerentele Înaltei Curţi supra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant A.O., cetăţean italian, a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al intimatului-pârât Ordinul Arhitecţilor din România de a-i acorda dreptul de semnătură în temeiul Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect.
Refuzul a fost exprimat prin adresa din 1 iulie 2009, în motivarea soluţiei administrative dispuse, intimatul arătând că solicitantul nu a făcut dovada că deţine o diplomă din care să rezulte că a promovat, în faţa unei comisii competente, examenul de stat care să îi confere dreptul de a exercita în mod independent o profesie din domeniul arhitecturii. În cuprinsul aceleiaşi adrese, Ordinul Arhitecţilor din România a mai arătat şi că diploma de inginer pe care o deţine recurentul-reclamant nu a putut fi valorificată în sensul dorit de acesta întrucât Comisia Naţională de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor a considerat că şi potrivit Anexei 7 a Directivei nr. 2005/36, invocată în susţinerea cererii, diplomele de „laurea in ingegneria” în domeniul construcţiilor trebuie însoţite de o diplomă care să confere titularului dreptul de a exercita în mod independent o profesie în domeniul arhitecturii.
Prima instanţă, verificând modul în care intimatul-pârât şi-a exercitat dreptul de apreciere conferit de lege în privinţa cererii formulate de recurentul-reclamant a ajuns la concluzia că refuzul exprimat este justificat de neîndeplinirea condiţiilor referitoare la specificul studiilor acestuia.
Această concluzie este legală, ea fiind împărtăşită şi de instanţa de recurs.
Răspunzând criticilor formulate de recurent prin motivele de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
1.1.Referitor la cadrul normativ aplicabil
După cum s-a arătat anterior, recurentul combate refuzul exprimat prin adresa din 1 iulie 2009, acţiunea judiciară fiind înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 3 august 2009.
În acest context temporal, în cauza de faţă nu pot fi incidente prevederile H.G. nr. 932 din 1 septembrie 2010 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect şi sub nici un motiv nu se poate reproşa judecătorului fondului că a ignorat prevederile acestui act normativ care nu era în vigoare la data soluţionării administrative a cererii.
La acea epocă erau în vigoare prevederile H.G. nr. 267/2006 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001, act normativ care reglementa procedura acordării dreptului de semnătură în domeniul arhitecturii şi, corelativ, a recunoaşterii profesionale a diplomelor şi a altor documente similare pe teritoriul României.
Astfel, recurentului îi erau aplicabile dispoziţiile Anexei nr. 2 la normele metodologice, pct. VII lit. b) care indicau diplomele şi documentele de formare sau experienţă profesională eliberate în Italia, obiect al recunoaşterii în baza art. 6 din hotărârea de guvern, respectiv: „diplomele de laurea in ingegneria în domeniul construcţiilor (sezione construzione civile) eliberate de universităţi şi de institutele politehnice, însoţite de diploma care dă acces la exercitarea în mod independent a unei profesii în domeniul arhitecturii, eliberată de ministerul educaţiei după reuşita la examenul de stat care dă acces la exercitarea în mod independent a profesiei de arhitect, susţinut în faţa unei comisii competente (dott. Ing. architetto sau dott. Ing in ingegneria civile).”
Examinând adresa prin care intimatul a comunicat recurentului refuzul acordării dreptului de semnătură se constată că aceasta încorporează practic dispoziţia normativă citată, punctând lipsa unei diplome care să dea acces la exercitarea în mod independent a unei profesii în domeniul arhitecturii, document care nu a fost prezentat de recurent.
Pe de altă parte, deşi excede cadrului legal în vigoare la momentul examinării cererii recurentului de către Ordinul Arhitecţilor din România, Înalta Curte observă că prin H.G. nr. 932/2010 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001, act normativ care a abrogat H.G. nr. 267/2006, au fost transpuse parţial prevederile Directivei nr. 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, ale Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind serviciile în cadrul pieţei interne şi ale Directivei 2006/100/CE a Consiliului de adoptare a anumitor directive din domeniul libertăţii de circulaţie a persoanelor, menţinându-se practic aceleaşi exigenţe referitoare specificul studiilor superioare ale solicitantului dreptului de semnătură ca arhitect pe teritoriul României.
1.2. Referitor la înscrisurile administrate
Recurentul critică interpretarea dată de Curtea de apel conţinutului înscrisurilor prezentate în probaţiune, mai ales a adeverinţei eliberate de Ministerul Educaţiei, Universităţii şi Cercetării italian la data de 4 februarie 2009.
Analizând înscrisurile depuse în probaţiune de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că acesta deţine o diplomă în inginerie civilă, specialitatea hidraulică eliberată la data de 6 februarie 1989 de Universitatea Catania, în baza căreia începând cu data de 24 octombrie 1989 s-a înscris în Ordinul inginerilor din provincia Catania.
El nu a făcut dovada că are dreptul să exercite profesia de arhitect pe teritoriul Italiei.
De asemenea recurentul - reclamant nu a făcut dovada că deţine o diplomă care să-i confere dreptul să exercite această profesie.
În acest context, menţionarea în cuprinsul adeverinţei din 4 februarie 2009 emisă de ministerul de resort italian a faptului că „poziţia persoanei interesate este conformă cu prevederile art. 46 din Directiva 2005/36/CE (lista v.7 Arhitecţi)” nu poate avea eficienţa scontată de recurent, câtă vreme directiva însăşi în Anexa v.7 indică următoarele titulaturi ale diplomelor recunoscute: „Laurea in architettura”, „Laurea in ingegneria edile - architettura”, „Laurea specialista in ingegneria edile - architettura”, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conchizând, Înalta Curte reţine, la fel ca şi judecătorul fondului că refuzul exprimat de intimatul-pârât nu este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
2.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. 11. 1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.O. împotriva sentinţei civile nr. 3601 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4679/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4678/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
