ICCJ. Decizia nr. 4633/2011. Anulare decizie si proces-verbal de control financiar DGFP
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4633/2011
Dosar nr. 308/42/2009
Şedinţa publică de la 10 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SN C. SA Ploieşti a chemat în judecată A.N.A.F. şi D.G.F.P. Prahova pentru a se dispune anularea deciziei nr. 258 din 21 iulie 2008, procesul-verbal de control financiar din 31 martie 2008 şi dispoziţia obligatorie din 16 aprilie 2008, suspendarea actului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Soluţia instanţei de fond (sentinţa nr. 45 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal) prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, a fost recurată şi prin decizia nr. 4899 din 4 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat, a fost casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că se impunea efectuarea unei expertize contabile care trebuia să verifice dacă operaţiunile de compensare au fost necesare, în raport de data încasării fiecărei tranşe din subvenţia aprobată şi data scadenţei obligaţiilor de plată la furnizorul de energie electrică şi dacă utilizarea subvenţiei în perioada de referinţă s-a realizat, per ansamblu, cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile.
2. Soluţia instanţei de fond, după rejudecare
Prin sentinţa nr. 217 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea reclamantei, s-a dispus anularea deciziei nr. 258 din 21 iulie 2008, a procesului-verbal de control financiar din 31 martie 2008 şi a dispoziţiei obligatorii din 16 aprilie 2008, au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că în perioada 19-20 decembrie 2007 şi 31 martie 2008, organele fiscale, prin inspectorii săi au efectuat la societatea reclamantă control privind îndeplinirea măsurilor dispuse de către pârâta A.N.A.F. prin adresa din 15 noiembrie 2007, respectiv modul de utilizare a subvenţiilor acordate SN C. SA Ploieşti în perioada 2004-2005, constatându-se că se impune restituirea sumei de 6.621.825 RON şi a dobânzilor aferente în cuantum de 1.351.330 RON calculate până la 31 martie 2008, concluziile controlului au fost consemnate în procesul-verbal de control financiar din 31 martie 2008, iar ulterior a fost emisă dispoziţia obligatorie de restituire din 16 aprilie 2008.
Procesul-verbal de control şi dispoziţia de restituire au fost contestate de societatea reclamantă în conformitate cu art. 205 şi urm. C. proc. fisc., iar A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins contestaţia promovată de SN C. SA Ploieşti, menţinând procesul-verbal de control financiar şi decizia de restituire, întrucât societatea reclamantă nu a respectat în totalitate destinaţia sumelor primite cu titlu de subvenţie în anul 2004 şi 2005.
Potrivit situaţiei plăţilor energiei electrice pe anul 2004 şi a celei de încasare şi utilizare a subvenţiei pe 2004 în acel an societatea reclamantă a primit subvenţie de la bugetul de stat suma de 6.558.211 RON pentru plata energiei electrice, însă a utilizat pentru plata datoriilor către unităţile furnizoare de energie electrică numai suma de 4.223.307 RON, diferenţa fiind folosită pentru plata salariilor şi a obligaţiilor la bugetul de stat cu stopaj la sursă.
Deşi se poate interpreta că reclamanta a acţionat greşit şi contrar dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 500/2002 şi art. 5 alin. (8) din O.U.G. nr. 146/2002, modificată prin Legea nr. 201/2003, reglementări legale potrivit cărora creditele bugetare se utilizează numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, transferurile şi subvenţiile alocate se virează în conturi deschise în numele unităţilor beneficiare la trezoreria statului, cu respectarea destinaţiilor aprobate prin lege, instanţa de fond a reţinut că totuşi expertul contabil a precizat în raportul de expertiză efectuat în cauză că organele fiscale au omis să aibă în vedere că recurenta a fost obligată să achite creanţe deţinute la SC T. SA pentru a se putea asigura continuarea producţiei
Mai arată expertul că analizând prin sondaj deconturile justificative privind subvenţiile din aprilie 2004, octombrie 2004, martie 2005, iulie 2005 a rezultat că toate aceste documente conţin precizarea „suma va fi folosită pentru plata salariilor”, documente vizate şi semnate de Directorul General Adjunct, Control Fiscal Prahova, reţinându-se că reclamanta nu poate fi obligată la achitarea sumelor stabilite de organele fiscale, întrucât folosirea acestora s-a făcut cu acordul conducerii superioare a pârâtei.
Cu privire la operaţiunile de compensare, s-a constatat că acestea au fost necesare faţă de data încasării pentru fiecare tranşă de subvenţie ce s-a acordat. Prin aceste compensări s-a urmărit scadenţa obligaţiilor de plată către furnizorul de energie electrică şi utilizarea subvenţiei, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Aşa fiind, Curtea a constatat că reclamanta a folosit fondurile obţinute potrivit destinaţiei acestora şi în vederea asigurării continuităţii activităţii desfăşurate, iar prin emiterea acestor acte administrative s-a produs reclamantei o vătămare.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Prahova, în nume propriu şi al A.N.A.F.
În motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond pentru că întreaga argumentaţie se bazează pe concluziile raportului de expertiză, raport de expertiză care este extrem de sumar şi neconvingător.
Expertul contabil s-a limitat la a relua punctul de vedere al societăţii pe care şi l-a însuşit fără rezerve, fără a combate în vreun fel punctul de vedere al organelor fiscale.
S-a arătat că reclamanta a beneficiat, în contul subvenţiilor pentru cantităţile de cărbune livrate în perioada 2004-2005, în sumă totală de 99.382.678 RON virată de Ministerul Economiei şi Comerţului, din care 40.819.438 RON pentru anul 2004 şi 58.563.240 RON în 2005.
Obligaţiile SN C. SA Ploieşti către SC E. SA în anii 2004 şi 2005 au fost stinse integral prin virament bancar şi prin procesul-verbal de compensare, astfel:
- în anul 2004, din subvenţia de 6.558.211 RON primită pentru plata energiei electrice a utilizat pentru plata cheltuielilor către unităţile furnizoare de energie electrică numai suma de 4.223.307 RON, iar diferenţa a fost folosită pentru plata salariilor şi a obligaţiilor cu reţinere prin stopaj la sursă;
- în anul 2005, din subvenţia în sumă de 5.480.000 RON primită pentru plata energiei electrice a fost utilizată suma de 1.193.079 RON, iar diferenţa a fost folosită tot pentru plata aceloraşi sume ca şi în 2004.
În baza art. 22 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (8) din O.U.G. nr. 146/2002, ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1862/2004 şi Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1952/2005, se impune ca sumele alocate de la bugetul de stat în anul 2004 şi 2005 sectorului minier pentru plata energiei electrice, neutilizate integral în acest scop, trebuiau restituite la bugetul de stat până la 31.01. a anului următor celui în care au fost acordate.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere, acestea au fost calculate potrivit legislaţiei.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
SN C. SA Ploieşti a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente:
Actele fiscale contestate în prezenta cauză au vizat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 6.621.825 RON reprezentând subvenţie încasată pentru cantităţile de cărbune livrate în perioada 2004-2005, dar neutilizată potrivit destinaţiei indicate de ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Economiei şi Comerţului şi a dobânzilor aferente.
Reclamanta a contestat această măsură apreciind că plata energiei electrice s-a făcut şi prin compensare, dar cu respectarea prevederilor legale.
Pentru a stabili legalitatea măsurii şi, implicit, a actelor fiscale emise, trebuie precizat că în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 507/2003 (legea bugetului de stat pe anul 2004) au fost alocate sume în bugetul Ministerului Economiei şi Comerţului, cu titlu de subvenţii pentru achitarea datoriilor restante şi cuvenite către SC E. SA reprezentând c/valoarea energiei electrice consumate în sectorul minier. O prevedere similară a existat şi în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 511/2004 (legea bugetului de stat pe anul 2005).
În acelaşi timp, în art. 19 alin. (2) din Legea nr. 507/2003 şi în art. 16 alin. (4) din Legea nr. 511/2004 se prevedea şi care era destinaţia sumelor încasate de SC E. SA, respectiv achitarea contravalorii energiei electrice furnizate de SN N. SA care, la rândul ei, achita datoriile la Fondul de risc pentru garanţii de stat şi împrumuturi externe.
Astfel, prin cele două legi erau stabilite nu numai sumele ce se alocă cu titlu de subvenţie către sectorul minier, ci şi scopul acestor alocaţii bugetare, pentru că era stabilit ce plăţi se vor face şi de către SC E. SA.
Însă, reclamanta nu a virat sumele alocate pe anii 2004-2005 către SC E. SA ci a procedat şi la compensarea unor sume.
Compensarea este o modalitate de stingere a datoriei, dar aceasta nu a corespuns scopului acordării subvenţiilor prin legea bugetului de stat pentru că folosind metoda compensării şi nu a virării sumelor către SC E. SA nu s-a mai atins scopul subvenţiilor ce era prevăzut tot în lege, adică virarea acestor sume de la SC E. SA la SN N. SA.
Prin urmare, fiind în discuţie suma primită cu o anumită destinaţie se impune a fi folosită aşa cum legea prevedea, adică prin virarea ei către SC E. SA.
De altfel în art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se prevede că „ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limitele prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale”.
În art. 17 din Legea nr. 511/2004 s-a instituit obligaţia pentru toţi agenţii economici care beneficiau de subvenţii potrivit art. 16 din aceeaşi lege de a derula operaţiunile de plăţi numai prin conturi distincte, deschide la Trezoreria Statului.
Chiar instanţa de fond a arătat că se poate interpreta că reclamanta a acţionat greşit şi contrar dispoziţiilor, dar invocând concluziile expertului contabil, a apreciat că se impunea admiterea acţiunii, însă aceste susţineri sunt greşite pentru că nu pot fi luate în considerare concluziile unui expert care sunt contrare dispoziţiilor legale.
În concluziile sale, expertul nici măcar nu a făcut vreo referire la prevederile legale incidente în cauză, iar acestea au fost însuşite, în mod greşit, de instanţa de fond deoarece nu au fundamentare legală.
Mai mult, instanţa de fond şi-a însuşit, tot în mod greşit, susţinerea expertului potrivit căreia nu poate fi obligată reclamanta la restituirea acestor sume pentru că folosirea acestora s-a făcut cu acordul conducerii superioare a pârâtei. Nici în acest caz, instanţa de fond şi nici expertul nu au indicat care era temeiul legal pentru care se poate dispune anularea actelor fiscale contestate chiar dacă s-au făcut plăţi de către reclamantă cu viza directorului general adjunct al D.G.F.P. Prahova, dar contrar dispoziţiilor legale.
Având în vedere faptul că reclamanta nu a folosit sumele de bani primite în anii 2004 şi 2005 cu titlu de subvenţie pentru plata contravalorii energiei electrice, aşa cum cereau dispoziţiile legale, se constată că actele fiscale sunt legale.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentinţa atacată şi, pe fond, respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Prahova, în nume propriu şi pentru A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 217 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei SN C. SA Ploieşti, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3184/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4784/2011. Contencios → |
|---|
