ICCJ. Decizia nr. 4646/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4646/2011
Dosar nr. 6820/2/2010
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii A.S. şi A.D. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru cetăţenie constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei prin intermediul Direcţiei Cetăţenie, Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de a-i soluţiona cererea de redobândire a cetăţeniei romane, obligarea Comisiei pentru Cetăţenie, Autoritatea Naţionala pentru Cetăţenie să procedeze la analizarea, avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei romane în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei, obligarea pârâtei să comunice, ulterior analizării cererii, ordinul de redobândire a cetăţeniei române prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la sediul ales în termen de maxim 30 zile de la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetăţeniei romane (în cazul în care avizul este pozitiv), respectiv să-i programeze pe reclamanţi pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de ţară în maxim 30 zile de la data emiterii ordinului de redobândire a cetăţeniei romane, şi să oblige pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu de daune compensatorii de la data introducerii acţiunii şi până la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetăţeniei romane.
În motivarea cererii s-a arătat că au formulat cerere pentru redobândirea cetăţeniei române în anul 2010 şi cererea lor nu a fost soluţionată până în prezent.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea cererii, ca prematură şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 5029 din 10 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, cererea formulată şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei în termen de 30 de zile şi să plătească reclamanţilor 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanţa poate să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Instanţa de fond a apreciat că tăcerea administraţiei după expirarea termenelor legale impune obligarea acesteia la soluţionarea cererii.
Cu privire la penalităţile de 100 RON/zi de întârziere, s-a apreciat că nu se pot acorda de la data introducerii acţiunii aşa cum au solicitat petenţii, pentru că intimata nu fusese obligată să soluţioneze cererea, iar daunele morale nu sunt dovedite.
Conform art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond a admis cererea de cheltuieli de judecată, limitate la suma de 1.000 RON.
Împotriva hotărâri instanţei de fond atât reclamanţii A.S. şi A.D. cât şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanţii A.S. şi A.D., în motivarea recursului, au arătat că deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect culpa pârâtei, instanţa a minimalizat munca depusă de avocatul care a susţinut cauza în faţa Curţii de Apel Bucureşti, dispunând reducerea onorariului acestuia.
Recurenţii au mai susţinut că reducerea onorariului de avocat la suma de 1000 RON este nefondată, deoarece din această sumă cca. 55,5% reprezintă taxe şi impozite (10% la Barou, 16% la impozit, 24% TVA., 5,5% sănătate etc.), fiind de notorietate faptul că pentru cauze dintre cele mai puţin complexe (exemplu: divorţuri de comun acord, pensie de întreţinere), onorariile minime solicitate de un avocat nu coboară sub 700 RON.
Recurenţii au mai arătat că sunt singurii prejudiciaţi de reducerea acestui onorariu, deşi au fost obligaţi de atitudinea unei autorităţi a statului, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termen, să cheltuie o sumă considerabilă, aflându-se în imposibilitate de a o recupera, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, prin motivele de recurs formulate, a susţinut că instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, în mod greşit a interpretat şi aplicat legea, admiţând în parte acţiunea reclamanţilor, dispunând obligarea recurentei-pârâte la analizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fără să motiveze această decizie.
În acord cu dispoziţiile an. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, termenul la care comisia verifică îndeplinirea condiţiilor necesare acordării sau redobândirii cetăţeniei române este de 5 luni la data înregistrării cererii.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii A.S. şi A.D. au depus cererea de redobândire din 10 decembrie 2009, cu menţinerea domiciliului în străinătate. Preşedintele Comisiei pentru cetăţenie a dispus prin rezoluţie, în conformitate cu art. 16 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, efectuarea verificărilor prevăzute de lege, şi a stabilit termenul la care urma să fie analizată cererea de redobândire a cetăţeniei la data de 23 martie 2010. Deoarece la această dată nu erau finalizate verificările prevăzute de lege, în sensul că nu fuseseră comunicate informaţiile solicitate de către toate instituţiile abilitate în acest sens, a fost stabilit un nou termen pentru analizarea cererii de redobândire la data de 10 august 2010. La momentul analizării cererii din 2009, s-a constatat că dosarul este incomplet.
Prin adresa din 3 noiembrie 2010 s-a solicitat reclamanţilor ca până la data de 29 ianuarie 2011 să completeze dosarul cu acordul mamei la dobândirea cetăţeniei române de către A.D., prin declaraţie autentificată la notar.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii A.S. şi A.D.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Este adevărat că din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Însă, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor (…), ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanţei de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către reclamanţi, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a redus cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON.
Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi soluţia pronunţată de instanţa de fond, care a admis numai în parte acţiunea reclamanţilor.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie
Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, cererile reclamanţilor au fost înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la data de 21 septembrie 2009.
În conformitate cu art. 141 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române s-a stabilit ca termen de soluţionare a cererilor termenul de 5 luni prevăzut de lege.
Reclamanţii, în data de 28 iulie 2010 au revenit cu cerere de urgentare a soluţionării dosarului.
Termenul de 5 luni prevăzut de art. 141 din Legea nr. 21/1991 se calculează de la data înregistrării cererilor la Secretariatul tehnic al comisiei.
Reclamanţii au formulat prezenta acţiune la data de 26 noiembrie 2010 (deci anterior înregistrării la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a cererilor formulate pentru redobândirea cetăţeniei române), astfel că se poate reţine că aceştia au fost lezaţi prin încălcarea drepturilor lor constituţionale.
Faţă de situaţia de fapt existentă, nesoluţionarea cererilor de redobândire a cetăţeniei până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere cauzele obiective, poate fi calificată ca un refuz nejustificat, în sensul legii contenciosului administrativ, neputându-se identifica „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”.
În cauza de faţă, nesoluţionarea cererilor reclamanţilor s-a datorat faptului că până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti era împlinit termenul de 5 luni prevăzut de lege pentru soluţionarea acestora.
Prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public”.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamanţii-intimaţi s-au adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetăţeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de faţă este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Potrivit art. 141alin. (2) din Legea nr. 21/1991, autorităţile române trebuie să soluţioneze cererea în 5 luni.
Art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, stabilesc că: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În cauza de faţă, autoritatea pârâtă nu a respectat termenul de soluţionare, respectiv 5 luni de la înregistrarea cererii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de A.S. şi A.D. şi de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, împotriva sentinţei civile nr. 5029 din 10 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3541/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3542/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
