ICCJ. Decizia nr. 4650/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4650/2011
Dosar nr. 938/36/2010
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei N.C.D.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că temeiul principal al eliberării din funcţie a reclamantei este reprezentat de măsurile instituite prin prevederile O.U.G. nr. 37/2009, fiind de necontestat că, prin Decizia nr. 1257/2009 Curtea Constituţională, ca urmare a unei sesizări formulate, conform art. 146 lit. a) din Constituţie, s-a constatat că, legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituţională, ca urmare a faptului că, această ordonanţă de urgenţă este lovită de un viciu de neconstituţionalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)”.
Totodată, este de necontestat că, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 105/2009 şi publicarea acesteia în M.O nr. 668/6.10.2009 au fost abrogate dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009, suprimându-se prin voinţa legiuitorului baza legală de numire a directorilor coordonatori, a directorilor coordonatori adjuncţi, ori, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumţia de legalitate care funcţionează în favoarea acestuia, ca urmare a faptului că, orice act administrativ este emis în baza şi în limitele legii, aşa cum este şi cazul ordinului în litigiu, care a fost emis în considerarea cadrului legal instituit de O.U.G. nr. 37/2009.
În această situaţie, în mod legal şi temeinic pârâtul, a procedat la emiterea deciziei din 13 octombrie 2009, deoarece nu mai exista posibilitatea continuării activităţii administrative a instituţiei, faţă de pericolul real şi concret al contestării actelor emise de aceasta, ce puteau fi anulabile pentru neîndeplinirea unei condiţii de fond necesară pentru existenţa lor valabilă şi anume, lipsa calităţii cerută de lege în cazul persoanei semnatare.
Prin sentinţa civilă nr. 430/CA din 9 decembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia din 13 octombrie 2009, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 14 octombrie 2009-5 iulie 2010 şi a respins ca nefondată cererea de reintegrare în funcţia avută precum şi cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin decizia din 13 octombrie 2009 s-a dispus încetarea contractului de management începând cu 14 octombrie 2009, potrivit O.U.G. nr. 105/2009.
Instanţa de fond a mai reţinut că prin Decizia nr. 1629/2009 publicată în MO nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1-pct. 5 şi pct. 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi pentru întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi ale altor servicii publice, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală şi locală, cancelaria prefectului şi cabinetul alesului local.
Reclamanta a fost revocată din funcţie în baza unor dispoziţii din O.U.G. nr. 105/2009, declarate neconstituţionale.
Actul de revocare (atacat în speţă) este, potrivit legii, un act administrativ ce poate fi analizat în legătură cu legislaţia în domeniu precum şi raportat la statutul reclamantei, acela de funcţionar public.
Faţă de cele reţinute de către Curtea Constituţională, instanţa de fond a apreciat că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 97 lit. c) raportat la art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.
Însă, având în vedere faptul că s-a reţinut nelegalitatea deciziei de eliberare din funcţie, aceasta fiind emisă tot în temeiul unei ordonanţe neconstituţionale, în temeiul art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, instanţa de fond a obligat instituţia angajatoare la plata de despăgubiri către reclamantă pentru perioada cuprinsă între data destituirii şi data reîncadrării în funcţie a domnului P.T.
Cererea de plată a daunelor morale a fost respinsă cu motivaţia că numirea în funcţie a reclamantei s-a făcut în temeiul unei ordonanţe neconstituţionale (O.U.G. nr. 37/2009) iar recunoaşterea nelegalităţii destituirii sale tot în baza unei ordonanţe neconstituţionale (O.U.G. nr. 105/2009) constituie o reparaţie suficientă.
Împotriva sentinţei civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 reclamanta-recurentă N.C.D.R. a declarat recurs.
În motivarea recursului se arată că la data emiterii deciziei din 13 octombrie 2009, era în vigoare O.U.G. nr. 105/2009, în prima variantă, care prevederea la pct. IV alin. (3) ca contractul de management al acesteia îşi produce efecte până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat, neexistând nici un fel de dispoziţie legală care să determine încetarea acestor contracte, subsemnata făcând parte din categoria de persoane prevăzută la art. IV din O.U.G. nr. 105/2009.
Astfel că nu există nici un temei legal al desfiinţării contractului de management al subsemnatei.
În speţa de faţă nu are nici o relevanţă faptul că ulterior declarării neconstituţionalităţii O.U.G. nr. 105/2009, prevederile art. IV au fost modificate, câtă vreme la data emiterii deciziei din 13 octombrie 2009 era în vigoare O.U.G. nr. 105/2009, în prima variantă, care a fost declarată neconstituţională prin Decizia 1629/2009 a Curţii Constituţionale.
Raportul de muncă al reclamantei a încetat în perioada în care aceasta se află în concediu medical, deşi potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, concedierea salariatului nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii de muncă.
Reclamanta a mai arătat că s-a dispus încetarea doar a contractului de management din 2009 fără ca în prealabil să fie revocat, desfiinţat sau atacat Ordinul nr. 899/2009 al Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în baza căruia a încheiat acest contract de management.
Un alt aspect care se impune a fi reiterat este acela legal de faptul că atât soluţia pronunţată la plângerea prealabilă, cât şi întâmpinarea formulată în cadrul acestei acţiuni au fost semnate de către aceeaşi persoană care a emis decizia din 13 octombrie 2009, respectiv de Inspectoratul General de Stat din cadrul Inspecţiei Muncii, aspect prin prisma căruia rezultă în mod neîndoios că nu au fost respectate competenţele atribuit de legea contenciosului administrativ în soluţionarea recursului graţios.
Pârâtul-recurent Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 430/CA din 9 decembrie 2010.
În motivarea recursului se arată că deoarece actul normativ în baza cărora directorii coordonatori îşi exercitau prerogativele (O.U.G. nr. 37/2009), şi-a încetat valabilitatea, iar noul act normativ (O.U.G. nr. 105/2009) a prevăzut expres desfiinţarea acestor posturi, şi reluarea procedurii de desemnare a directorilor coordonatori (art. V), a fost emisă decizia din 13 octombrie 2009.
Actul normativ, O.U.G. nr. 37/2009, în baza căruia reclamanta a solicitat repunerea în funcţia publică deţinută anterior a fost reprodus de către O.U.G. nr. 105/2009, declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1629/2009.
În consecinţă, actul în baza căruia reclamanta a fost desemnată în funcţia pe care a solicitat reintegrarea, a fost emis în baza unui act normativ abrogat de Guvernul României de la acea perioadă şi în consecinţă declarat neconstituţional
În aceste condiţii nu se poate considera ca fiind legal, funcţional şi actual, actul normativ (O.U.G. nr. 37/2009) în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 899/2009 în baza căruia reclamanta solicită reintegrarea pe funcţia deţinută anterior.
Recurentul-pârât arată că instanţa, care nu a admis cererea de reintegrare a reclamantei, observând neconstituţionalitatea atât a O.U.G. nr. 37/2009, cât şi a O.U.G. nr. 105/2009, a dispus totodată, în mod contradictoriu, anularea deciziei din 13 octombrie 2009, care practic a repus reclamanta în situaţia de reintegrare a sa pe funcţia de director coordonator adjunct, cu toate implicaţiile ce decurg din acest aspect.
Prin anularea deciziei atacate se ajunge astfel la situaţia reactivării O.U.G. nr. 37/2009, act normativ abrogat şi declarat neconstituţional, instituindu-se o prezumţie de legalitate a dispoziţiilor neconstituţionale din O.U.G. nr. 37/2009 reluate mutatis mutandis în O.U.G. nr. 105/2009. În acest mod s-ar ajunge la consacrarea aplicabilităţii şi actualităţii unor prevederi neconstituţionale.
Recurentul a mai susţinut că nu ne aflăm într-o situaţie tipică de încetare a unui raport administrativ cu reclamanta ce vizează raporturi de muncă, ci este o situaţie izvorâtă dintr-o conjunctură normativă aparte, în condiţiile pronunţării unei stări de neconstituţionalitate a unui act juridic ce reglementa funcţia de director coordonator. Ca atare, în condiţiile date nu se poate vorbi de emiterea unui act care să conţină elemente ce vizează aspecte adiacente sau izvorâte din activitatea profesională a reclamantei ci neconstituţionalitatea survenită operează de drept, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, fără a mai fi nevoie de alte acte prealabile care să vizeze situaţia celui ce ocupa funcţia desfiinţată prin acest mecanism juridic.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de N.C.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010, ca nefondat şi va admite recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii, împotriva sentinţei civile nr. 430/CA din 9 decembrie 2010, va modifica această sentinţă, în sensul că va respinge în totalitate acţiunea reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control à priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal .
Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia raportul de funcţii (şi nu de muncă cum greşit se susţine) a încetat în perioada în care aceasta se afla în concediul medical, deoarece din actele dosarului nu rezultă că acesta a fost înregistrat la angajator şi respectiv la Inspecţia Muncii, cea care a emis decizia atacată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei N.C.D.R. sunt neîntemeiate iar criticile formulate de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii sun fondate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de N.C.D.R., împotriva sentinţei civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat; va admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii, împotriva sentinţei civile nr. 430/A din 9 decembre 2010 a aceleiaşi instanţe şi va modifica sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată, privind toate capetele de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.C.D.R., împotriva sentinţei civile nr. 301/CA din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii, împotriva sentinţei civile nr. 430/A din 9 decembre 2010 a aceleiaşi instanţe.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea reclamantei N.C.D.R., ca neîntemeiată, privind toate capetele de cerere.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3547/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3552/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
