ICCJ. Decizia nr. 4648/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4648/2011
Dosar nr. 6975/2/2010
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta G.S., cetăţean moldovean de naţionalitate română, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona cererea de redobândire a cetăţeniei române; să fie obligată pârâta să procedeze la analizarea, avizarea cererii sale de redobândire a cetăţeniei române în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei; să fie obligată pârâta să-i emită şi comunice, ulterior analizării cererii, ordinul de redobândire a cetăţeniei române prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la sediul ales în termen de maxim 30 zile de la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetăţeniei române (indiferent dacă avizul este pozitiv sau negativ), respectiv să o programeze pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de ţară; să fie obligată pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu de daune interese de la data introducerii acţiunii şi până la data comunicării ordinului de redobândire a cetăţeniei române şi să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii s-a arătat că a depus cererea de redobândire a cetăţeniei române în data de 18 februarie 2010 la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Dosar nr. 4978/RD/2010.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru cetăţenie a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Cu privire la primele două petite, pârâta a arătat faptul că cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei a fost avizată pozitiv de Comisia pentru Cetăţenie, astfel încât nu se poate reţine în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie un refuz nejustificat de soluţionare a cererii nici în fapt şi, mai ales, nici în drept, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004: „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.”
Pârâta a mai arătat că cererea de acordare a unor daune interese reclamantei este inadmisibilă, întrucât daunele interese nu sunt aplicabile în materia contenciosului administrativ, acestea putând fi acordate numai în litigiile având ca obiect neexecutarea unor obligaţii contractuale. Mai mult, nici temeiul de drept invocat respectiv art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 544/2004, nu este aplicabil speţei, deoarece se referă la posibilitatea instanţei de a aplica autorităţii publice penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiei stabilite prin hotărâre, sume ce ar fi datorate statului cu titlu de sancţiune şi care în nici un caz nu pot fi confundate cu daune interese acordate unei părţi vătămate, care au un caracter reparator.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 1.000 RON, pârâta a solicitat, în principal, să se pună în vedere reclamantei să timbreze corespunzător, iar în caz de neconformare să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 şi să se dispună anularea acestui capăt de cerere, ca netimbrat.
De asemenea, s-a mai arătat că nici pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată. În cauza de faţă nu se poate susţine că există un refuz nejustificat al Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de soluţionare a cererii, pentru a fi în culpă procesuală, situaţie faţă de care se solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea acestui capăt de cerere şi, în consecinţă, să se dispună respingerea acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 5186 din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese invocată, din oficiu şi a anulat acest capăt de cerere ca netimbrat, a respins că rămase fără obiect capetele de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii reclamantei şi de obligare a acesteia la analizarea, avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, a obligat pârâta să emită şi să comunice la sediul ales reclamantei ordinul de redobândire a cetăţeniei române şi să o programeze pentru depunerea jurământului, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4,3 RON reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar şi la echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009 a sumei de 500 de euro reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în raport cu dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 şi art. 20 din Legea nr. 146/1997 va admite excepţia netimbrării invocate din oficiu şi va dispune anularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese, ca netimbrat.
În ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii reclamantei şi de obligare a acesteia la analizare, avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei, instanţa de fond le-a respins ca rămase fără obiect având în vedere că cererea reclamantei a fost avizată pozitiv de Comisia pentru Cetăţenie în şedinţa din data de 11 octombrie 2010.
Instanţa de fond a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea şi comunicarea ordinului de redobândire a cetăţeniei române precum şi a capătului de cerere privind obligarea sa la programarea pentru depunerea jurământului reţinând că, într-adevăr Legea nr. 21/1991 republicată nu prevede un termen de emitere a ordinului, însă acesta trebuie emis într-un termen rezonabil şi neprejudiciabil pentru interesul legitim al reclamantei.
Urmare a admiterii acestui capăt de cerere instanţa de fond a obligat pârâta şi la programarea reclamantei în vederea depunerii jurământului raportat la dispoziţiile art. 209 alin. (6) din Legea nr. 21/1991.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, l-a respins ca neîntemeiat, reţinând că reclamanta având obligaţia să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat prin fapta de nesoluţionare a cererii sale de către pârâtă.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. Curtea de apel a obligat pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4,3 RON reprezentând taxă timbru şi timbre judiciare şi la echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009 a sumei de 500 euro reprezentând onorariu avocat.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că buna credinţă a recurentei-pârâte şi respectarea termenului rezonabil prevăzut în Convenţia Europeană privind Cetăţenia se pot deduce şi din faptul că în ziua depunerii întâmpinării (16 decembrie 2010) a fost emis şi Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie nr. 306/P/2010 prin care a fost aprobată cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române.
Deoarece reclamanta a solicitat redobândirea cetăţeniei române cu menţinerea domiciliului în străinătate, va depune jurământul de credinţă faţă de România în faţa şefului misiunii diplomatice a României din Republica Moldova, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (6) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, fapt ce a fost învederat instanţei de fond prin intermediul întâmpinării.
Prin urmare, efectuarea demersurilor în vederea programării pentru depunerea jurământului, cade în sarcina misiunii diplomatice din ţara de domiciliu, la cererea formulată de petent în acest sens, în termen de 3 luni de la data comunicării ordinului, şi nu a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Recurenta precizează că a parcurs toate etapele prevăzute de lege în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române formulate de către intimata-reclamantă, inclusiv în sensul emiterii şi comunicării ordinului privind aprobarea redobândirii cetăţeniei române.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, în ciuda dispoziţiilor legale menţionate anterior, a dispus obligarea autorităţii la „programarea reclamantei în vederea depunerii jurământului raportat la dispoziţiile art. 209 alin. (6) din Legea nr. 21/1991” în condiţiile în care această sarcină, potrivit Legii nr. 21/1991, nu revine recurentei-pârâte, ci misiunii diplomatice din ţara de domiciliu a intimatei-reclamante G.S.
Se mai susţine că temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa era îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de complexitatea cauzei sau de munca îndeplinită de avocat, în speţă, redactarea unui singur act procesual, cererea de chemare în judecată. Onorariul de 500 euro a fost negociat, iniţial, pentru ca avocatul să depună în locul intimatei cererea de redobândire a cetăţeniei române, fapt demonstrat prin solicitarea înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie (din 27 ianuarie 2010). Totodată, trebuie ţinut cont şi de faptul că onorariul a fost perceput pentru reprezentarea în faţa a două instanţe diferite, fond şi recurs, cu mult timp înainte de intentarea acţiunii, şi chiar înainte de înregistrarea cererii de redobândire a cetăţeniei române (contractul de asistenţă juridică a fost încheiat la data de 18 decembrie 2009; cererea de redobândire a fost înregistrată la data de 18 februarie 2010, iar acţiunea a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la data de 6 august 2010), ceea ce ne conduce la presupunerea rezonabilă că avocatul a fost mandatat şi plătit pentru toate serviciile juridice ce urmau a fi prestate pentru clientul său (inclusiv pentru toate actele administrative) până la obţinerea cetăţeniei române.
Recurenta mai arată că dovada onorariului de avocat a fost depusă după ce ambele părţi au pus concluzii pe fondul cauzei astfel încât recurenta-pârâtă să fie în imposibilitate de a cunoaşte valoarea onorariului şi de a solicita instanţei cenzurarea acestuia, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Însă, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor (…), ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Este adevărat că onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanţei de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către intimata-reclamantă, Înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi va reduce cheltuielile de judecată la suma de 250 euro, echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009.
Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi soluţia pronunţată de instanţa de fond, care a admis numai în parte acţiunea reclamantei.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentinţa atacată în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de la 500 euro, plătibil în RON, la 250 euro, echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009 şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, împotriva sentinţei civile nr. 5186 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de la 500 euro, plătibil în RON, la 250 euro echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3543/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3546/2011. Contencios. Completare/lămurire... → |
|---|
