ICCJ. Decizia nr. 4668/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4668/2011
Dosar nr. 1677/36/2009
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Instanţa de fond
1. Acţiunea reclamantei
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Constanţa, reclamanta SC O.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F., D.G.S.C. şi D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecţie Fiscală, anularea deciziei din 8 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F., D.G.S.C. şi a deciziei de impunere din 25 mai 2009 emisă de D.G.F.P.Tulcea, Activitatea de Inspecţie Fiscală, precum şi suspendarea executării actelor administrative atacate, emise în baza raportului de inspecţie fiscală din 25 mai 2009.
În motivarea cererii s-a arătat că decizia din 8 octombrie 2009 este legală în privinţa desfiinţării deciziei din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON reprezentând impozit pe profit şi majorările aferente cât şi pentru suma de 180.093 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.
Reclamanta a contestat următoarele obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 1.146.930 RON arătând următoarele:
- Pentru anul 2004, controlul a considerat cheltuieli nedeductibile (salarii nedatorate), în valoare de 4.608.111 ROL, deoarece contractul de muncă al singurului angajat al societăţii s-a înregistrat în luna următoare, situaţie pentru care se putea aplica o amendă.
- În ce priveşte anul 2005, suma cea mai mare impozitată o reprezintă cheltuielile pretins nedeductibile fiscal care, în majoritate sunt formate din hrană animale şi cheltuieli cu chirie plătită unei persoane fizice pe baza de ordin de plată, ambele cheltuieli fiind făcute în scopul realizării de venituri impozabile, constatările organelor fiscale fiind considerate incorecte de către reclamantă.
- În privinţa chiriei plătită persoanei fizice, reclamanta a considerat că verificarea trebuia să vizeze persoana fizică proprietară, deoarece cheltuiala este evidentă pentru firmă, care plăteşte o sumă pe care nu o recuperează.
- Pentru anul 2006, de asemenea, controlul a evidenţiat la cheltuieli nedeductibile fiscal „hrană uscată câini” etc., fără a lega aceste cheltuieli de veniturile încasate, întrucât activitatea de pază, se putea asigura şi cu câini.
- Tot în anul 2006, controlul fiscal a făcut calculul gradului de îndatorare şi a constatat un grad de îndatorare peste trei, limită acceptată de C. fisc., însă a omis că art. 23 alin. (4), prevede că „dobânzile şi pierderile din diferenţe de curs valutar, în legătură cu împrumuturile obţinute direct sau indirect de la bănci şi cele care sunt garantate de stat, cele aferente împrumuturilor obţinute de la societăţile comerciale bancare române sau străine nu intră sub incidenţa prevederilor prezentului articol”.
A apreciat societatea reclamantă că suma considerată nedeductibilă fiscal în anul 2006 de inspecţia fiscală, în valoare de 4.547 RON, este de fapt o cheltuială deductibilă fiscal, iar controlul nu a făcut altceva decât să creeze degringoladă în activitatea curentă a societăţii prin determinarea unor plăţi mai mari decât cele corecte şi legale.
Pentru anul 2007, s-a stabilit un impozit suplimentar de 16.358 RON, având la bază sume eronat determinate de control ca şi cheltuieli nedeductibile, deoarece nu s-a ţinut cont de specificul acestei activităţi şi de gradul de îndatorare pe care l-a considerat eronat, fără a se avea în vedere că societatea plăteşte dobânzi direct la bănci autorizate legal.
În privinţa anului 2008, reclamanta a contestat faptul că nu s-a ţinut cont de prevederile art. 23 alin. (4) C. fisc. şi în mod eronat au fost impozitate dobânzile şi diferenţele de curs valutar în sumă de 73.277 RON.
Referitor la TVA, a susţinut că este o necorelare între ce s-a scris în anexele nr. 30, nr. 31, nr. 32 şi ce s-a menţionat în actul de control în sensul că, TVA de plată este în valoare de 163.676 RON, deşi în anexa nr. 31 se evidenţiază TVA achitat de 95.723 RON, care nu are nicio influenţă pe total.
Legat de impozitul pe venitul din salarii, controlul a constatat cea mai mare diferenţă în anul 2007 în valoare de 9.663 RON, însă nu s-a menţionat nici un temei legal încălcat, deoarece societatea a depus şi declaraţii şi fişe fiscale, însă inspecţia fiscală a constatat diferenţe ca impozit pe salarii, învederându-se că actele atacate sunt nelegale sub aspectele invocate.
Ulterior, prin precizările formulate, contestatoarea a arătat că îşi restrânge acţiunea cu privire la suma de 761.861 RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 356/CA din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanţa a admis în parte contestaţia reclamantei SC O.P. SRL, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F., D.G.S.C. şi D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecţie Fiscală, a anulat în parte actele fiscale (decizia din 8 octombrie 2009 emisă de A.N.A.F., D.G.S.C. şi decizia de impunere din 25 mai 2009 emisă de D.G.F.P.Tulcea, Activitatea de Inspecţie Fiscală) cu privire la:
- impozitul pe profit (urmând ca organul fiscal să stabilească impozitul pe profit în funcţie de deducerea următoarelor cheltuieli: 2005, cheltuieli pentru chirie imobil, hrană câini; 2006, cheltuieli pentru chirie, hrană câini; 2007, cheltuieli hrană câini), dar şi majorările de întârziere datorate conform debitului principal); TVA pentru suma de 40.906 RON; impozit pe venituri din salarii 9.934 RON; majorări de întârziere aferente impozitului pe venituri pentru suma 8.308 RON; şomaj datorat de angajator pentru 3.620 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.
Cheltuielile cu privire la salariile pentru anul 2004, nu au putut fi luate în calcul pentru acordarea deducerilor, întrucât nu a rezultat că pentru decembrie 2004 reclamanta a avut vreun angajat, conform prevederilor legale.
De asemenea, s-a reţinut cu privire la celelalte sume, 135.111 RON şi 777.000 RON, că şi acestea au fost excluse de la deducere, întrucât, pe de o parte, reclamanta nu a făcut dovada că pentru anul 2004 a avut statut de microîntreprindere (existenţa cel puţin a unui angajat) iar, pe de altă parte, cheltuielile cu materialele au contribuit la realizarea veniturilor impozabile [art. 21 alin. (1)].
Pentru anul 2005, organul fiscal a stabilit că nu se pot acorda deduceri pentru suma de 48.401 RON, instanţa de fond apreciind că organul fiscal nu a respectat prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, stabilind în mod greşit că cheltuielile cu privire la hrana câinilor şi cheltuielile cu chiria nu sunt deductibile.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta are ca obiect de activitate pază şi protecţie, iar pentru realizarea activităţii sale foloseşte câini de pază, care sunt înregistraţi în fişele de inventar, iar cheltuielile efectuate cu hrana lor sunt deductibile în conformitate cu art. 21 alin. (1) C. fisc.
Referitor la cheltuielile cu chiria, s-a reţinut că societatea, pentru desfăşurarea activităţii, a închiriat imobilul situat în Tulcea, str. I., încheindu-se în acest sens contract de închiriere, astfel că nu erau incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., întrucât contestatoarea a înregistrat în contabilitate contractul de închiriere, iar obligaţia înregistrării contractului la organul fiscal revenea locatorului, care datora impozit pe chirie.
A constatat prima instanţă că celelalte cheltuieli reţinute ca nedeductibile au fost clasificate corect de către organul fiscal, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. a), lit. b), lit. f), lit. e) şi alin. (3) C. fisc.
Pentru anul 2006 s-a reţinut ca nedeductibilă suma de 46.888 RON, pentru care s-a stabilit un impozit pe profit de virat la 31 decembrie 2006 în sumă de 17.325 RON.
Şi în această situaţie instanţa de fond a reţinut că suma datorată cu titlu de chirie, dar şi cu titlu de hrană pentru câini, a fost considerată în mod greşit de organul fiscal ca fiind nedeductibilă, pentru argumentele prezentate anterior, celelalte sume (cheltuieli de protocol, amenzi, penalităţi, cheltuieli privind materiale nestocate, bijuterii, etc.), cele referitoare la dobânzi şi pierderea netă, fiind corect calculate, în raport cu prevederile legale menţionate de organul fiscal în decizia din 2009.
Pentru anul 2007, s-a reţinut ca nedeductibilă suma de 57.975 RON, pentru care s-a calculat impozit pe profit la 31 decembrie 2007, în sumă de 33.683 RON, prima instanţă apreciind că şi în această situaţie, cheltuielile cu privire la hrana câinilor trebuiau considerate cheltuieli deductibile.
Pentru anul 2008, s-a reţinut ca nedeductibilă suma de 131.159 RON, pentru care s-a stabilit un impozit de 57.600 RON.
A apreciat instanţa de fond că această sumă a fost stabilită corect în raport cu dispoziţiile legale, fiind excluse de la deducere cheltuielile conform documentelor distruse şi nereconstituite (deşi Legea nr. 82/1991 impunea această măsură), cheltuielile cu dobânzi şi pierderea netă din diferenţele de curs valutar, conform art. 23 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003.
S-a concluzionat că impozitul pe profit a fost calculat greşit ca urmare a nededucerii unor cheltuieli, aşa cum s-a arătat şi că se impune anularea deciziei cu privire la acest capitol şi refacerea bazei impozabile şi recalcularea majorărilor aferente.
2. În ceea ce priveşte TVA, instanţa de fond a reţinut că decizia de impunere din 25 mai 2009 a stabilit TVA datorată de către reclamantă, în cuantum de 371.510 RON, însă potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că reclamanta datora la 31 martie 2009, suma de 330.604 RON, mai puţin cu suma de 40.906 RON cu titlu de TVA.
3. Referitor la impozitul pe venitul din salarii, s-a constatat că prin decizia de impunere din 25 mai 2009 şi decizia 8 octombrie 2009, s-a reţinut un impozit pe venit din salarii în sumă de 18.765 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 11.607 RON, dar potrivit raportului de expertiză, s-a reţinut că, pentru perioada 2004-2009, reclamanta datorează impozit pe veniturile din salarii în sumă de 8.831 RON, ţinând cont de ceea ce s-a achitat, concluzionându-se că organul fiscal a stabilit în plus nejustificat suma de 9.934 RON, impunându-se şi anularea majorărilor de întârziere aferente.
4. În legătură cu şomajul datorat de angajator, s-a reţinut că prin actele fiscale contestate s-a stabilit suma de 3.620 RON, însă prin expertiza efectuată în cauză s-a reţinut că reclamanta, pentru perioada 2005-2008, a datorat cu titlu de contribuţii angajator şomaj suma de 20.288 RON, şi că a achitat 21.594 RON, deci în plus cu 1.300 RON, astfel că suma de 3.620 RON stabilită de către organul fiscal nu este datorată şi trebuie înlăturată din actele fiscale.
5. În urma precizărilor formulate ca urmare a raportului de expertiză rezultă că reclamanta a înţeles să conteste doar sumele reţinute în plus de către organul fiscal faţă de expertiză, printre acestea regăsindu-se vărsămintele de la persoanele juridice pentru personal cu handicap neîncadrate în muncă precum şi majorările de întârziere.
În legătură cu aceste sume, instanţa a reţinut că expertul greşit le-a înlăturat, fără a avea în vedere prevederile art. 78 din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora sunt exceptate de la plata contribuţiei de 50% din salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap, doar instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă publică, reclamanta nefiind exceptată de la plata contribuţiei ca urmare a neangajării personalului cu handicap.
6. Întrucât contestatoarea a înţeles să-şi reducă contestaţia, în raport cu sumele reţinute de către expert, instanţa de fond a concluzionat că celelalte sume (C.A.S. angajator, asigurat, şomaj asigurat, C.A.S. angajat şi angajator, contract accidente de muncă, concedii şi indemnizaţii, persoane juridice, fond de garantare), precum şi majorările de întârziere aferente acestor sume (evidenţiate la raportul de expertiză), sunt calculate corect.
II. Instanţa de recurs
1. Criticile formulate de părţile din proces
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs toate părţile din proces.
A. Recurenta-reclamantă SC O.P. SRL Tulcea a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:
- în mod greşit s-a considerat nedeductibilă cheltuiala cu salariul plătit în lina decembrie 2004, inclusiv şomajul, C.A.S., C.A.S.S. virate la buget în numele salariatului, C. muncii de la acea dată permiţând încheierea contractului de muncă în termen de 30 de zile de la angajare;
- eronat s-a apreciat că societatea nu avea în 2004 şi 2005 statut de „microîntreprindere”, (impozitul datorat în acest caz fiind de 2% în loc de 16% cât au stabilit organele fiscale) ignorându-se prevederile Legii nr. 346/2004 art. 4 alin. (1) lit. a) în vigoare la momentul respectiv, coroborate cu art. 16 şi art. 31 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii şi art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care nu impuneau existenţa unui salariat.
- greşit s-a considerat că dobânzile şi pierderile nete din diferenţele de curs valutar nu erau cheltuieli deductibile pentru anul 2006 şi 2008, dobânzile fiind plătite unor instituţii financiar bancare şi nu unor persoane fizice;
- în opinia recurentei trebuiau considerate deductibile şi cheltuielile rezultate din înscrisurile distruse şi nereconstituite, obligându-se să depună documente care să le suplinească, cheltuielile de protocol în valoare de 4.830 RON apreciază de asemenea că erau deductibile, ca şi majorările de 5.046 RON;
- s-a arătat că instanţa nu a ţinut cont de constatările expertului contabil privind eroarea de calcul a profitului impozabil pentru anul 2006, care trebuia să cuprindă şi pierderea de la data de 31 decembrie 2005, în valoare de 30.544 RON;
- s-a mai arătat că există o necorelare între suma de 73.279 RON trecută în raportul de inspecţie fiscală ca cheltuială nedeductibilă.
Restul motivelor de recurs transmise prin fax, reprezintă o xerocopie a consideraţiilor expertului contabil N.T. lucrare întocmită pe parcursul judecării la fond, înaintea pronunţării sentinţei nr. 356 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, care au fost avute în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei şi nu pot reprezenta critici cu privire la această hotărâre.
Recurenta-reclamantă nu a indicat temeiul legal al motivelor de recurs.
B. Recurentele-pârâte A.N.A.F. şi D.G.F.P. Tulcea au prezentat critici similare, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursurile acestora vor fi prezentate împreună.
Recurentele-pârâte au formulat următoarele critici:
- în mod greşit prima instanţă a considerat deductibile cheltuielile pentru hrana uscată câinilor, efectuate de reclamantă în perioada 2005-2006, deşi nu s-au prezentat documente justificative privind folosirea animalelor pentru paza bunurilor şi obiectivelor, sediul societăţii fiind situat într-un bloc;
- în privinţa chiriei considerată deductibilă de către instanţă pentru perioada 2005-2006, recurentele au susţinut organul de soluţionare a contestaţiei a desfiinţat deja decizia de impunere din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON şi accesorii aferente, dispunându-se reverificarea cu privire la acest aspect;
Cu privire la TVA în valoare de 40.906 RON stabilit în plus de organele fiscale, conform raportului de expertiză întocmit în cauză ale cărei concluzii au fost omologate de instanţa de fond, recurentele au arătat că reclamanta nu şi-a motivat nici contestaţia administrativă, nici acţiunea cu care a investit instanţa de judecată, în privinţa TVA considerat nedatorat, contrar art. 206 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din O.G. nr. 92/2003.
S-a mai susţinut că diferenţa nedatorată a fost stabilită de expert prin raportare la sumele achitate de intimata-reclamantă într-o perioadă sau alta, mai mari decât cele avute în vedere de organele de inspecţie fiscală, fără a analiza cauzele concrete constatate prin raportul de inspecţie fiscală care au condus la stabilirea de TVA fără drept de deducere, sau TVA de colectat suplimentar.
Recurentele au învederat că în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina reclamantei impozit suplimentar pe venitul din salarii şi venituri asimilate salariilor în valoare de 18.765 RON şi majorări aferente, provenind din nedeclararea în întregime a creanţei fiscale datorate, în temeiul art. 82 alin. (3) şi art. 49 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, acesta fiind greşit redus de instanţă la suma de 9.934 RON, pe baza concluziilor eronate ale expertizei contabile, reclamanta nedepunând declaraţii şi fişe fiscale în susţinerea contestaţiei administrative.
S-a arătat că şi suma de 3.620 RON reprezentând şomaj datorat de angajator s-a apreciat ca fiind nedatorată de societate, deşi aceasta nu şi-a motivat contestaţia administrativă sub acest aspect, încălcându-se art. 206 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
Ultima critică vizează cheltuielile de judecată, pe care recurentele au susţinut că nu le datorează, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ., întrucât organele fiscale nu au culpă procesuală, au întocmit corect raportul de control şi decizia de impunere, au soluţionat contestaţia reclamantei potrivit dispoziţiilor legale, iar acţiunea acesteia s-a admis numai în parte.
Recurenta-pârâtă D.G.F.P. Tulcea a prezentat şi alte susţineri, care reiau identic pe cele din întâmpinarea depusă la instanţa de fond, ce au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei de către Curtea de Apel Galaţi, astfel că nu pot reprezenta „motive de recurs” în sensul art. 302 lit. c) C. proc. civ., din moment ce vizează aspecte dinaintea judecării cauzei, majoritatea lipsite de interes, întrucât sumele stabilite prin decizia de impunere în sarcina reclamantei au fost foarte puţin modificate.
2. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor:
A. Cu privire la recursul reclamantei:
Prima critică ce vizează deductibilitatea sumei de 4.608.111 ROL reprezentând salariu şi contribuţii aferente pentru luna decembrie 2004 este nefondată, deoarece nu s-a făcut dovada de către societate că a avut vreun angajat în acea perioadă, primul contract de muncă fiind încheiat la 2 ianuarie 2005 şi înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea din 7 februarie 2005.
Susţinerile recurentei cum că la data respectivă C. muncii permitea înregistrarea contractului de muncă în termen de 30 de zile de la angajare nu are relevanţă cu privire la nedeductibilitatea salariilor şi contribuţiilor aferente, corect constatată de organele fiscale pentru luna decembrie 2004, contractul de muncă fiind perfectat după o lună, în ianuarie 2005 şi înregistrat în februarie 2005.
Nici susţinerea privind statutul de „microîntreprindere” al recurentei pentru perioada 2004 şi 2005 nu este fondată, deoarece recurenta-reclamantă nu îndeplinea una din condiţiile prevăzute de art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., întrucât nu a avut salariaţi angajaţi în decembrie 2004.
Formularea din Legea nr. 346/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) de la acea dată a acestei cerinţe, de a avea „până la 9 salariaţi” nu este de natură să conducă la o altă concluzie, atâta timp cât legea specială în materie fiscală, Legea nr. 57172003 privind C. fisc. prevedea fără echivoc la art. 103 că societatea cu statut de microîntreprindere trebuie să aibă între 1 şi 9 salariaţi, deci cel puţin unul.
Cheltuielile cu dobânzile şi pierderile nete rezultate din diferenţa de curs valutar au fost corect apreciate ca nedeductibile de către organele fiscale, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care condiţionează deductibilitatea de a nu fi peste 3 gradul de îndatorare a capitalului.
În speţă, recurenta a înregistrat un grad de îndatorare a capitalului de 12,85 pentru 2006, 14,90 pentru 2007 şi 18,18 pentru 2008 stabilit conform art. 63 alin. (2) Titlul II din H.G. nr. 44/2004, astfel că în mod judicios s-a constatat că recurenta-reclamantă nu îndeplinea condiţiile de deductibilitate a dobânzilor şi pierderilor nete.
Celelalte sume menţionate de recurenta-reclamantă, privind cheltuieli rezultate din documente distruse, pe care recurenta nu le-a reconstituit, aşa cum s-a obligat, o eroare aritmetică de înregistrare a profitului impozabil în anul 2006 sau cheltuieli de protocol, nu au format obiectul contestaţiei administrative şi nici a acţiunii de contencios administrativ cu care recurenta-reclamantă a învestit instanţa de judecată, astfel că aceasta nu poate extinde cadrul procesual şi limitele controlului judiciar în calea de atac, contrar art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 292 coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
Împrejurarea că instanţa de fond a permis în mod nejustificat verificarea prin expertiză a tuturor sumelor constatate ca datorate de către reclamantă, fără a se limita la cele nominalizate şi motivate în acţiune nu poate obliga instanţa de recurs să se pronunţe peste ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, această greşeală procedurală fiind sancţionabilă chiar şi într-o cale extraordinară de atac art. 3222C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că nu s-a calculat corect impozitul pe profit în 2006 întrucât nu s-a ţinut cont de pierderea fiscală de la sfârşitul anului 2005, ori potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. pierderea anuală stabilită prin declaraţia pe impozit pe venit se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi.
Aşa cum deja s-a arătat, restul recursului reprezintă redarea unei părţi din raportul de expertiză N.T., fără a se schimba măcar persoana verbelor, ori constatările expertului care au fost cenzurate de prima instanţă la soluţionarea cauzei, nu pot reprezenta critici la adresa unei sentinţe pronunţate ulterior şi cu analiza acestora.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins ca atare în temeiul art. 312 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
B. În ceea ce priveşte recursurile pârâtelor
Prima critică ce vizează pretinsa nedeductibilitate a cheltuielilor cu hrana câinilor din perioada 2005-2006 este nefondată, prima instanţă aplicând corect dispoziţiile art. 21 alin. (1) C. fisc., deoarece principalul obiect de activitate al societăţii intimate este „activitate de protecţie şi gardă”, câinii fiind folosiţi pentru îndeplinirea obiectului de activitate, în scopul realizării de venituri impozabile, potrivit textului menţionat anterior.
Nu are relevanţă că societatea reclamantă are sediul într-un bloc, câinii fiind utilizaţi pentru activităţile de pază din teritoriu, existenţa acestora fiind dovedită cu documente necontestate: fişe de inventar, certificate veterinare de sănătate, carnete internaţionale de sănătate.
În mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că cheltuielile cu chiria achitată de societatea reclamantă pentru imobilul situat în Tulcea, str. I., în baza contractului de închiriere încheiat la 1 iunie 2005, care este înregistrat în evidenţele contabile ale recurentei-reclamante, nefiind incidente dispoziţiile art. 21, alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
De altfel, chiar în cuprinsul deciziei din 8 octombrie 2009 prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă a recurentei s-a constatat că organele fiscale de control au interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, considerând că nu sunt deductibile cheltuielile cu chiria, întrucât contractul de închiriere prezentat de societate nu fusese înregistrat la Administraţia Finanţelor Publice, deoarece această obligaţie revenea proprietarului spaţiului închiriat.
În temeiul art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 s-a procedat la desfiinţarea deciziei de impunere din 25 mai 2009 pentru suma de 1.217 RON profit suplimentar stabilit eronat de organele de control ca urmare a considerării drept nedeductibile a cheltuielilor cu chiria .
În privinţa TVA în valoare de 40.906 RON stabilit în plus de organele fiscale, principala susţinere a recurentelor este că reclamanta nu a motivat nici contestaţia, nici acţiunea introdusă la instanţă, aşa cum avea obligaţia potrivit art. 206, alin. (1) lit. c) şi lit. d) din O.G. nr. 92/2003, astfel că această sumă nu mai putea forma obiectul expertizei şi nici al cercetării judecătoreşti.
Deşi susţinerile recurentelor-pârâte sunt în principiu corecte, neputându-se aduce critici unor acte administrativ fiscale „omisso medio” peste o cale de atac, chiar cu caracter administrativ, în speţă se constată că recurenta-reclamantă şi-a motivat, chiar dacă foarte concis atât contestaţia, cât şi acţiunea, sesizând neconcordanţe între anexele şi cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, arătând că nu s-au verificat corect sumele achitate de ea.
Ori, în urma verificărilor făcute pentru soluţionarea contestaţiei reclamantei, D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., prin decizia din 8 octombrie 2009 a dispus desfiinţarea deciziei de impunere din 25 iulie 2009 a D.G.F.P. Tulcea şi pentru suma de 180.093 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA în valoare de 371.510 RON, pentru că „nu s-a ţinut cont de TVA achitat de societate pe perioada verificată”.
Expertul contabil N.T. a verificat TVA datorată de reclamantă în raport cu data de la care aceasta era datorată, cu plăţile făcute de recurenta-reclamantă cu acest titlu, concluzionând că la 31 martie 2009 reclamanta datora 330.604 RON faţă de 371.510 RON, cât stabiliseră organele fiscale, adică mai puţin cu 40.906 RON.
Recurentele-pârâte recunosc că expertiza ale cărei concluzii au fost preluate de instanţa fondului în privinţa TVA de plată „s-a raportat la sumele achitate de societate într-o perioadă sau alta, fără a analiza cauzele constatate prin raportul de inspecţie fiscală care au condus la stabilirea TVA fără drept de deducere sau TVA colectat suplimentar”, ori această susţinere de maximă generalitate, care nu evidenţiază cu ce anume a greşit expertul şi instanţa la stabilirea TVA de plată, nu poate conduce la înlăturarea calculelor şi concluziilor argumentate ale expertizei şi sentinţei atacate, sub acest aspect.
Aceste consideraţii sunt valabile şi în privinţa impozitului pe venituri din salarii stabilit de instanţă la 9.934 RON şi a majorărilor aferente, conform constatărilor raportului de expertiză, precum şi în privinţa şomajului datorat de reclamantă, calculat la valoarea de 3.620 RON şi a majorărilor aferente, prin omologarea concluziilor expertizei, care a avut în vedere toate plăţile efectuate societate cu acest titlu.
În privinţa cheltuielilor de judecată reţinute în sarcina pârâtelor, în valoare de 7.500 RON, se constată că instanţa a aplicat deja dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. şi a procedat la reducerea acestora, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise, numai onorariul avocatului la fond fiind de 10.200 RON, potrivit chitanţelor de la dosar fond, la care se adaugă cheltuielile privind onorariul expertului de 3.000 RON, ambele recursuri formulate de pârâte fiind, în concluzie, nefondate.
3. Soluţia instanţei de recurs
Constatând că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile reclamantei şi pârâtelor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SC O.P. SRL Tulcea, A.N.A.F., D.G.S.C. şi D.G.F.P. Tulcea, Activitatea de Inspecţie Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 356/CA din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3750/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3752/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
