ICCJ. Decizia nr. 4727/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4727/2011
Dosar nr. 869/36/2010*
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea formulată la data de 25 iunie 2010 şi înregistrată sub nr. 869/36/2010 la Curtea de Apel Constanţa, reclamantul C.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R. să se dispună:
- anularea dispoziţiei I.G.P.R. din 26 mai 2010, ca nelegală şi netemeinică;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu;
- suspendarea actului administrativ atacat, în temeiul dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 381/CA din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R., în sensul că a fost anulată dispoziţia din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R. privind sancţionarea reclamantului cu trecerea în funcţia inferioară de ofiţer specialist I.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R. s-a dispus, în temeiul art. 57 lit. b), art. 58 lit. c1), art. 59, art. 60 şi art. 61 din Legea nr. 360/2002, art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, având în vedere raportul de cercetare prealabilă din 15 aprilie 2010 şi încheierea Consiliului Superior de Disciplină din 19 mai 2010, sancţionarea reclamantului C.D., având funcţia de comisar-şef de poliţie, adjunct al şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Constanţa, cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut”, respectiv în funcţia de ofiţer specialist I.
În fapt, s-a reţinut că în ziua de 9 februarie 2010 reclamantul nu a respectat dispoziţia şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Constanţa de a se prezenta la locul; faptei pentru a conduce activităţile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin ameninţarea cu pistolul a casierului de la casa de pariuri sportive aparţinând SC S.B. SRL din municipiul M., judeţul Constanţa, şi că, deşi a dispus anumite măsuri, prin telefon, cu privire la cercetările ce s-au întreprins, prin neprezentarea la locul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, ofiţerul a neglijat caracterul permanent şi obligatoriu al serviciului poliţienesc prevăzut de art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului, potrivit căruia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţistul este obligat să se prezinte la serviciu şi în afara programului de lucru stabilit.
Apărarea ofiţerului potrivit căreia a refuzat deplasarea la faţa locului întrucât în ziua respectivă avea o stare febrilă a fost înlăturată, deoarece starea de sănătate invocată nu a fost susţinută de acte medicale, cu excepţia unui consult sumar efectuat a doua zi, în jurul orelor 11, de către medicul unităţii comisar şef C.A.
S-a mai reţinut că prin dispoziţia inspectorului şef din 4 ianuarie 2010, reclamantul avea în responsabilitate coordonarea activităţilor din cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale şi a Poliţiei municipiului M. şi obligaţia de a se deplasa la astfel de cazuri şi de a coordona activităţile de cercetare. Ofiţerul nu a luat nici telefonic măsurile de constituire a grupei operative, nu a verificat deplasarea la faţa locului a şefului Serviciului de Investigaţii Criminale şi nici nu a solicitat să fie informat cu privire la activităţile desfăşurate şi măsurile dispuse în această cauză. Lipsa unui factor de decizie la faţa locului a condus la nedispunerea unor măsuri imediate de prindere a autorilor, precum declanşarea acţiunii „năvodul” în baza semnalmentelor persoanelor suspecte pe raza judeţului Constanţa şi cooperarea cu unităţile limitrofe în vederea efectuării unor filtre care să conducă la prinderea autorilor.
S-a apreciat că fapta menţionată întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare de „neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici”, conform art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului administraţie şi internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Prin Ordinul ministrului administraţie şi internelor din 18 iunie 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamant, fiind menţinută sancţiunea aplicată.
Din dosarul de cercetare disciplinară depus la dosarul cauzei rezultă că au fost respectate dispoziţiile art. 28 şi art. 29 din Ordinul ministrului administraţie şi internelor nr. 400/2004, în sensul că au fost administrate probele necesare, iar reclamantul a fost ascultat, având posibilitatea să formuleze cereri, să depună rapoarte şi să propună administrarea unor noi dovezi sau documente în apărare.
Prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 39 din Ordinul ministrului administraţie şi internelor nr. 400/2004, privind principiul prezumţiei de nevinovăţie şi al garantării dreptului la apărare, reclamantului fiindu-i respectat dreptul de a fi audiat, de a prezenta probe în apărarea sa şi de a fi asistat.
În ceea ce priveşte temeinicia măsurii de sancţionare, Curtea reţine că din înscrisurile şi rapoartele cuprinse în dosarul de cercetare disciplinară, precum şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că în seara zilei de 9 februarie 2010 reclamantul a fost anunţat telefonic în legătură cu comiterea unei infracţiuni de tâlhărie produse prin ameninţare cu pistolul la o casă de pariuri sportive din municipiul M., judeţul Constanţa.
Potrivit dispoziţiei inspectorului şef din 4 ianuarie 2010, reclamantul, în calitate de adjunct al şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Constanţa, avea în responsabilitate coordonarea activităţilor din cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale şi a Poliţiei municipiului M., iar potrivit fişei postului avea obligaţia de a desfăşura activităţi operative în cauze de importanţă deosebită, ceea ce înseamnă că, în situaţia dată, avea obligaţia de a se deplasa la faţa locului şi de a coordona activităţile de cercetare.
Potrivit declaraţiei martorului M.A.A., ofiţer de serviciu pe Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa în noaptea de 9 februarie 2010, reclamantul a primit dispoziţia şefului ierarhic de a se prezenta la locul comiterii infracţiunii de tâlhărie pentru a coordona activităţile de cercetare. Invocând o stare de boală, reclamantul a refuzat să se prezinte la locul faptei, însă, a dispus prin telefon, prin intermediul ofiţerului de serviciu, măsurile necesare, respectiv constituirea şi deplasarea la faţa locului a unei echipe de la serviciul de investigaţii criminale, coordonarea activităţii de cercetare de către şeful Poliţiei din M., precum şi alte măsuri care se dispun la orice eveniment de acest fel, închiderea judeţului, darea în urmărire a unor maşini suspecte, intensificarea controlului la graniţă, anunţarea celorlalte poliţii din judeţ, alte măsuri fiind dispuse direct de către ofiţerul de serviciu, conform procedurii aplicabile. Totodată, reclamantul a ţinut legătura telefonic cu ofiţerul de serviciu, precum şi cu şeful Poliţiei Municipiului M.
Martorul a mai declarat că, în astfel de situaţii, reclamantul se deplasa la faţa locului fără un ordin al şefului ierarhic în acest sens.
Deşi s-a reţinut în actele de cercetare disciplinară că măsurile dispuse nu au fost suficiente, iar lipsa unui factor de decizie la faţa locului a condus la nedispunerea unor măsuri imediate de prindere a autorilor, precum declanşarea acţiunii „năvodul”, din depoziţia aceluiaşi martor rezultă că inspectorul şef, fiind informat în legătură cu măsurile dispuse de reclamant, nu a considerat necesare şi alte măsuri.
De asemenea, martorul a declarat că, date fiind condiţiile meteorologice, deplasarea echipei de la serviciul de investigaţii criminale s-a făcut extrem de anevoios, iar din raportul întocmit de şeful Poliţiei Municipiului M. rezultă că activitatea de cercetare a durat până în jurul orei 3:30, fiind în acea noapte o temperatură de aproximativ -20 grade celsius, drumul fiind acoperit de gheaţă şi zăpadă.
Se mai reţine că starea de boală invocată de reclamant a fost adusă la cunoştinţa inspectorului şef prin intermediul ofiţerului de serviciu, fiind confirmată de către medicul unităţii, în urma consultului efectuat a doua zi.
Cu privire la declaraţia martorului R.D.I., prima instanţă a reţinut că aceasta nu se coroborează cu susţinerilor reclamantului tăcute în faţa Comisiei de disciplină, susţineri din care rezultă că martorului i s-a solicitat sfatul telefonic.
Instanţa a apreciat că starea de boală a reclamantului a fost dovedită prin declaraţia martorei C.A., medic la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa, care a arătat că reclamantul avea faringele roşu şi amigdalele inflamate, motiv pentru care i-a prescris un antibiotic.
Faţă de situaţia de fapt expusă, Curtea reţine că reclamantul a încălcat dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 360/2002 care prevede obligaţia poliţistului de a se prezenta la programul de lucru stabilit, precum şi în afara acestuia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, însă, faţă de împrejurările concrete în care s-a săvârşit abaterea disciplinară, sancţiunea aplicată, aceea a trecerii într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv în funcţia de ofiţer specialist I este mult prea gravă.
Sancţiunea trecerii într-o funcţie inferioară, sancţiune ce se situează în ceea ce priveşte gravitatea imediat după sancţiunea destituirii din poliţie, nu corespunde nici gravităţii faptei şi nici consecinţelor acesteia, chiar şi în condiţiile sancţionării anterioare a reclamantului cu mustrare scrisă, reţinând circumstanţele săvârşirii faptei, respectiv starea de boală a reclamantului şi condiţiile meteorologice nefavorabile, care l-ar fi expus unui risc de agravare a bolii, precum şi faptul că o astfel de atitudine nu este una obişnuită, având în vedere că reclamantul s-a deplasat întotdeauna la astfel de evenimente fără ordinul superiorului.
Prima instanţă a constatat că măsura de sancţionare a reclamantului cu trecerea într-o funcţie inferioară este netemeinică, decizia de sancţionare fiind din acest punct de vedere nelegală, motiv pentru care a admis acţiunea şi a dispunând anularea dispoziţiei din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R.
3. Recursul declarat de I.G.P.R.
Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs pârâtul I.G.P.R., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile cu caracter general ale art. 3041C. proc. civ.
Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
În dezvoltarea motivului de recurs recurentul arată că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile de verificare a legalităţii şi temeiniciei actului administrativ, dispunând anularea acestuia şi absolvirea de răspundere disciplinară a intimatului-reclamant, cu toate că a constatat vinovăţia acestuia în comiterea faptei disciplinare şi prin această modalitate s e pune la îndoială eficienţa oricărei acţiuni de tragere la răspundere a poliţiştilor care comit abateri disciplinare, de către persoanele competente să aplice sancţiuni disciplinare, conform prevederilor Capitolului IV, Secţiunea a 2-a, Răspunderea juridică şi sancţiuni din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
În cuprinsul cererii de recurs, este expusă situaţia de fapt reţinută prin dispoziţia I.G.P.R. din 25 mai 2010 prin care s-a dispus sancţionarea disciplinară a comisarului-şef de poliţie C.D., adjunct al inspectorului şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut”, respectiv în funcţia de ofiţer specialist I, pentru că în ziua de 9 februarie 2010, nu a respectat dispoziţia şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa de a se prezenta la locul faptei şi a conduce activităţile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin ameninţarea cu pistolul a casierului de la casa de pariuri sportive aparţinând SC S.B. SRL din municipiul M., judeţul Constanţa, iar sancţiunea aplicată de I.G.P.R. intimatului-reclamant a fost în concordanţă cu gravitatea faptei dar şi cu antecedentele disciplinare ale acestuia.
Arată că soluţia instanţei este neîntemeiată întrucât aceasta are la bază doar declaraţia martorului M.A.A., ofiţer de serviciu la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa în noaptea de 9 februarie 2010 şi declaraţia martorei C.A., medic la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa, fără a le corobora cu alte probe existente la dosar, declaraţii date de alţi poliţişti pe parcursul cercetării prealabile disciplinare a intimatului-reclamant rapoartele din data de 19 martie 2010, 15 aprilie 2010 date de comisarul şef P.N., şeful Poliţiei M.
4. Procedura în faţa instanţei de recurs.
În recurs recurentul a depus în copie certificată cu originalul următoarele înscrisuri: fişa postului intimatului-reclamant; declaraţiile comisarului şef P.N., comisarul M.A.A., medicul C.A.; fişele evenimentului din data de 9 februarie 2010; Dispoziţia şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa din 4 ianuarie 2010 referitoare la stabilirea competenţelor privind coordonarea activităţilor structurilor subordonate Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa; raportul de cercetare prealabilă din 29 ianuarie 2010 care poartă rezoluţia inspectoratului general privind atenţionarea intimatului-reclamant.
Intimatul-reclamant C.D. prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect, interpretând şi analizând coroborat întreg material probator administrat în cauză, ca şi dispoziţiile legale incidente, instanţa de fond a reţinut că sancţiunea aplicată nesocoteşte vădit dispoziţiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 şi pe cele ale art. 14 din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2001.
Susţine că aplicarea celei mai grave dintre sancţiunile disciplinare aplicabile poliţiştilor (cu excepţia destituirii din poliţie) nu se justifică, în raport de împrejurările concrete ale pretinsei sale abateri, în raport de gradul de vinovăţie, şi de conduita sa anterioară.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de actele dosarului şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată a fost supusă controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ dispoziţia I.G.P.R. din 26 mai 2010 prin care, în temeiul art. 57 lit. b) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, în baza încheierii Consiliului Superior de Disciplină din 19 mai 2010, s-a dispus sancţionarea intimatului-reclamant cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut”.
Din cuprinsul actului administrativ sancţionator rezultă că în esenţă, intimatului-reclamant i s-a reţinut în sarcină abaterea disciplinară de „neglijenţă manifestată în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici”.
Împrejurările de fapt reţinute în actul sancţionator şi reiterate în cererea de recurs care au condus la sancţionarea disciplinară a intimatului-reclamant cu trecerea acestuia în funcţia de ofiţer specialist I, funcţie inferioară celei deţinute, constau în aceea că, în ziua de 9 februarie 2010, acesta nu a respectat dispoziţia şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Constanţa de a se prezenta la locul faptei şi a conduce activităţile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin ameninţarea cu pistolul a casierului de la casa de pariuri sportive aparţinând SC S.B. SRL din municipiul M., judeţul Constanţa.
Prin neprezentarea la locul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, ofiţerul a încălcat prevederile art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, potrivit căruia în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţistul este obligat să se prezinte la serviciu şi în afara programului de lucru stabilit.
Contextul factual nu este contestat şi nici nu poate fi exclusă vinovăţia intimatului-reclamant aşa cum de altfel a reţinut şi prima instanţă însă contrar susţinerilor recurentului-pârât, faţă de împrejurările concrete în care s-a săvârşit abaterea disciplinară, sancţiunea aplicată, aceea a trecerii într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional, este mult prea gravă.
Analizând temeinicia măsurii de sancţionare, în raport de probele administrate în cauză, cu referire specială la declaraţiile martorilor şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 59 alin. (8) Legea nr. 360/2002 şi art. 14 din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, se constată că aceasta este disproporţionată în raport cu împrejurările comiterii abaterii disciplinare reţinute în sarcina intimatului-reclamant, cu gradul de vinovăţie, cu circumstanţele personale, decurgând din activitatea desfăşurată anterior.
Prima instanţă a apreciat că starea de boală a reclamantului a fost dovedită în declaraţia martorei C.A., medic la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Constanţa, situaţie necontestată de recurentul-pârât care însă arată că instanţa nu a lămurit împrejurarea potrivit căreia intimatul-reclamant s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta la serviciu conform dispoziţiei şefului ierarhic.
Acest aspect nu a fost reţinut de prima instanţă ca o cauză exoneratoare de răspundere în condiţiile în care s-a constatat existenţa abaterii disciplinare. Astfel au fost avute în vedere circumstanţele în care s-a săvârşit fapta la data de 9 februarie 2010, respectiv starea de boală a reclamantului, condiţiile meteo nefavorabile ar fi putut agrava boala acestuia în raport de care prima instanţă a apreciat că sancţiunea aplicată nu corespunde gravităţii faptei.
Potrivit dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 360/2002, sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate poliţistului sunt: mustrarea scrisă; diminuarea drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită cu 5-20% pe o perioadă de 1-3 luni; amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare, pe o perioadă de la 1 la 3 ani; trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut şi destituirea din poliţie.
Art. 14 din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 stabileşte că sancţiunile disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente: caracterul şi gravitatea faptei comise; activitatea desfăşurată anterior; împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârşită; cauzele şi consecinţele acesteia; gradul de vinovăţie; preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise; conduita poliţistului în perioada cercetării disciplinare.
Înalta Curte reţine că într-adevăr recurentul-pârât a probat existenţa abaterii disciplinare săvârşită de intimatul-reclamant şi în acelaşi timp constată că este justă soluţia fondului că sancţiunea aplicată este prea severă, în raport de criteriile de individualizare a sancţiunii disciplinare enunţate în Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004, însă faptei disciplinare urmează să i se aplice una din sancţiunile prevăzute la art. 58 din Legea nr. 360/2002 pentru a nu rămâne nesancţionată prin anularea actului sancţionator aşa cum în mod corect a motivat recurentul-pârât.
Înalta curte poate realiza ea însăşi individualizarea sancţiunii în virtutea contenciosului în deplină jurisdicţie pe care îl realizează dar şi a dispoziţiilor exprese ale art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Ca urmare, va aplica sancţiunea prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002 respectiv „amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare” pe o perioadă de 2 ani.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate.
Pentru considerentele expuse la pct. 11.1, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte admiţând recursul declarat de I.G.P.R. modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că modifică dispoziţia din 26 mai 2010 a I.G.P.R. aplicându-se reclamantului C.D. sancţiunea amânării promovării în grade sau funcţii superioare pe o perioadă de 2 ani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de I.G.P.R. împotriva sentinţei nr. 381/CA din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că modifică dispoziţia din 26 mai 2010 a I.G.P.R. şi aplică reclamantului C.D. sancţiunea amânării promovării în grade s-au funcţii superioare pe o perioadă de 2 ani.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3705/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3706/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
