ICCJ. Decizia nr. 4741/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4741/2011
Dosar nr. 4861/2/2010
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâtul Primul Ministru al României, a solicitat transmiterea ofertei de despăgubire pentru 500 mp în intravilanul Municipiului Bucureşti, în caz contrar, obligarea la plata a 100 RON/zi întârziere, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 50 RON.
În motivarea acţiunii, reclamantul a prezentat situaţia de fapt potrivit căreia, urmare a petiţiei din 10 septembrie 2007 adresată pârâtului, i s-a comunicat scrisoarea de răspuns din 20 septembrie 2007, prin care a fost informat că petiţia sa a fost redirecţionată Primăriei Municipiului Bucureşti.
Întrucât, prin decizia nr. 883 din 26 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti şi având ca obiect transmiterea ofertei de despăgubire pentru suprafaţa de 500 mp, reclamantul a formulat, din nou, o petiţie către Primul Ministru al României, care a fost direcţionată către Prefectul Municipiului Bucureşti şi pentru că nu i s-a comunicat niciun răspuns, reclamantul s-a adresat, din nou, pârâtului Primul Ministru, solicitându-i să ia măsurile care se impun împotriva Prefectului.
În acest context, reclamantul a susţinut că scrisoarea de răspuns din 17 mai 2010 pe care pârâtul Primul Ministru i-a transmis-o, reprezintă o încălcare a dreptului său fundamental de a se bucura de proprietatea sa şi că atitudinea pârâtului constituie un refuz de a-şi exercita atribuţiile de control asupra acordării despăgubirilor, ceea ce constituie o prejudiciere a intereselor sale legitime. Totodată, a mai susţinut că pârâtul refuză să-i repare prejudiciul creat prin redirecţionarea greşită a petiţiei sale înregistrată din 10 septembrie 2007.
2. Întâmpinarea depusă în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 14 decembrie 2010, pârâtul Primul Ministru al României a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că, în conformitate cu prevederilor O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, a răspuns tuturor petiţiilor pe care reclamantul i le-a adresat, astfel încât nu se poate constata un refuz nejustificat de soluţionare a vreunei petiţii sau un prejudiciu produs reclamantului.
3. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5099 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâtul Primul Ministru, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că Primul Ministru nu are competenţe nici în ceea ce priveşte procedura de acordare a despăgubirilor pentru bunurile imobile preluate abuziv de puterea comunistă, nici referitor la controlul activităţii instituţiilor competente în această materie, neavând posibilitatea de a da dispoziţii obligatorii în ceea ce priveşte emiterea actelor privitoare la acordarea de despăgubiri.
Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că instituţia publică pârâtă a procedat în mod corect redirecţionând petiţiile către instituţiile care au atribuţii în acest domeniu.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul R.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a solicitat modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii. Criticile au fost structurate de recurent după cum urmează:
4.1. Prin respingerea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond i-a creat recurentului un prejudiciu material
Recurentul a invocat refuzul acordării unei despăgubiri legal cuvenite.
4.2. Instanţa a dezlegat cauza pe o excepţie de procedură, fără să o pună în dezbaterea părţilor
Prin acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, considerând că hotărârea pronunţată este nulă, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În memoriul său, recurentul reiterează această critică, arătând că „instanţa a folosit greşit” instituţia excepţiei de procedură, astfel încât devin aplicabile prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
4.3. Necomunicarea întâmpinării formulate în cauză
Recurentul a arătat că întâmpinarea depusă la dosar de către pârâtul Primul Ministru al României nu i-a fost comunicată, fiind încălcate, astfel, principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
4.4. Încălcarea dreptului la petiţionare
Recurentul apreciază ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
4.5. Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, prin neexecutarea sentinţei civile nr. 871 din 23 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
4.6. Instanţa de fond a constatat că pârâtul nu are obligaţia legală de a soluţiona petiţiile reclamantului, pronunţând o hotărâre netemeinică şi nelegală, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
4.7. Instanţa de fond a schimbat obiectul acţiunii, fără a pune în discuţia părţilor această chestiune, motivul de recurs invocat de către recurent fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Intimatul-pârât Primul Ministru al României nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de R.M.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea unei cereri care vizează obligarea pârâtului Primul Ministru al României la transmiterea ofertei de despăgubire pentru 500 mp în intravilanul Municipiului Bucureşti, în caz contrar, obligarea la plata a 100 RON/zi întârziere, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 50 RON.
Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de fond a reţinut că instituţia publică pârâtă a procedat în mod corect redirecţionând petiţiile reclamantului către instituţiile care au atribuţii în acest domeniu.
Răspunzând motivelor de recurs invocate de către recurentul R.M., Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la refuzul acordării despăgubirii solicitate
Instanţa de control judiciar reţine că recurentul a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a constata că Prefectul Municipiului Bucureşti este de rea-credinţă şi de a lua măsuri adecvate pentru ca reclamantul să primească oferta de despăgubire pentru 500 mp teren intravilan, conform unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea pârâtului de a răspunde sau a soluţiona cererile, deoarece răspunsurile transmise de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cauza dedusă judecăţii, nu îi poate fi imputat pârâtului împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantului, în condiţiile în care petiţiile acestuia au fost înaintate autorităţii competente a soluţiona cererile formulate.
Adresele din 20 septembrie 2007 şi din 17 mai 2010 emise de către instituţia pârâtă reprezintă răspunsurile comunicate reclamantului, referitoare la petiţiile sale, cu respectarea prevederilor art. 6¹ din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Faptul că solicitările reclamantului nu au fost soluţionate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea contenciosului administrativ.
1.2. Referitor la soluţionarea cauzei prin admiterea unei excepţii de procedură
Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte constată faptul că prima instanţă nu a soluţionat cauza prin intermediul unei excepţii de procedură, ci a pronunţat o soluţie pe fondul cauzei, nefiind încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sau principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
1.3. Referitor la necomunicarea întâmpinării
Instanţa de control judiciar constată că, într-adevăr, pârâtul Primul Ministru al României a formulat întâmpinare, fiind transmisă la dosar prin fax, la data de 14 decembrie 2010, data soluţionării cauzei de către instanţa de fond.
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului.
Prin întâmpinare, pârâtul şi-a formulat apărările în raport de cererea reclamantului, redând situaţia de fapt, înscrisurile relevante şi normele legale aplicabile, conform dispoziţiilor art. 115 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine faptul că reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 C. proc. civ. şi că procedura de citare pentru termenul de judecată din data de 14 decembrie 2010 a fost legal îndeplinită, conform dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., astfel încât reclamantul trebuia să manifeste rol activ, în sensul de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., iar dacă aprecia necesară amânarea cauzei pentru lipsă de apărare în raport de întâmpinarea formulată de către pârât, avea posibilitatea să adreseze instanţei o astfel de cerere.
Având în vedere faptul că reclamantul nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond pentru a-şi valorifica drepturile procesuale şi nefiind permisă invocarea propriei culpe, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare, accesului la justiţie, principiului contradictorialităţii sau al egalităţii în drepturi.
1.4. Referitor la încălcarea dreptului la petiţionare şi a dreptului de acces liber la justiţie
Demersurile iniţiate de reclamant pentru soluţionarea cererii sale s-au concretizat în mai multe petiţii adresate instituţiei pârâte, care au fost redirecţionate Primăriei Municipiului Bucureşti, Prefecturii Municipiului Bucureşti şi Ministerului Administraţiei şi Internelor, spre competentă soluţionare, reclamantul fiind înştiinţat, de fiecare dată, cu privire la această procedură, astfel cum rezultă din conţinutul adreselor din 20 septembrie 2007 şi din 17 mai 2010 emise de către pârât.
În acord cu motivarea hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că autoritatea pârâtă s-a conformat dispoziţiilor art. 61 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, potrivit cărora „petiţiile greşit îndreptate vor fi transmise în termen de 5 zile de la înregistrare autorităţilor sau instituţiilor publice care au atribuţii în rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre aceasta”.
Dreptul de petiţionare recunoscut cetăţenilor prin art. 51 din Constituţie nu a fost încălcat în acest litigiu şi nu se confundă cu dreptul de acces la o instanţă, reglementat de art. 21 din Legea fundamentală, care este strâns legat de dreptul la un proces echitabil în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drepturi valorificate pe deplin de către recurent.
Recurentul-reclamant este atât îndreptăţit, cât şi obligat să urmeze căile legale pentru executarea sentinţei civile nr. 871 din 23 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, iar instanţele de judecată au misiunea de a soluţiona litigiile potrivit competenţei şi legilor în vigoare, chiar dacă soluţiile pronunţate nu corespund aşteptărilor sau intereselor unei persoane, care a urmat o cale de judecată nepotrivită, justiţia înfăptuindu-se în numele legii şi fiind unică, imparţială şi egală pentru toţi, conform art. 124 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie.
1.5. Referitor la inexistenţa obligaţiei legale a pârâtului de a soluţiona petiţiile reclamantului
Analizând dispozitivul sentinţei civile nr. 871 din 23 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, reglementările Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi normele constituţionale, Înalta Curte reţine că petiţiile reclamantului adresate Primului Ministru al României sunt lipsite de relevanţă sub aspectul creării unor obligaţii în sarcina acestuia, fiind legal direcţionate instituţiilor competente, drept pentru care va înlătura susţinerile recurentului potrivit cărora pârâtul are obligaţia de a-i transmite oferta de despăgubire pentru 500 mp teren intravilan şi de a-i acorda daune materiale şi morale.
1.6. Referitor la obiectul acţiunii
Critica recurentului privind modificarea obiectului acţiunii, motivată de folosirea alternativă de către instanţa de fond a termenilor „teren” şi „imobil”, este în mod vădit neîntemeiată, având în vedere clasificarea bunurilor imobile consacrată în dreptul civil român.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul R.M., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.M. împotriva sentinţei civile nr. 5099 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3239/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3249/2011. Contencios → |
|---|
