ICCJ. Decizia nr. 4755/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4755/2011
Dosar nr. 16067/3/2010
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta S.R.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D.S. SRL, obligarea acesteia la plata sumei de 1.665,48 RON reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe perioada iulie 2006-iunie 2009 şi penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta are obligaţia plăţii taxei menţionate în baza H.G. nr. 977/2003 şi a Legii nr. 533/2003.
Prin sentinţa civilă nr. 288 din 14 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de către pârâta SC D.S. SRL şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept al acţiunii, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În faţa Tribunalului Bucureşti pârâta SC D.S. SRL a invocat excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, solicitând sesizarea Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestei excepţii.
Prin încheierea din 8 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a apreciat incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi, în consecinţă, a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa civilă nr. 1172 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de către reclamanta SC D.S. SRL.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond, examinând dispoziţiile legale criticate, a arătat că acestea nu încalcă şi nici nu modifică (completează), prin ele însele, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sau alte dispoziţii legale.
A mai apreciat Curtea că faptul că reclamanta S.R.R. emite acte administrative care aduc atingere prevederilor legale nu poate fi imputat actului normativ emis de Guvernul României şi nici sancţionat pe calea excepţiei de nelegalitate în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba de aplicarea, şi nu de legalitatea hotărârii de guvern .
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC D.S. SRL, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C. proc. civ.
Motivele recursului declarat s-au subsumat, în esenţă, următoarelor argumente:
1. Art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 modifică sensul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în a cărui aplicare a fost adoptat, eliminând sintagma „beneficiar” şi, astfel, adăugând la lege, cu încălcarea art. 108 din Constituţia României şi a art. 4 din Legea nr. 24/2000;
2. Taxa imputată se plăteşte, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, numai ca şi contraprestaţie pentru serviciile efectiv prestate persoanelor juridice având calitatea de beneficiari, fiind condiţionată de deţinerea receptoarelor radio, orice interpretare contrară fiind nelegală.
4. Apărările formulate în cauză
Prin intâminarea depusă, intimatul Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A susţinut intimatul că, în accepţiunea Legii nr. 41/1994 republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea şi executarea legii, excepţiile de la plata taxei fiind de strictă interpretare şi acceptare şi dispuse prin art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ.
A mai arătat că aceeaşi accepţiune a fost reţinută şi de Curtea Constituţională în Deciziile nr. 297/2004 şi nr. 331/2006.
Intimatul a mai apreciat că temeiul existenţei S.R.T., S.R.R. şi fundamentul plăţii taxei radio-tv se regăsesc în prevederile art. 31 din Constituţia României.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de argumentele părţilor şi legislaţia incidentă în speţă, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi va fi admis, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele şi subunităţile fără personalitate juridică ale acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 precizează că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
În soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, punctul de plecare este reprezentat de art. 40 din Legea nr. 500/2002, care cuprinde o definiţie legală a noţiunii de taxă: suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public.
Decizia nr. 159/2004 pronunţată de Curtea Constituţională statuează că taxa instituită de art. 40 din Legea nr. 41/1994 nu este contrară art. 44 alin. (2) din Constituţie, referitor la ocrotirea, în mod egal, a proprietăţii, indiferent de titular, întrucât plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
În optica autorităţii de contencios constituţional, prevederile normative aflate în discuţie nu contravin principiului constituţional anterior individualizat, câtă vreme textul în litigiu se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Astfel, într-o interpretare gramaticală, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instituie obligativitatea plăţii taxei numai în sarcina acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari şi anume, a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice.
Înalta Curte apreciază că interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul public de radiodifuziune.
În acest context, apare evident că sfera de aplicare a scutirii de la plata taxei în discuţie, consacrată de art. 40 din Legea nr. 41/1994, trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari, în sensul gramatical al acestui termen.
Totodată, instanţa de control judiciar constată că prezintă relevanţă juridică în speţă şi art. 4 din Legea nr. 24/2000, care stabileşte ierarhia actelor normative.
Potrivit acestui text legal, actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Aşadar, instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază.
În cauză, prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, instituie practic derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri, independent de condiţia deţinerii sau nu de receptoare radio.
Prin urmare, interpretarea dată de Guvern denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă, aşa cum ea este reflectată de art. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
Nu poate fi primită interpretarea realizată de intimatul-pârât Guvernul României, în sensul că, în mod oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.
Textul art. 40 din Legea nr. 41/1994 nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă, întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei.
Pe de altă parte, prin Constituţia României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existenţa calităţii de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetăţeanului.
În concluzie, instanţa de control judiciar consideră că prin lege s-a stabilit că această taxă incumbă numai beneficiarilor serviciului public de radiodifuziune, iar noţiunea de beneficiar este atribuită numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestui serviciu.
Aşadar, art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 nu aplică în mod corect art. 40 din Legea nr. 41/1994, motiv pentru care excepţia de nelegalitate este fondată.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat şi, în consecinţă, va modifica sentinţa recurată în sensul că va admite excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de către SC D.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1172 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că admite excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3249/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3254/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
