ICCJ. Decizia nr. 377/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 377/2007
Dosar nr. 20871/2/2004
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 iulie 2003, recurenta SC R.I. SA Bucureşti, a chemat-o în judecată pe pârâta A.D.S. pentru ca prin hotărârea care se va pronunţa să constate că nu a avut loc rezilierea contractului de concesiune nr. 48 din 16 octombrie 2000 în baza pactului comisoriu de gradul III, să dispună anularea tuturor măsurilor demarate de A.D.S. în vederea concesionării terenului ce face obiectul contractului de concesiune, să dispună suspendarea procedurilor de licitaţie începute de către A.D.S. până la soluţionarea cererii, cu cheltuieli de judecată.
A arătat în cererea sa că între cele două părţi a fost încheiat contractul de concesiune nr. 48 din 16 octombrie 2006, şi că A.D.S. a reziliat unilateral contractul în temeiul art. 5.5 din acest contract, cu toate că obligaţiile contractuale privind plata redevenţei şi penalităţile aferente au fost achitate, chiar în avans.
A susţinut că şi în situaţia în care în art. 5.5 din contractul de concesiune se regăseşte pactul comisoriu de gradul III, contractul nu poate fi reziliat de drept ci, printr-o hotărâre judecătorească.
Odată cu întâmpinarea prin care a solicitat respingerea acţiunii pentru motivul că efectele art. 5.5 din contractul de concesiune se produc, chiar dacă pârâta a achitat suma datorată după declaraţia de reziliere, pârâta A.D.S. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca instanţa să constate că a intervenit rezilierea contractului de concesiune nr. 48/2000 prin efectul pactului comisoriu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia, de netimbrare, a cererii reconvenţionale formulată de A.D.S. pe care a anulat-o, ca netimbrată, şi a respins, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamantă, şi cererea reclamantei pârâte privind plata cheltuielilor de judecată, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. 7799 din 9 iunie 2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că deşi i s-a pus în vedere pârâtei reclamante să timbreze cererea reconvenţională, aceasta nu a respectat dispoziţiile instanţei şi conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 şi art. 30 din Normele Metodologice de aplicarea acesteia, cererea reconvenţională a fost anulată ca netimbrată.
Asupra cererii principale a reţinut că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată conform art. 4.1 şi art. 5.2 din contractul de concesiune, aşa cum a fost modificat de părţi, ceea ce în raport de art. 969 şi art. 1020 C. civ., poate fi opus de pârâta reclamantă ca neexecutare aptă să atragă intenţia de reziliere unilaterală notificată de A.D.S. reclamantei-pârâte, aşa încât notificarea de reziliere fiind valabilă, acţiunea este nefondată.
Aceste considerente atrag şi respingerea celorlalte capete de cerere referitoare la anularea tuturor măsurilor demarate de A.D.S. privind încheierea unui alt contract de concesiune, suspendarea procedurilor de licitaţie începute, precum şi cererea privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 330 din 7 iunie 2006, prin care a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis acţiunea principală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt eronată, făcând o interpretare şi aplicare greşită a clauzelor contractuale, întrucât în raport de valoarea mare a redevenţei anuale, pe care apelanta s-a străduit s-o plătească integral şi la scadenţă, cu toate greutăţile din agricultură, suma restantă în cuantum unic, pentru care s-a luat măsura rezilierii, nu era justificată, fiind „o măsură a abuzului de drept", mai ales că există şi posibilitatea de a percepe penalităţi pentru a acoperi un eventual prejudiciu.
Decizia a fost atacată cu recurs, de către pârâtă, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Pârâta a susţinut că Decizia nu cuprinde motivele de fapt şi mai ales motivele de drept, motivele de fapt fiind străine de natura pricinii şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât efectul devolutiv al apelului este limitat la cadrul procesual stabilit de prima instanţă, la criticile formulate în apel, precum şi la legea părţilor consemnată în pactul comisoriu de gradul III din contractul de concesiune.
Recursul este fondat.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se constată următoarele:
Între pârâta A.D.S. în calitate de concedent şi SC C. SA Călăraşi, care a fuzionat prin absorbţie cu SC R.I. SA în calitate de concesionar s-a încheiat contractul de concesiune nr. 48 din 16 octombrie 2000.
Părţile au convenit prin punctul 5.5 din contract, devenit 5.8 prin încheierea actului adiţional, că pentru neplata redevenţei în termen de 30 de zile de la scadenţă, din culpa exclusivă a concesionarului îi este permis concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după notificarea prealabilă adresată concesionarului.
Clauza este cuprinsă într-un pact comisoriu şi are ca efect desfiinţarea contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire până la aplicarea măsurii rezilierii.
În litigiu este în discuţie o obligaţie comercială având ca obiect suma de bani, astfel că debitorul se află de drept în întârziere din momentul în care obligaţia a devenit exigibilă respectiv în termen de 30 zile de la scadenţă.
Conform acestui pact comisoriu, instanţa de judecată nu poate aprecia decât asupra legalităţii rezilierii contractului, respectiv asupra îndeplinirii condiţiilor rezilierii contractului fără a intra în cercetarea fondului, deci instanţa nu hotărăşte dacă suma era datorată sau nu, dacă este în cuantum mai mic sau mai mare dacă erau în discuţie penalităţi de întârziere, cum greşit a judecat instanţa de apel.
Pactul comisoriu este o clauză expresă privind rezoluţiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutare, derogatoriu de la dispoziţiile art. 1021 C. civ., urmând să reducă sau să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii sau rezilieri contractelor.
Ca urmare, în speţă instanţa de judecată nu trebuia decât să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de reziliere a contractului, respectiv neefectuarea plăţii de către debitoarea reclamantă până la data rezilierii contractului.
Cum prin raportul de expertiză s-a concluzionat că la data rezilierii, reclamanta SC R.I. SA mai avea de achitat suma de 971.867.206 lei din care 80.107.460 lei redevenţă pe trimestrul I 2003, fiind îndeplinită condiţiile din pactul comisoriu privind existenţa debitului după expirare termenului de 30 de zile de la scadenţă, Curtea constată că în mod legal a fost reziliat contractul de concesiune, astfel că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii.
Fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va modifica Decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC R.I. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 330 din 7 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC R.I. SA împotriva sentinţei nr. 7799 din 9 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 648/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 172/2007. Comercial → |
|---|
