ICCJ. Decizia nr. 384/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 384/2007
Dosar nr. 4642/36/2005
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 70/ MF din 22 iunie 2005, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, a admis acţiunea reclamantei SC T. SA Constanţa, formulată în contradictoriu cu pârâta SC L.C. Anglia, şi în consecinţă a dispus obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume:
- 79.611,44 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea prestărilor de servicii portuare la navele I., G. şi T.
- 171.023,98 dolari S.U.A. cu titlu de penalităţi de întârziere aferente facturilor neachitate nr. 21/2003, 36/2003 şi 50/2003, penalităţi calculate până la data de 28 februarie 2005
- 47.346,97 dolari S.U.A. reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere (nr. 9/2002, nr. 25/2002, nr. 36/2002 şi 64/2002).
Prin aceiaşi hotărâre instanţa de fond a admis în parte cererea formulată de expertul B.L. şi a dispus majorarea onorariului acesteia cu suma de 53.000.000 lei ce va fi raportată de reclamantă.
Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 239.314.950 lei.
Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei astfel pronunţate că pretenţiile deduse judecăţii decurg din contractul de prestării servicii nr. 114 din 8 martie 2002 încheiat între părţile litigante, convenţie în baza căreia au fost emise facturile reclamante.
În cauză, pentru stabilirea cuantumului fixat al pretenţiilor, a fost efectuată o expertiză contabilă.
Constatând incidente în speţă dispoziţiile art. 969 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 1073 din acelaşi cod, instanţa de fond a apreciat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau prin convenţie şi, ca urmare a executării parţiale a obligaţiilor ce reveneau pârâtei, reclamanta are dreptul de pretinde şi de a obţine de la pârâtă echivalentul prejudiciului suferit.
Sentinţa fondului a fost confirmată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 13/ MF din 3 iulie 2006, ca urmare a respingerii, ca nefondat, al apelului declarat de pârâta SC L.C. Anglia.
Criticile aduse de către pârâtă hotărârii instanţei de fond au vizat în principal aspecte de ordin procedural, cu referire la excepţia de necompetenţă generală a instanţei române în soluţionarea litigiului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.
În ceea ce priveşte necompetenţa generală a instanţelor române, instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu referire la competenţa atrasă de locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie chiar în parte, obligaţie izvorâtă din contract respectiv România.
Un alt argument în respingerea acestei susţineri l-a constituit împrejurarea că pârâta nu a făcut dovadă care să ateste închiderea reprezentanţei din Bucureşti a pârâtei înainte de iniţierea procedurii prealabile, iar corespondenţa comercială dintre părţile litigante s-a făcut cu reprezentanţi din România.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei a fost respinsă cu motivarea că activitatea comercială derulată de părţile litigante a avut loc în baza unor convenţii, prelungite succesiv şi care, nu au fost denunţate de pârâtă şi mai mult, o parte din prestările efectuate au fost achitate de aceeaşi parte.
Critica adusă pe fondul cauzei şi care viza perioada de valabilitate a convenţiei a fost înlăturată de către instanţă reţinându-se că argumentele pârâtei sunt irelevante deoarece nu se disputa facturi emise după data expirării contractului şi nici nu se justifică în raport cu împrejurarea că pârâta a achitat parţial aceste facturi prin reprezentanţi din România.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta SC L.C. invocând motivul de nelegalitate prevăzută de art. 304 (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurenta a reiterat excepţiile invocate în faza devolutivă a apelului cu referire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române în soluţionarea litigiului şi, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, în opinia recurentei greşit soluţionate de instanţa de apel.
În argumentarea criticilor de ordin procedural recurenta a susţinut că instanţa în mod greşit a apreciat cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, situaţiile expres prevăzute de norma legală evocată nefiind aplicabile speţei.
În acest sens, s-a susţinut că, deşi aparent competenţa instanţelor române putea fi atrasă de prevederile art. 2 din Legea nr. 105/1992, nici măcar acest text nu putea fi aplicabil în condiţiile în care sediul reprezentanţei din România a pârâtei a fost închis la data de 30 aprilie 2004, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
În opinia recurentei, pârâta este o societate cu sediul în străinătate împrejurare ce obligă instanţele la aplicarea dispoziţiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992.
Argumentele expuse de recurentă cu referire la lipsa calităţii procesuale pasive, au fost fundamentate în considerarea serviciilor prestate navelor în cauză şi reclamate prin cererea de chemare în judecată, servicii care nu au fost solicitate de către pârâtă. În acest sens, s-a susţinut că la data prestării serviciilor respective societatea pârâtă nu avea activitate, fiind în stare de suspendare a activităţii.
În considerarea acestor critici, recurenta a solicitat admiterea excepţiilor, casarea hotărârilor atacate şi pe fond respingerea cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române, fie respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Criticile formulate pe fondul cauzei au vizat nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva valabilităţii contractului nr. 114/2002 în temeiul căruia instanţele au obligat pârâta la plata sumelor restante.
În opinia recurentei, contractul a fost valabil încheiat până la data de 8 martie 2003 şi, drept urmare, la data emiterii hotărârilor reclamate, contractul nu mai era în vigoare. Aşa fiind, obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale a fost nelegală.
În fine, recurenta a susţinut că actul adiţional încheiat la data de 4 ianuarie 2004 şi care prevedea extinderea perioadei contractuale pentru data de 8 martie 2005 nu a fost semnat de către pârâtă.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Recursul este nefondat şi va fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate vizând chestiunile de ordin procedural, Înalta Curte constată că excepţiile invocate sunt nefondate având în vedere următoarele argumente:
Excepţia necompetenţei generale a instanţei judecătoreşti române.
În mod corect instanţa de apel a apreciat cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, însă faţă de motivarea insuficientă şi sumară a soluţiei adoptate se impun următoarele precizări:
Pretenţiile deduse judecăţii îşi au izvorul în contractele de prestări servicii nr. 24 din 11 ianuarie 2001 şi respectiv nr. 114 din 8 martie 2002 încheiate de părţi în condiţiile şi termenele precizate în convenţie.
Una din cauzele esenţiale înserată în precitatele contracte fac trimitere expresă la instanţa competentă de soluţionare a eventualelor litigii şi anume, Tribunalul Constanţa, România.
Aşadar, împrejurarea că părţile au convenit asupra instanţei competente să soluţioneze litigiul este un argument suficient pentru a dovedi în plus, caracterul nefondat al acestei critici.
Nu poate fi reţinută nici critica vizând încetarea activităţii societăţii pârâte în România sau suspendarea activităţii acesteia în condiţiile în care pârâta nu a făcut dovada acestor susţineri.
Înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului, aflate la dosarul de recurs, nu fac dovada închiderii reprezentanţei în condiţiile legii române privind societăţile comerciale, situaţie în care ar putea atrage alte instanţe. ci atestă o simplă corespondenţă purtată între societatea română şi reprezentanta din România a acesteia.
În legătură cu această critică se impune şi precizarea că obligaţiile pârâtei decurg dintr-un contract valabil încheiat anterior situaţiei amintite, facturile emise de reclamantă nefiind contestate şi, ca o dovadă în plus, aceleiaşi facturi au fost achitate integral sau parţial, situaţie ce confirmă ipoteza acceptării acestora.
În strânsă legătură cu prima critică analizată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de reclamantă, ca şi motiv de recurs, este de asemenea nefondată pe de o parte pentru argumentele expuse anterior şi, pe de altă parte se are în vedere calitatea persoanei semnatare a contractelor ce au generat pretenţiile reclamate şi natura juridică a convenţiei.
Astfel, se constată că, ambele convenţii au fost semnate de managerul reprezentanţei din România a societăţii pârâte în calitatea sa de reprezentant legal al societăţii, împrejurare ce conferă societăţii beneficiare calitate procesuală.
Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între pârât şi titularul obligaţiei corelative dreptului subiectiv valorificat de reclamant prin acţiunea judiciară, aşa încât se constată că, în speţă, pârâta este titulara obligaţiei născute din puterea convenţiei legal încheiată.
De altfel, pe cale de interpretare, convenţia astfel încheiată are natura juridică a unui contract de mandat comercial cu reprezentare, cu toate obligaţiile ce izvorăsc din acestea.
În mod corect instanţele au apreciat şi cu privire la fondul cauzei, criticile aduse din această perspectivă nefiind fondate.
Alături de argumentele instanţei de apel, este observat în plus că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a) din contractul nr. 114 din 8 martie 2002, „valabilitatea contractului se va extinde automat de la an la an, cu excepţia situaţiei când una din părţi nu va notifica în scris anularea lui".
Se constată astfel că, în absenţa unei atare notificări, durata de valabilitate a contractului a fost convenită de părţi, iar convenţia a fost prelungită succesiv, împrejurare ce dovedeşte caracterul nefondat al criticii aduse.
Având în vedere considerentele expuse şi constatând că susţinerile recurentei nu sunt de natură a conduce la o eventuală casare sau modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC L.C. Anglia împotriva deciziei nr. 13/ MF din 3 iulie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia Comercială, Maritimă şi Fluvială precum şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească recurentei SC T. SA Constanţa suma de 5355 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 232/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 610/2007. Comercial → |
|---|
