ICCJ. Decizia nr. 410/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 410/2007
Dosar nr. 8617/1/2006
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă astfel cum a fost întregită la prima zi de înfăţişare, reclamanta C.N.L.R. SA, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC O. ONEŞTI şi SC P.I. SRL următoarele: să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Oneşti, str. Republicii, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2244 la 9 august 2002 încheiat de pârâte cu privire la imobilul din Str.Republicii; să se dispună efectuarea cuvenitelor rectificări în Registrul de carte funciară.
În motivare reclamanta a susţinut că a dobândit imobilul în discuţie, în proprietate în temeiul OUG nr. 159/1999, astfel că pârâta SC O. SA nu putea transmite pârâtei SC P.I. SRL un bun imobil al cărui proprietar nu era, contractul de vânzare-cumpărare fiind nul absolut.
Pârâta de rang doi SC P.I. SRL a formulat cerere reconvrenţională solicitând evacuarea reclamantei din imobilul în litigiu a cărui proprietate este şi obligarea acesteia la daune, constând în lipsa de folosinţă a imobilului.
Tribunalul Bacău, prin sentinţa civilă nr. 2904 din data de 26 noiembrie 2003, a respins atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională ca nefondate.
Tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei că actele normative invocate de reclamantă ca temei al dreptului său de proprietate asupra imobilului, respectiv HG nr. 371/1995 şi OG nr. 159/1999 privind înfiinţarea C.N.L.R. au caracterul unor acte de gestiune a patrimoniului propriu, de administrare, fără să confere reclamantei un drept de proprietate asupra spaţiului în litigiu.
Referitor la pârâta SC O. SA, tribunalul constată că prin actele succesive de interes local şi cele întocmite cu ocazia reorganizării predecesoarelor sale bunul a intrat în patrimoniul acesteia în mod licit, iar cu ocazia divizării SC O. SA, spaţiul a fost transmis în proprietatea SC O. SA, fără nici o opoziţie la proiectul de divizare publicat, din partea reclamantei pentru a-şi considera dreptul pretins.
Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa apreciază că pârâta de rang II deşi a dobândit prin actul autentic dreptul de proprietate asupra spaţiului, aceasta nu a fost niciodată în posesia spaţiului astfel că îşi poate valorifica dreptul numai pe calea unei acţiuni în revendicare şi nu pe calea acţiunii în evacuare pentru lipsă de titlu fundamentată pe dispoziţiile contractului de locaţiune.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 246 pronunţată la data de 9 noiembrie 2004, în sensul schimbării în tot a sentinţei şi admiterii în parte a acţiunii introductive formulată de reclamantă şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2244 din 8 august 2002.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a constatat din verificarea actelor dosarului că imobilul în litigiu, situat în Oneşti Str. Republicii, s-a aflat iniţial în administrarea R.A.G.C.L. Oneşti, care l-a transmis cu aceiaşi configuraţie juridică societăţii comerciale O. SA, care, prin proiectul de divizare l-a transmis pârâtei SC O. SA ONEŞTI, astfel că aceasta nu avea posibilitatea să înstrăineze spaţiul pe care îl avea în administrare, titularul dreptului de proprietate fiind statul român.
Cât priveşte capătul de cerere din acţiunea principală vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, Curtea de apel conchide că aceasta a dobândit prin efectul legii acest drept, potrivit art. 4 pct. 2 din OUG nr. 159/1999 astfel că nu se mai impune admiterea unui astfel de capăt de cerere.
În contra acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC O. SA ONEŞTI şi SC P.I. SRL.
A. Recurenta SC O. SA şi-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În argumentarea criticilor formulate, autoarea recursului a susţinut, în esenţă, următoarele:
- instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, refuzând să acorde valoare juridică dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 potrivit cărora dreptul de administrare directă pe care predecesoarea sa, I.J.G.C.L. Bacău l-a avut asupra bunului s-a transformat prin efectul legii în drept de proprietate asupra spaţiilor inventariate şi înregistrate în favoarea R.A.G.C.L. Oneşti, autoarea sa;
- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat restabilitatea situaţiei anterioare, astfel că nu se puteau compara titlurile de proprietate ale părţilor, decât în situaţia unei acţiuni în revendicare şi nu în nulitate absolută;
- reţinerea în considerente a unor motive străine de natura pricinii, reprezintă în concret o nemotivare, în condiţiile în care cererea privea nulitatea actului şi nu compararea titlurilor;
- instanţa a schimbat natura şi înţelesul lămurit al actului dedus judecăţii extinzând analiza acţiunii introductive la o acţiune în revendicare cu încalcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ.;
- nesocotirea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi art. 35 din Legea nr. 31/1990 care consacră un drept de proprietate unităţilor rezultate din reorganizarea fostelor unităţi socialiste;
- nepronunţarea asupra înscrisurilor depuse care dovedeau dreptul de proprietate asupra bunului cât şi transmiterea acestuia din 1991 până în 2001;
- rectificarea menţiunilor din cartea funciară nu se putea face decât printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, hotărâre pe care reclamanta nu o deţinea.
B. Recurenta-pârâtă SC P.I. SRL a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 9 şi 10 C. proc. civ., criticând hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte:
- cererea de recuzare formulată la termenul din 9 noiembrie 2004 nu a fost primită de instanţa de apel cu motivarea tendenţioasă şi nereală a intrării în dezbaterea fondului ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii;
- hotărârea este lipsită de temei legal deoarece bunul în litigiu nu era proprietate publică la momentul aplicării HG nr. 371/1995 aşa cum reţine instanţa de apel, art. 1 din HG susmenţionată se referă la transmiterea bunurilor proprietate publică din administrarea regiilor autonome aflate sub autoritatea consiliilor locale, or, la 5 iunie 1995 nu mai exista R.A.G.C.L. Oneşti, ci se înfiinţase SC O. SA cu un capital propriu în care era inclus şi spaţiul în litigiu.
- la momentul înfiinţării reclamantei prin OUG nr. 159/1999 bunul nu putea să se găsească în patrimoniul fostei regii şi în bilanţul contabil, în lista anexă la ordonanţă neexstând individualizat ;
- constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare impunea obligatoriu analiza condiţiilor de validitate a actului potrivit art. 948 C. civ., or, cauza ilicită nu a fost dovedită;
- instanţa de apel schimbând în tot sentinţa fondului, nu s-a pronunţat cu privire la cererea reconvenţională prin care se solicită evacuarea reclamantei din spaţiul în litigiu.
Intimata recurentă C.N.L.R. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâte. Răspunzând motivelor de recurs, intimata a susţinut în esenţă că pârâta SC O. SA nu a dobândit urmare divizării SC O.L SA un drept de proprietate asupra spaţiului comercial ci numai un drept de administrare astfel că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC O. ONEŞTI este lipsit de cauză fiind lovit de nulitate absolută.
Recurenta SC O. ONEŞTI, faţă de care la data de 22 februarie 2006 s-a deschis procedura falimentului, a fost citată prin administratorul judiciar desemnat SC P.T. SRL potrivit cererii formulate de acesta la 11 aprilie 2006.
Asupra recursurilor.
1. Recursul formulat de recurenta SC O. ONEŞTI nu este fondat pentru considerentele ce urmează:
1.1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., când instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, are în vedere excesul de putere săvârşit de instanţă atunci când pronunţă o hotărâre fără nici o competenţă jurisdicţională în acea problemă sau când săvârşeşte orice act de procedură în afara prerogativelor ce-i sunt recunoscute de lege.
Or, recurenta susţine în argumentarea acestui motiv că instanţa de apel a comis exces de putere prin nerecunoaşterea valorii juridice a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1999 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome, care statuează că regia autonomă este proprietara bunului din patrimoniu.
Prin urmare, recurenta invocă încălcarea unei dispoziţii legale, ipoteză prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căreia va fi analizată susţinerea sa, critica excesului de putere neputând fi primită.
De altfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 formulat de recurentă se întemeiază pe aceiaşi argumentare a nerecunoaşterii valorii juridice a art. 5 din Legea nr. 15/1990, deşi ipotezele avute în vedere de textele care prevăd cele două motive de nelegalitate sunt diferite.
1.2. Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea de apel a stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente că R.A.G.C.L. a avut în administrare imobilul în litigiu şi nu în proprietate.
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale a stabilit modul de organizare şi funcţionare a regiilor autonome ca entităţi juridice de stat, statuând în art. 5 că regia este proprietatea bunurilor din patrimoniu cu excepţia bunurilor proprietate publică pe care regia le are în administrare, bunuri care sunt inalienabile şi se evidenţiază separat în patrimoniul regiei, astfel cum a prevăzut expres Ordonanţa nr. 15/1999 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, în vederea încadrării acestora într-o disciplină financiară strictă şi pentru administrarea judicioasă a bunurilor proprietate publică pe care le deţin.
1.3. Potrvit hotărârii nr. 5 din 24 februarie 1995 a Consiliului Local Bacău prin care a fost înfiinţată SC O. SA prin reorganizarea R.A.G.C.L. Oneşti, bunurile ce fac parte din domeniul public al statului aflate în administrarea regiei ce se desfiinţează vor fi preluate în administrare de societatea comercială nou înfiinţată, ele neputând face parte din capitalul social (art. 4).
1.4. Prin urmare SC O. SA nu a avut decât un drept de administrare asupra spaţiului, astfel că, în momentul divizării nu putea transmite societăţii SC O. SA rezultate din divizare un drept de proprietate asupra bunului iar prin efectul HG nr. 371/1995 (M. Of. nr. 118/13.06.1995) imobilul proprietate publică a fost trecut în administrarea R.A.L.N. în vederea folosirii în continuare ca sediu pentru unităţile proprii.
1.5. Motivul de plus petita nu subzistă, instanţa de apel pronunţându-se în raport de cererile cu care a fost investită, soluţionarea lor impunând verificarea drepturilor părţilor asupra bunului litigios în condiţiile în care nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare a vizat absenţa cauzei, în sensul vânzării bunului altuia.
1.6. Considerentele deciziei atacate sunt în deplină concordanţă cu hotărârea adoptată şi exprimă raţionamentul instanţei cu privire la chestiunile de fapt şi de drept examinate.
1.7. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat este irelevant în raport de obiectul litigiului, care nu impunea examinarea voinţei reale a părţilor semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, ci stabilirea, în raport de cauza de nulitate invocată, dacă vânzătorul era proprietarul bunului înstrăinat.
1.8. Şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nepronunţarea instanţei, asupra unor înscrisuri depuse nu poate fi primit, enunţarea sa având un caracter formal în condiţiile în care nu sunt arătate explicit înscrisurile hotărâtoare administrate în cauză şi care nu au fost examinate.
1.9. Efectuarea rectificărilor corespunzătoare în cartea funciară potrivit art. 35 şi 36 din Legea nr. 7/1996 dispusă de instanţă este consecinţa soluţiei adoptate, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2244/2002 şi prin urmare nu este susceptibilă de critică sub aspectul nelegalităţii ei.
2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.I. SRL nu este fondat pentru următoarele considerente:
2.1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., are în vedere şi situaţia când în completul de judecată s-au aflat judecători incompatibili sau recuzabili, ipoteză care nu este îndeplinită în cauză.
Potrivit celor consemnate în practicaua deciziei pronunţate la 9 noiembrie 2004 de Curtea de apel cererea de recuzare a fost formulată de pârâta-recurentă după ce instanţa a constatat că părţile nu mai au cereri de formulat şi probe de administrat şi a acordat cuvântul pe fond.
Potrivit art. 29 alin. (1) C. proc. civ., propunerea de recuzare se face, pentru fiecare judecător în parte, înainte de începerea oricărei dezbateri, iar când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor partea va trebui să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.
Or, în cauză cererea de recuzare formulată după acordarea cuvântului pe fond nu se încadrează în niciuna din situaţiile prevăzute de textul de lege menţionat, distinct de faptul că nu rezultă motivul recuzării pentru a se putea aprecia dacă momentul formulării ei, reprezintă şi momentul când partea a cunoscut motivul recuzării [(art. 29 alin. (2) C. proc. civ.)].
Respingerea motivată a unor probe nu constituie motiv de recuzare, iar din conţinutul încheierii de dezbateri, împotriva căreia nu s-a făcut nici o cerere de îndreptare nu rezultă nici o împrejurare care să justifice formularea cererii în condiţiile prescrise de textul de lege.
2.2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care repune în discuţie chestiunea dreptului de proprietate al vânzătoarei asupra imobilului vândut, a fost examinat în cadrul recursului declarat de SC O. SA astfel că nu se mai impune reluarea sa, cu precizarea că vânzarea lucrului altuia, constituie motiv de nulitate absolută datorită absenţei cauzei contractului, potrivit principiului „nema plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet".
2.3. Motivul întemeiat de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., vizând nepronunţarea instanţei de apel pe cererea reconvenţională, nu se încadrează în ipoteza pct. 10 astfel cum era prevăzută până la abrogarea acestui motiv, care privea nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe administrate, el poate constitui însă un motiv de nelegalitate prevăzut de pct. 9 din art. 304 şi va fi examinat sub acest aspect.
Este adevărat că în dispozitivul deciziei instanţa schimbând în tot sentinţa fondului se pronunţă numai pe acţiunea principală, dar soluţia adoptată în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi considerentele care o fundamentează nu impun decât o singură şi evidentă concluzie a respingerii cererii reconvenţionale.
Distinct de acestea recurenta pârâtă nu a declarat apel împotriva soluţiei de respingere a cererii sale reconvenţionale de către prima instanţă şi deşi este îndreptăţită să atace Decizia din apel pe capătul de cerere din acţiunea principală care a fost admis, dar, în măsura în care nu se schimbă soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie potrivit principiului omisso medio.
Cu alte cuvinte, critica formulată de recurentă sub acest aspect este lipsită de orice finalitate pentru ea, deoarece chiar şi în cazul unei casări cu trimitere, instanţa se limitează în a completa dispozitivul, fără să poată să intre în examinarea fondului dreptului pretins, casarea având un caracter pur formal, or, nu acesta este sensul şi scopul actualei reglementări a recursului.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC O. ONEŞTI PRIN LICHIDATOR JUDICIAR SC P.T. SRL împotriva deciziei nr. 246 din 9 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC P.I. SRL MĂGURA, împotriva deciziei nr. 246 din 9 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3690/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4001/2007. Comercial → |
|---|
