ICCJ. Decizia nr. 409/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 409/2007
Dosar nr. 6709/1/2006
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul F.K.F. a chemat în judecată pe pârâta SC A.P. SA şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 2.689.152.000 lei, echivalentul a 93.826,17 dolari S.U.A. cu titlu de folos nerealizat privind imobilul cu destinaţie comercială situat în Braşov str.Mureşenilor nr. 28, sume calculate pentru perioada decembrie 2003 – martie 2005. Reclamantul a motivat că suma solicitată reprezintă echivalentul fructelor civile produse de imobil, care în conformitate cu art. 483 C. civ., se cuvin proprietarului.
Tribunalul Braşov, secţia comercială, prin sentinţa nr. 948/2005, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul F.K.F. reţinând în considerente că în favoarea pârâtei a fost instituit un drept de retenţie şi cum reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu nu poate pretinde contravaloarea folosinţei imobilului estimată la suma de 2.689.152.000 ROL, de la titulara dreptului de retenţie, care este pârâta.
Instanţa de fond a reţinut că dreptul retentorului de a culege fructele civile rezidă şi din interpretarea art. 484 C. civ., care stabileşte că fructele nu se cuvin proprietarului pentru datoriile legate de bunul care le produce.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 740 din 14 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost admis de Curtea de Apel Braşov care a considerat întemeiate criticile acestuia şi în consecinţă a schimbat soluţia în sensul admiterii acţiunii şi a obligării pârâtei la plata sumei de 2.320.000.000 ROL reprezentând echivalentul a 80.000 dolari S.U.A., cu titlu de contravaloare folosinţă imobil. Restul pretenţiilor reclamantului au fost respinse. Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că dreptul de retenţie nu-i conferă retentorului facultatea de a uza de lucru sau de a-l folosi, ci doar posibilitatea de a opune excepţia de retenţie erga omnes, oricui ar reclama bunul, inclusiv proprietarului, astfel încât debitorul să fie constrâns să plătească datoria pe care o are faţă de retentor pentru a putea dispune de bun. În continuare, pentru considerentul arătat, instanţa de apel s-a raportat la chiria lunară stabilită printr-un contract de închiriere încheiat între pârâtă şi o altă societate, pentru a determina cuantumul sumei datorată de pârâtă cu titlu de folos nerealizat către reclamant, reţinând şi faptul că acest contract a fost reziliat încă din anul 2000.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs, pârâta SC A.P. SA în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că Decizia pronunţată în apel a fost dată cu aplicarea greşită a art. 483 C. civ., întrucât a reţinut greşit că după instituirea dreptului de retenţie în favoarea sa a fost cedată folosinţa bunului altei persoane în schimbul unei sume de bani. În continuare recurenta a arătat că şi-a exercitat în limite normale un drept de retenţie instituit prin hotărâre judecătorească, iar după ce intimatul şi-a executat obligaţia principală, instituită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, a procedat la predarea bunului. Dacă reclamantul intimat, a arătat în continuare recurenta, a fost lipsit de folosinţa bunului o perioadă de timp prin faptul că i-a opus dreptul de retenţie, aceasta se datorează în exclusivitate, întârzierii executării obligaţiei principale de plată a despăgubirilor. Întrucât instanţa de apel a reţinut greşit că s-a exercitat abuziv dreptul de retenţie, autoarea s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului şi modificarea deciziei pronunţată în apel întrucât nu există nici o dovadă că a fost predată altcuiva folosinţa bunului astfel că prin obligarea la plata contravalorii folosinţei imobilului s-a făcut o aplicare greşită a art. 483 C. civ.
Intimatul prin întâmpinare şi concluziile scrise a solicitat să se respingă recursul pentru motivul că a fost lipsit în mod nejustificat de folosinţa bunului. A mai susţinut intimatul că potrivit art. 483 C. civ., era în drept să perceapă fructele civile întrucât acestea se cuvin proprietarului şi nu detentorului care este neposesor sau posesor de rea-credinţă. A fost invocat de intimat şi art. 486 C. civ., pentru a susţine că posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute şi că rezultă din aceste prevederi faptul că nici o altă persoană în afară de cele prevăzute de art. 486 C. civ., nu are drept asupra fructelor bunului. Prin urmare în opinia intimatului, retentorul ca simplu detentor nu are dreptul să-şi însuşească fructele, afară de cazul în care prin convenţia dintre proprietar şi detentor s-a stipulat altfel. Întrucât recurenta a încasat contravaloarea investiţiilor pe care le-a făcut asupra imobilului profitul rezultat din folosirea bunului de către pârâtă, consideră că i se cuvine aşa cum s-a reţinut în apel.
Recursul este fondat.
1. Prin criticile aduse deciziei, recurenta a supus spre analiză, referindu-se la art. 483 C. civ., efectele pe care le produce dreptul de retenţie care a fost instituit în favoarea sa. În speţă nu a fost contestat dreptul de proprietate al intimatului care în virtutea art. 480 C. civ., trebuie să se bucure de atributele acestui drept. Numai că, în favoarea recurentei a fost instituit un drept de retenţie prin hotărâre judecătorească, până la plata creanţei stabilită de instanţă.
Deşi se recunoaşte că dreptul de creanţă are prioritate faţă de obligaţia de restituire a bunului şi că naşte drepturi reciproce între debitorul proprietar şi creditorul retentor, prin soluţia pronunţată s-a reţinut că au fost depăşite limitele dreptului de retenţie întrucât retentorul nu avea dreptul să culeagă fructele ci doar să conserve bunul.
În speţă, instanţa a reţinut fără nici un fundament probator că recurenta a cules fructe pe care şi le-a însuşit deşi se afla doar în postura de detentor.
2. S-a dovedit în cauză că intimatul nu şi-a achitat creanţa stabilită ca obligaţie în sarcina sa prin hotărâre judecătorească decât la data de29 noiembrie 2005 aşa încât retentorul a deţinut bunul până la data plăţii, fără să depăşească limitele garanţiei conferite de acest drept. După data plăţii, imobilul a fost predat, dreptul de retenţie după acest moment devenind fără cauză juridică.
3. Afirmaţia proprietarului cum că anterior dobândirii bunului a existat un contract de închiriere între recurentă şi o societate comercială este insuficientă pentru a demonstra că în perioada dedusă judecăţii au existat raporturi de locaţiune între recurentă şi terţe persoane şi că astfel aceasta a dobândit sume care se cuvin proprietarului bunului. Dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că a existat un contract de închiriere care a fost reziliat anterior dobândirii dreptului de proprietate de către intimat.
4. Un alt aspect care trebuie reţinut faţă de susţinerile părţilor priveşte faptul că anterior dobândirii dreptului de proprietate de către intimat nu s-au stabilit drepturi în favoarea proprietarilor acestui bun pe care să le poată pune în discuţie intimatul şi nu în ultimul rând, recurenta nu a avut calitatea de posesor pentru a se face vreo discuţie pe aplicarea art. 485 C. civ.
Totodată nu se poate reţine reaua-credinţă a detentorului în favoarea căruia s-a instituit garanţia, câtă vreme nu rezultă că acesta a depăşit limitele garanţiei conferite de dreptul de retenţie prin însuşirea fructelor cuvenite intimatului.
Faţă de cele ce preced, în mod greşit instanţa de apel a schimbat soluţia instanţei de fond prin care s-a reţinut fundamentat pe probele aflate la dosar că pe perioada decembrie 2003 – martie 2005 nu s-a dovedit încasarea unor chirii de către recurentă, ceea ce înseamnă că nu au fost culese fructe.
Tot corect s-a reţinut în fond că prin rezilierea contractului existent la acea dată între recurent şi o terţă persoană, prin hotărâre judecătorească, nu mai exista nici un suport pentru susţinerea intimatei din notele de concluzii potrivit căreia, retentorul este dator şi pentru că nu a fost diligent să culeagă fructe. Iar dacă ne-am referi la prevederile art. 484 C. civ., citat în cauză, încă nu s-ar putea reţine vreo obligaţie în sarcina retentorului câtă vreme fructele nu se cuvin proprietarului pentru datoriile legate de bunul care le produce, suportate de posesor. Or, în speţă nu s-a demonstrat că retentorul a depăşit limitele detenţiei şi că astfel s-a manifestat ca un posesor care şi-a însuşit fructele bunului. În fine, faptul că de principiu dreptul de retenţie nu-i conferă titularului dreptul de a dobândi fructele, acest drept aparţinând proprietarului, nu-i deschide acestuia din urmă calea unei acţiuni ipotetice în restituirea fructelor.
În consecinţă, pentru motivele analizate în conformitate cu art. 304 alin. (9) raportat la art. 312 C. proc. civ., Decizia instanţei de apel va fi modificată în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.P. SA, împotriva deciziei nr. 37/ Ap din 16 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul F.K.F., împotriva sentinţei nr. 740 din 14 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 462/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3674/2007. Comercial → |
|---|
