ICCJ. Decizia nr. 1370/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1370/2010
Dosar nr. 25164/3/2008
Ședința publică de la 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Istoricul cauzei.
CN C.F. C.F.R. a chemat în judecată C.T.F. Bucureşti SA şi a solicitat Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, să pronunţe o sentinţă prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 164.875 lei din care 162.087 lei penalităţi de întârziere conform clauzei penale inserate în convenţiile pentru asigurarea energiei electrice din 2005, 2006 și 2007 şi la plata sumei de 2.788,1 lei dobândă legală.
Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Prin sentinţa nr. 12591 din 20 noiembrie 2008, prima instanţă a admis excepţia prematurităţii invocată de pârâtă şi a respins acţiunea reclamantei ca prematur formulată. Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că nu s-au respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ., întrucât convocarea la conciliere deşi a fost iniţiată de reclamantă nu i-a fost remisă pârâtei, această concluzie fiind bazată pe adresa prin care Oficiul Poştal Bucureşti a răspuns la reclamaţia formulată de Compania Naţională de CF C.F.R. SA.
Apelul. Decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Sentinţa nr. 12591 pronunţată la data de 20 noiembrie 2008 de Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, a fost apelată de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, care a invocat motive de netemeinicie şi nelegahtate constând în esenţă în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 720 C. proc. civ.
Considerând întemeiate aceste critici, prin Decizia nr. 180 pronunţată la data de 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru re judecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a luat în examinare aspectele legate de cerinţa legală a concilierii prealabile şi a stabilit că reclamanta a convocat-o pe pârâtă la sediul său în vederea concilierii iar faptul că nu i-a fost remis înscrisul respectiv pârâtei nu-i poate fi imputat reclamantei care a manifestat bună-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale.
A mai reţinut Curtea că faptul neprezentării pârâtei la Oficiul Poştal pentru ridicarea corespondenţei nu este de natură să demonstreze că pârâtei i-a fost produsă o vătămare din culpa reclamantei care dacă manifesta bună - credinţă, de la data introducerii acţiunii şi până la data soluţionării litigiului în primă instanţă, avea posibilitatea să rezolve pe cale amiabilă pretenţiile deduse judecăţii. Cu această motivare şi având în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi 297 alin. (1) C. proc. civ., sentinţa a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare în fond.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva Deciziei nr. 180 din 6 aprilie 2009 pronunţată de Curtea Apel Bucureşti a declarat recurs, pârâta C.T.F. SA cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
În sprijinul recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. în argumentarea căruia Compania a susţinut că s-au reţinut greşit împrejurările care au făcut ca înscrisul pentru convocarea la conciliere să nu ajungă în posesia destinatarului pârât. In opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut greşit faptul că pârâta nu s-a prezentat să-şi ridice recomandata în condiţiile în care prin adresa din 2008, Oficiul Poştal a precizat că „trimiterea convocării" nu a fost predată destinatarului şi nici retur. In continuare recurenta a considerat că prin soluţia pronunţată instanţa a fost părtinitoare, că s-au încălcat prevederile art. 6 din C.E.D.O. prin care se stipulează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil şi în mod imparţial a procesului şi, în fine, că dreptul la acţiune s-a exercitat cu rea-credinţă de către intimată la limita termenului de prescripţie prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 cu scopul de a obţine o valoare mai mare a penalităţilor de întârziere.
Intimata prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului apreciind că şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., sens în care, a citat corespondenţa purtată anterior declanşării litigiului cu recurenta, corespondenţă care se află la filele 101, 103 şi 104 din dosarul de fond.
Recursul este nefondat.
1. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa cu uşurinţă că a fost vizată ipoteza a doua a motivului de nelegalitate menţionat mai sus. In adevăr, recurenta critică în alţi termeni faptul că instanţa de apel deşi a recurs la textul art. 720 C. proc. civ. a dat o interpretare greşită împrejurărilor legate de convocarea la conciliere şi de aici s-a ajuns, în opinia acesteia la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale prin neobservarea exigenţelor textului de lege menţionat.
Critica nu va fi reţinută.
Î n mod corect instanţa de apel a apreciat că, prin comunicarea convocării la conciliere, confirmată de înscrisurile depuse la dosar şi de răspunsul primit la reclamaţia care a fost făcută către Oficiul Poştal, reclamanta intimată şi-a exercitat cu bună credinţă drepturile procesuale. Promovarea acţiunii şi anexarea înscrisurilor care au demonstrat faptul că s-a iniţiat această procedură a pus instanţa de apel în situaţia de a examina dacă a fost îndeplinită condiţia declanşării procedurii concilierii prealabile. Fiind o excepţie de fond, instanţa a examinat împrejurările realizării procedurii prealabile şi în mod corect a pornit în această examinare de la buna - credinţă pe care a manifestat-o intimata-pârâtă cât şi de la inexistenţa unei vătămări care s-ar fi putut produce recurentei prin faptul că deşi convocarea s-a iniţiat, din cauze care nu le sunt imputabile părţilor, procedura concilierii nu a putut fi urmată în conformitate cu art. 7201 C. proc. civ.
Înalta Curte observă în raport de această analiză că instanţa de apel a apreciat corect că nu există o vătămare procesuală a recurentei-pârâte în condiţiile în care nu a fost iniţiată o înţelegere amiabilă pentru rezolvarea litigiului, ci, dimpotrivă, părţile, deci şi recurenta, s-au menţinut pe poziţiile anterioare promovării acţiunii. Sub acest aspect soluţia răspunde şi cerinţei prevăzută de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană în sensul de a nu transforma o normă imperativă dar nu de ordine publică într-un obstacol la accesul liber la justiţie. In acest fel s-a pus în valoare finalitatea urmărită prin aceste dispoziţii şi nu aspectul formal al procedurii care nu pot fi mai presus de orice analiză. Este greşită opinia recurentei în legătură cu încălcarea dreptului său la un proces imparţial, acest drept funcţionând deopotrivă în favoarea ambelor părţi şi nu doar în favoarea sa. Trimiterea cauzei pentru judecarea în fond demonstrează tocmai preocuparea ca judecata să se realizeze efectiv, de un tribunal imparţial.
2. În ce priveşte dreptul la o judecată echitabilă prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană acesta se realizează prin exigenţa instituită de aceste prevederi care se traduc în concret în dreptul persoanei juridice la o instanţă independentă şi imparţială, aşa cum este reglementată de lege. Aprecierea probelor şi concluzia la care a ajuns instanţa la momentul pronunţării deciziei bazate pe elementele dosarului, nu constituie o lipsă de imparţialitate pe care urmăreşte să o acrediteze recurenta prin trimiterea la un considerent din dosar care a fost utilizat pentru aprecierea finală în legătură cu aplicarea art. 7201 C. proc. civ., considerent care nu a fost determinant pentru soluţie.
După cum s-a arătat anterior soluţia s-a bazat pe cele două ipoteze dezvoltate şi argumentate mai sus. Din punctul de vedere al contextului trimiterii convocării la conciliere în scopul îndeplinirii cerinţelor legale cât şi al analizei împrejurărilor care au făcut ca procedura prealabilă să nu-şi urmeze cursul, înalta Curte observă că argumentele instanţei de apel sunt obiectiv justificate, aşa încât criticile nu au nici un fundament.
3. Fără să se exprime expres, prin ultimul argument adus în sprijinul criticii iniţiate prin acest recurs, C.T.F. a încercat să demonstreze că prin promovarea acţiunii la limita împlinirii termenului de prescripţie ar fi vătămată în drepturile sale întrucât suma care i se solicită cu titlu de penalităţi şi dobânzi ar fi mai mare, ceea ce ar conduce şi către reaua-credinţă a intimatei-reclamante în promovarea acţiunii.
Critica este nefondată. Exercitarea drepturilor procesuale în scopul valorificării drepturilor subiective, pe care, intimata le-a considerat legitime şi deci îndreptăţită să le valorifice, nu constituie rea-credinţă. Este adevărat că recurenta, prin invocarea excepţiei lipsei concilierii prealabile a urmărit zădărnicirea procesului şi obţinerea unei soluţii tară a se intra în cercetarea fondului, numai că, în măsura în care s-a constatat că această excepţie nu poate fi primită, nu se poate reţine că trimiterea litigiului în vederea judecării fondului este părtinitoare pentru că, din punctul său de vedere, intimata-reclamantă a lăsat să curgă penalităţile până la limita împlinirii termenului de prescripţie. Dacă aceste sancţiuni vizează nerespecatrea unor obligaţii contractuale şi dacă se admite raţionamentul nejuridic al recurentei, se extinde reaua-credinţă şi asupra sa înainte ca instanţa să se pronunţe pe fondul cauzei, pentru simplul fapt că, la rândul său nu a înlăturat curgerea penalităţilor. Or, un astfel de raţionament este lipsit de logică juridică.
În fine, reproşul adus instanţei de apel pentru faptul că nu a dispus o nouă convocare la conciliere este lipsit de suport legal cu atât mai mult cu cât se cunoaşte faptul că această conciliere extrajudiciară nu întrerupe cursul prescripţiei. Din conţinutul acestei susţineri se poate reţine totuşi argumentul recurentei din care rezultă cu evidenţă faptul că a urmărit ca la momentul când s-ar fi realizat concilierea, dacă instanţa ar fi dispus-o fără temei legal, penalităţile pretinse prin acţiune ar fi intrat sub incidenţa prescripţiei.
Dar pentru că această analiză vizează o excepţie de fond, care excede recursului, considerentele de mai sus au avut scopul de a răspunde criticii privind imparţialitatea instanţei de apel în pronunţarea soluţiei de desfiinţare a sentinţei fondului şi de trimitere a cauzei pentru rejudecare şi nu pentru a lămuri efectele prescripţiei asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.T.F. SA prin reprezentant F.M. împotriva Deciziei comerciale nr. 180 din 6 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 2045/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1975/2010. Comercial → |
|---|
