ICCJ. Decizia nr. 2045/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2045/2010
Dosar nr. 10073/1/2009
Ședința publică din 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 409 din 7 aprilie 2009, Tribunalul Timiş a respins excepţie prematurităţii cererii formulată de reclamanta Mun. Timişoara prin Primar, C.L. al Mun. Timişoara şi Primăria Mun. Timişoara împotriva pârâtei SC B. SRL Timişoara.
Instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă a respins cererea reclamanţilor ca fiind prescrisă, respingând cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, stabilind obligaţia acesteia la plata sumei de 3.706 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Prin acţiune, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, privind plata sumei totale de 212.056 lei, din care 34.037 lei reprezentând chirie restantă, 175.977 lei - majorări de întârziere, iar 2.042 lei - penalităţi de întârziere, rezultate din derularea contractului de închiriere nr. 825/1999 încheiat între părţi.
Acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 969 - 970 C. civ., art. 1020 - 1021 C. civ. şi Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000.
Argumentând soluţia pronunţată, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au invocat prin acţiune un drept de creanţă născut în baza unor raporturi comerciale, privind decontarea contravalorii chiriei pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, ceea ce atrage aplicabilitatea termenului general de prescripţie prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., iar nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc.
Instanţa a mai avut în vedere că Hotărârea C.L. nr. 42/2000 nu stabileşte o obligaţie fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate în cazul contractului de închiriere pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă în derulare.
S-a statuat că data naşterii dreptului la acţiune este data la care locatorul era îndrituit a proceda la recalcularea şi încasarea chiriei majorate conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunţării Deciziei nr. 471 din 1 octombrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ.
De asemenea, s-a avut în vedere că - fiind vorba de obligaţii cu executare succesivă - dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită astfel că dreptul la acţiune al locatorului pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003 s-a născut la data scadenţei acestei obligaţii - 28 februarie 2003, la aceeaşi dată începând să curgă şi penalităţile în decontare, termenul de prescripţie împlinindu-se la 28 februarie 2006.
Faţă de data formulării cererii de chemare în judecată - 13 decembrie 2007, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu mai putea solicita concursul forţei coercitive a statului, în vederea plăţii obligaţiei de plată a chiriei.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 157 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
În considerentele deciziei, instanţa apelului a reţinut incidenţa prevederilor Decizia nr. 167/1958 - a termenului de prescripţie de 3 ani.
S-a considerat că suma solicitată de reclamaţi nu constituie o creanţă bugetară potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 în contextul în care dispoziţiile C. proc. fisc. reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale, privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale prevăzute de C. fisc.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că o creanţă provenind din chirii nu poate constitui o creanţă bugetară, raporturile dintre părţi fiind generate de dispoziţiile şi clauzele contractului cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. s-a constatat că în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, neimpunându-se a mai fi analizate celelalte motive de apel.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs prin care au invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora arată următoarele:
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a aplicat greşit prevederile legale în materie atunci când a considerat că în speţă nu sunt incidente prevederile O.G. nr. 45/2003 şi O.G. nr. 92/2003.
Recurenţii apreciază că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile c. fisc. şi respectiv termenul de prescripţie de 5 ani, deoarece sumele solicitate reprezintă creanţe bugetare, dispoziţie legală neluată în seamă de către instanţa de apel.
În acest sens s-a arătat că potrivit O.G. nr. 25/2003 referitoare la Finanţele Publice locale definesc veniturile bugetare ca totalitatea resurselor băneşti ce se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte menţiuni şi că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ - teritoriale reprezintă creanţe bugetare.
De asemenea, se evocă prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. care reglementează un termen special de prescripţie în cazul creanţelor bugetare şi se susţine că, şi în situaţia în care s-ar lua în considerare termenul de prescripţie general de 3 ani, acesta nu ar fi împlinit deoarece prescripţia a fost întreruptă conform art. 1867 pct. 1 C. civ.
Pe acest aspect, recurenta arată că Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000 a fost contestată în instanţă de A.P.C.A.P.T., Prefectul Jud. Timiş şi un mare număr de chiriaşi, acţiunea făcând obiectul Dosarului nr. 317 din 3 ianuarie 2001 în care s-a pronunţat Sentinţa nr. 24 din 28 februarie 2001 prin care s-a admis acţiunea. Recursul declarat de C.L. Timişoara a fost admis prin Decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002, modificându-se sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În continuarea expunerii, se insistă asupra aplicabilităţii termenului special de prescripţie, de 5 ani, corespunzător creanţelor bugetare, motivând că sumele solicitate de reclamanţi reprezintă venituri ale bugetului local şi pot fi asimilate creanţelor bugetare.
De asemenea, recurenţii expun pe larg derularea raporturilor contractuale cu trimitere la modul de stabilire al chiriei şi la prevederile Hotărârea C.L. nr. 42/2000.
Pârâta a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente,
- Deşi recurenţii au indicat ca prim motiv de nelegalitate pe acela prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că s-ar fi interpretat greşit actul dedus judecăţii, aceasta nu arată în clar actul la care face referire şi nici în ce a constat interpretarea greşită a acestuia.
În cauză, actul dedus judecăţii constă în contractul de închiriere nr. 826/1999 încheiat între părţi, act ce stă la baza demersului judiciar prezent prin care se tinde la recuperarea chiriei restante.
Aşa fiind raportul juridic al părţilor este unul contractual, generat de dispoziţiile şi clauzele convenţiei cu raportare la prevederile art. 969 C. civ., iar instanţele anterioare au reţinut în mod corect acest aspect.
Nici în situaţia în care recurenţii s-ar fi referit la Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000 ca act dedus judecăţii - nu s-ar putea deduce în ce a constat interpretarea greşită a instanţei în lipsa unor critici punctuale pe acest aspect.
Nefondată este şi critica ce se referă la aplicarea greşită a prevederilor O.G. nr. 45/2003 şi O.G. nr. 92/2003 cu referire la caracterul creanţei şi la termenul de prescripţie aplicabil în cauză.
Aşa cum, în mod fundamentat s-a reţinut de către ambele instanţe, raportul juridic al părţilor nu este guvernat de actele normative menţionate, întrucât, în cauză, locatorul nu apare în calitate de organ fiscal pentru recuperarea unei creanţe bugetare, ci de organ administrativ ce acţionează în baza unui contract încheiat cu un comerciant, valorificându-şi drepturile izvorâte din contract care constituie legea părţilor.
În atare situaţie, indiferent de destinaţia ulterioară a sumelor obţinute din chirii, creanţa invocată de reclamanţi în prezenta cauză nu are caracterul unei creanţe bugetare sau fiscale care să atragă aplicarea termenului special de prescripţie - de 5 ani reglementat de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
În cauză, termenul de prescripţie este cel de 3 ani prevăzut de Decizia nr. 167/1958, instanţa de apel statuând în mod legal asupra acestui aspect.
Instanţa nu poate primi nici critica prin care se invocă întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, nefiind incidente prevederile art. 1872 C. civ., care reglementează interpretarea prescripţiei în cazul debitorilor solidari ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.
Analizând însă pretinsul caz de întrerupere evocat de recurenţi ca fiind atacarea în instanţă a Hotșrârea C.L. nr. 42/2000, prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decizia nr. 167/1958, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege.
Potrivit actului normativ menţionat, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă, ori la un organ de arbitraj necompetent însă, cu condiţia ca aceasta să fie fost admisă.
În cauză, aşa cum au arătat şi recurenţii, prin Decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002 acţiunea reclamantei A.P.C.A.T. Timiş a fost respinsă în mod irevocabil cu consecinţa menţinerii Hotărârea C.L. nr. 42/2000.
Pe de altă parte, câtă vreme pârâta nu a fost parte în litigiul respectiv hotărârea judecătorească nu i-ar fi putut fi opusă.
În baza considerentelor expuse, înalta Curte constată că instanţa apelului a constatat în mod legal ca fiind prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor.
Având în vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii datorează cheltuieli de judecată însă instanţa va face aplicarea alin. (3) al aceluiaşi art., cu privire la onorariul de avocat în cuantum de 4.165 lei, apreciind că valoarea acestuia este prea mare faţă de munca îndeplinită de acesta care a fost prezent la un singur termen de judecată când a susţinut concluziile scrise depuse la 31 mai 2010 prin corespondenţă.
În ce priveşte cheltuielile de judecată consemnate în factura emisă de societatea civilă de avocaţi C.C. şi care se referă la cheltuieli de avion, cazare, masă şi fax pentru termenul din data de 2 iunie 2010 se constată că nu s-au depus acte din care să rezulte că s-au efectuat efectiv aceste cheltuieli nefiind suficientă consemnarea din actul de la fila 47, motiv pentru care petitul va fi admis doar în parte până la limita sumei de 2.000 lei, reprezentând onorariu de avocaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii Mun. Timişoara - prin Primar, C.L. al Mun. Timişoara şi Primăria Mun. Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 157 din 26 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Admite în parte cererea de obligare a recurenţilor - reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, în sensul că obligă recurenţii - reclamanţi să plătească intimatei - pârâte SC B. SRL Timişoara suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1505/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1370/2010. Comercial → |
|---|
