ICCJ. Decizia nr. 1752/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1752/2010
Dosar nr. 2258/3/2008
Şedinţa publică din 18 mai 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta SC C.N.L.R. SA, a chemat în judecată pe pârâţii SC R.I. SRL şi B.G., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public M.A. sub nr. 3501 din 7 noiembrie 2006 privind transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului din Bucureşti, sau în subsidiar să fie obligată societatea comercială pârâtă, la plata valorii de circulaţie a bunului, precizată la suma de 57.400 lei, întrucât nu a respectat contractul cadru 75/10 din 7 aprilie 1997 şi actele adiţionale.
Judecătoria Sect. 4 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 4621 din 6 septembrie 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul, prin Sentinţa comercială nr. 9472 din 19 septembrie 2008, capătul de cerere privind constarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, a respins ca prematură cererea de acordare de daune-interese şi a obligat pe reclamantă la 6.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtul B.G.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada calităţii ei de proprietară la momentul vânzării apartamentului şi nici a comunicării către pârâtă a desemnării unui câştigător. La momentul transmiterii dreptului de proprietate, pârâta era proprietara bunului, iar cumpărătorul nu numai că nu avea cunoştinţă de contractul cadru, dar i s-au prezentat actele de proprietate ale vânzătorului şi extrasul de carte funciară.
Mai reţine instanţa că încălcarea obligaţiei contractuale asumată de pârâtă nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută ci conferă dreptul de a rezilia contractul, cu daune-interese. Pentru capătul de cerere subsidiar, instanţa a considerat că nu au fost îndeplinite procedurile prealabile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 152 din 30 martie 2009, a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii apelului împotriva încheierii din 13 iunie 2008 şi excepţia inadmisibilităţii apelului declarat împotriva Sentinţei comerciale nr. 9472/2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, a respins apelul reclamantei, a luat act de renunţarea la motivele de apel privind capătul subsidiar al acţiunii şi a obligat-o la 7.050,21 lei cheltuieli de judecată către pârâtul B.G.
Curtea de apel a considerat că împotriva încheierilor premergătoare termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii şi acesta a fost respectat, iar analiza preţului derizoriu al apartamentului poate face obiectul cererii de apel întrucât el a fost analizat de instanţa de fond în determinarea bunei credinţe a cumpărătorului.
Curtea a mai reţinut natura juridică a contractului cadru ca fiind o stipulaţie pentru altul, terţii beneficiari urmărind a fi identificaţi prin dobândirea de aceştia a calităţii de câştigători ai jocurilor de noroc organizate de reclamantă.
În privinţa apartamentului în litigiu acesta era proprietatea pârâtei societate comercială, înscris în cartea funciară, iar obligaţia de respectare a promisiunii de vânzare s-a născut direct în patrimoniul terţilor beneficiari; nu ca un drept de proprietate, astfel încât nu se poate reţine o cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare pentru că el nu încalcă o dispoziţie imperativă şi nu a urmărit fraudarea legii.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta, expunând situaţia de fapt, susţine că pârâtele, contrar prevederilor contractului cadru nr. 75/10/1997 au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu un preţ derizoriu, în condiţiile în care vânzătorul avea numi calitatea de detentor precar şi era obligat în calitate de promitent să transfere dreptul de proprietate exclusiv participanţilor desemnaţi câştigători de reclamantă. Ca atare contractul de vânzare are o cauză ilicită aşa cum prevederile art. 948 şi art. 966 C. civ. stipulează.
Mai susţine recurenta că la data de 26 aprilie 2007 a notificat existenţa litigiului asupra apartamentului vândut, în cartea funciară iar înainte de această operaţiune a făcut dovada înscrierilor în cartea funciară a ipotecilor, pe care un cumpărător de bună-credinţă trebuia să le cunoască, astfel încât pârâţii nu se pot prevala de buna lor credinţă.
Recurenta consideră incidente dispoziţiile art. 1295 C. civ. şi se consideră proprietara apartamentului întrucât a plătit în avans contravaloarea apartamentelor ce forma obiectul contractului cadru, neavând importanţă dacă pârâtul B.G. a fost sau nu de bună credinţă.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta:
Prin contractul cadru nr. 75/10/1997 reclamanta şi pârâta SC R.I. SRL au convenit transmiterea către câştigătorii tragerii loto a proprietăţii apartamentelor situate în București, proprietarului (SC R.I. SRL) stipulându-i-se obligaţia ca în termen de 15 zile de la data prezentări participanţilor câştigători, să încheie contractul de vânzare în condiţiile stipulaţiei pentru altul încheiată între cele două părţi pentru 36 de apartamente.
Raportul juridic astfel creat, fundamentat pe principiile generale din materia obligaţiilor, naşte un drept în favoarea unui terţ determinat sau determinabil, creditor (alături de stipulant) al obligaţiei. Neexecutarea prestaţiei promise către terţ, dă dreptul pentru stipulant de a cere rezoluţiunea contractului şi despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 1020-1021 C. civ., sau de a opune excepţia de neexecutare (în cazul contractului sialagmatic).
Recurenta în mod greşit se consideră proprietara bunului, din momentul încheierii contractului cadru şi actelor adiţionale. Convenţia încheiată dă naştere unui drept în favoarea unei terţe persoane, iar stipulantului numai unui drept de creanţă al obligaţiei asumate de promitent.
De aceea, instanţele de fond, judicios au considerat că reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate iar dispoziţiile art. 1295 C. civ. nu sunt incidente.
În privinţa bunei credinţe a cumpărătorului, recurenta în mod eronat consideră că preţul sub valoarea pieţei şi lipsa verificărilor în cartea funciară răstoarnă prezumţia legală.
Preţul unui contract de vânzare-cumpărare trebuie să fie sincer şi serios. El este considerat derizoriu dacă este atât de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut încât să nu poată constitui o cauză suficientă obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate. Insă preţul inferior valoni reale a bunului nu poate constitui motiv de nulitate a contractului, ci poate pune cel mult problema leziunii -acceptată în dreptul intern în cazul minorilor.
Cât priveşte înscrierea în cartea funciară, prin încheierea nr. 22094 din 6 noiembrie 2006 s-a dispus radierea drepturilor reale de garanţie instituite în favoarea reclamantei, astfel că este neîntemeiată afirmarea relei credinţe a cumpărătorului.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva Decizie comerciale nr. 152 din 30 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., faţă de culpa procesuală a recurentei reclamante, aceasta va fi obligată la 7.669,60 lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât B.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 152 din 30 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă la 7.669,60 lei cheltuieli de judecată către intimatul B.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1276/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1263/2010. Comercial → |
|---|
