ICCJ. Decizia nr. 16/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 16/2010
Dosar nr. 4903/3/2008
Şedinţa publică din la 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4705/3/2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti,secţia a VI-a comercială, reclamanta P.I.C. a solicitat în contradictoriu cu C.N.I.N. SA pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 318.463 euro, reprezentând beneficiul nerealizat prin refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect rotativa offset, precum şi la plata sumei de 57.323,34 euro reprezentând dobânda legală aferentă.
Prin Sentinţa comercială nr. 5057 din 14 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea reclamantei ca nefondată.
Prin Decizia comercială nr. 65 din 2 februarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinţei comerciale nr. 5057 din 14 iunie 2006.
Prin Decizia nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul formulat de recurenta - reclamantă împotriva Deciziei comerciale nr. 65 din 2 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a casat decizia recurată şi Sentinţa nr. 5057 din 14 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată sub nr. 4903/3/2008.
Prin Sentinţa comercială nr. 6612 din 27 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 4903/3/2008 s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC P.I.C., în contradictoriu cu pârâta C.N.I.N. SA. Pârâta a fost obligată la 318.464 euro reprezentând beneficiu nerealizat, la 100.916,36 euro dobândă legală aferentă, la 66.506,54 lei şi 25.000 euro cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, reţinând concluziile raportului de expertiză contabilă şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1088 C. civ. a apreciat ca întemeiată acţiunea astfel cum a fost precizată şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 318.464 euro reprezentând beneficiu nerealizat şi la plata sumei de 100.916, 36 euro cu titlu de dobândă legală aferentă. Totodată a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel C.N.I.N. SA şi prin Decizia comercială nr. 187 din 8 aprilie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă ca neîntemeiată, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C.N.I.N. SA, a admis apelul incident formulat de apelanta-reclamantă P.I.C.M.B., a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 7309 euro reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal pentru perioada 13 mai 2008 - 30 septembrie 2008, a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, a obligat apelanta la cheltuieli de judecată în cuantum de 12.418 euro, 4.894,60 lire sterline, 1.533 lei către intimată;
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut din înscrisul depus la dosarul cauzei, că N.S.B.G., consilier al Curţii Supreme din Anglia şi Wales, autentificat de notar public R.M.C. a confirmat că P.I.C.M.B. a fost legal înfiinţată la data de 13 iunie 2000 potrivit legilor din Anglia, respectând dispoziţiile legii asocierii din 1890 între H.U.G. E. AG şi T.M.L.; de asemenea s-a confirmat că asociaţii sunt H.W. şi J.L., iar directorul general al asocierii P.I.C. este H.W.; că prin acelaşi înscris se precizează că asocierea desfăşoară activitate de vânzare, marketing şi consultanţă, inclusiv procurarea oricăror licenţe a drepturilor de distribuţie pentru software şi hardware, cât şi „know-how” în orice domeniu de interes care intră în cunoştinţele asocierii.
Curtea a apreciat că este lipsită de relevanţă afirmaţia apelantei - pârâte potrivit căreia legislaţia din Marea Britanie recunoaşte existenţa personalităţii juridice numai în ceea ce priveşte asocierile constituite pe teritoriul Scoţiei, iar nu şi asocierile constituite pe restul teritoriului Marii Britanii, atât timp cât din dispoziţiile Legii Asocierii nr. 1890 rezultă că toate asocierile, indiferent de existenţa personalităţii juridice sau nu, deţin capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu; că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a P.N.C. este neîntemeiată. În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a reţinut că motivul pentru care s-a dispus casarea cu trimitere a fost exclusiv acela de a fi efectuată o expertiză contabilă care să determine cuantumul prejudiciului cauzat P.I.C. prin fapta ilicită a I.N.
Curtea a înlăturat argumentele apelantei prin care încearcă să prezinte o altă situaţie de fapt sau de drept contrară dispoziţiilor Deciziei nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau a Deciziei comerciale nr. 150/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială – precum sunt cele potrivit cărora: 1. SC E. SRL nu a contestat nici licitaţia refăcută, presupunând astfel că nu s-a considerat vătămată în propriile drepturi; 2. din Decizia comercială nr. 150/2003 nu s-a născut dreptul cesionarei SC E. SRL de a fi declarată câştigătoare a licitaţiei din data de 18 ianuarie 2000; 3. instanţa de fond s-a aflat în imposibilitate de a aprecia care dintre participante la licitaţie îndeplinea un punctaj mai bun decât oferta adjudecată, deoarece prin invocarea acestora apelanta –pârâtă urmăreşte răsturnarea prezumţiei de adevăr a aspectelor soluţionate irevocabil prin deciziile menţionate.
În ceea ce priveşte apelul incident formulat de SC P.I.C. Curtea a reţinut că hotărârea s-a executat silit la 30 septembrie 2008 (aspect susţinut de SC P.I.C.SRL şi necombătut de C.N.I.N. SA Bucureşti; că între momentul şedinţei de judecată de la 13 mai 2008 (când reclamanta şi-a precizat pretenţiile şi s-au închis dezbaterile) şi momentul plăţii efective a datoriei de către pârâtă (30 septembrie 2008) a trecut o perioadă de 140 de zile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.I.N. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale active şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către P.I.C. ca fiind introdusă de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă şi de calitate procesuală activă. În subsidiar a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei comerciale în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susţinut că reclamanta potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. civ. ar fi trebuit să fie legal înfiinţată şi să deţină personalitate juridică pentru a avea capacitate de folosinţă a drepturilor civile şi pentru a putea sta în judecată în calitate de reclamantă; că intimata a afirmat şi a recunoscut faptul că este constituită ca o asociaţie şi nu ca o societate comercială; faptul că intimata are statutul de asociaţie şi nu de societate comercială, nu o exonerează de obligativitatea deţinerii personalităţii juridice pentru a avea folosinţa drepturilor civile; că din prevederile Legii nr. 105/1992 (art. 42), rezultă că legislaţia din Marea Britanie este cea care trebuie analizată pentru a determina existenţa sau lipsa capacităţii de folosinţă a intimatei; că Legea asocierii din 1890 din Marea Britanie este actul normativ care reglementează statutul juridic al intimatei; că din interpretarea actului normativ art. 4 alin. (2) rezultă că legislaţia din Marea Britanie recunoaşte existenţa personalităţii juridice numai în ceea ce priveşte asocierile constituite pe teritoriul Scoţiei nu şi în ceea ce priveşte asociaţiile constituite pe restul teritoriului Marii Britanii, care nu constituie persoane juridice distincte de asociaţii care o compun; că din actele de la dosar rezultă că reclamanta nu are sediul în Scoţia, ci în Londra; că potrivit art. 33 alin. (1) din Legea privind asocierea 1890, fiecare asociere este dizolvată în ceea ce priveşte toţi asociaţii prin decesul sau falimentul oricărui asociat; că chiar dacă intimata ar deţine personalitate juridică, aceasta tot nu ar avea capacitate procesuală de folosinţă, deoarece în acest moment este dizolvată de drept, ca efect al falimentului unuia dintre asociaţii săi respectiv T.M. LTD ce a fost constituită ca societate comercială cu răspundere limitată la 8 mai 1998, dar în prezent este dizolvată; că un alt argument în dovedirea lipsei personalităţii juridice îl constituie decizia Înaltului Tribunal Regal din Londra, pronunţată la 13 februarie 2009 care prevede că „un parteneriat englez nu este, desigur o persoană juridică. Mai degrabă, parteneriatul este relaţia care subzistă între persoane care desfăşoară o activitate comercială în comun în vederea obţinerii de profit” că instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a legii când a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă; că în prezent unul dintre asociaţii intimatei este dizolvat, ceea ce are drept consecinţă dizolvarea de drept a asocierii în baza art. 33 alin. (1) din Legea privind asocierea 1890 şi că sunt incidente şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care s-au interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, instanţa apreciind ca utile şi concludente soluţionării cauzei înscrisurile depuse de intimata-reclamantă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei se susţine, în esenţă, că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 150/2003, care constituie principalul izvor al pretenţiilor invocate de reclamantă nu numai că nu a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu SC E. SRL sau cu reclamanta–intimată ci, dimpotrivă instanţa a respins în mod irevocabil şi neechivoc cererea de obligare a recurentei la încheierea unui contract de achiziţie publică, ca nefondată, apreciindu-se că acesta nu este atributul instanţei, ci al Comisiei de licitaţii; că prin Decizia nr. 150/2003 nu s-a născut dreptul cesionarei SC E. SRL de a fi declarată câştigătoare a licitaţiei din 18 ianuarie 2000 astfel cum eronat reţine instanţa în considerente în pag a 2-a din Sentinţa nr. 6612 din 27 mai 2008, devreme ce instanţa a dispus „anularea licitaţiei” lipsind de efecte juridice toate actele şi operaţiunile realizate de toţi participanţii pe parcursul licitaţiei; că dat fiind faptul că SC E. SRL nu a contestat niciodată licitaţia şi nici nu a avut calitatea de parte în litigiul având ca obiect revizuirea, nu se poate înţelege în temeiul cărei dispoziţii legale instanţa a putut aprecia că SC E. SRL este de drept câştigătoare; că în condiţiile în care decizia amintită nu cuprinde nici o dispoziţie din care să rezulte faptul că ar fi fost obligată comisia de licitaţie să declare câştigătoare oferta SC E. SRL, instanţa stabilind numai că nu are nici o atribuţie în acest sens, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către societatea recurentă, aşa cum nu se poate reţine nici existenţa vinovăţiei ca element al răspunderii civile delictuale; că potrivit doctrinei juridice, omisiunea sau inacţiunea constituie faptă ilicită numai atunci când norma legală obligă pe o anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod, cerinţă legală care nu este îndeplinită în cauză; s-a concluzionat că societatea nu se face vinovată de săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa şi pe cale de consecinţă nu poate fi obligată recurenta la repararea prejudiciului, aşa cum solicită reclamanta – intimată; că nici unul dintre elementele răspunderii civile delictuale nu există şi în lipsa acestor elemente, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel apreciind că sunt nejustificat de mari, având în vedere că acestea sunt aferente doar fazei procesuale a apelului.
Intimata P.I.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat în fapt pentru a face posibil controlul judiciar.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat întrucât din considerentele hotărârii reiese în clar care sunt argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de control judiciar în înlăturarea criticilor aduse de apelantă excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, respectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., partea nu s-a referit la interpretarea unor acte juridice care fac obiectul judecăţii, ci la acte cu valoare de probă cu care partea tinde să dovedească dizolvarea de drept a asocierii cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, încât această critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cadru în care, de asemenea va fi analizată.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că în mod legal a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei.
Prin art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 5 din Legea asocierii din 1890 a fost reglementată atât instituţia capacităţii de folosinţă a asociaţiei ca ansamblu al drepturilor şi obligaţiilor pe care şi le poate asuma, născută odată cu înfiinţarea acesteia, cât şi instituţia capacităţii de exerciţiu a asociaţiei ca aptitudine a acesteia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile săvârşind personal acte juridice.
Din interpretarea acestor dispoziţii instanţa de apel a apreciat corect că reclamanta deţine capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Din probele de la dosar se constată că intimata-reclamantă a dobândit capacitatea de folosinţă la data de 13 iunie 2000, data înfiinţării sale în temeiul Legii asocierii din 1890.
Asocierea deţine şi capacitate de exerciţiu necesară desfăşurării activităţii de vânzare, marketing şi consultanţă, inclusiv procurarea oricăror licenţe şi a drepturilor de distribuţie pentru software şi hardware cât şi know-how în orice domeniu de interes care intră în cunoştinţele asocierii.
Efectuarea unui act pentru desfăşurarea normală a activităţii reprezintă existenţa aptitudinii de a încheia acte juridice, ceea ce implică existenţa capacităţii de exerciţiu.
Ca urmare a faptului că intimata deţine capacitate de folosinţă şi exerciţiu ea poate să stea în judecată în calitate de reclamantă, devenind incidente prevederile art. 41 alin. (1) din C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate se apreciază că nu-şi găsesc aplicarea prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. invocate de recurentă prin criticile formulate.
Instanţa de apel a avut în vedere şi prevederile Legii nr. 105/1992, analizând legislaţia din Marea Britanie - Legea asocierii din 1890 din Marea Britanie pentru a determina existenţa sau lipsa capacităţii de folosinţă a intimatei, astfel că sub acest aspect critica nu poate fi primită.
Recurenta susţine că în Marea Britanie se recunoaşte existenţa personalităţii juridice numai în ce priveşte asocierile constituite pe teritoriul Scoţiei, nu şi în ceea ce priveşte asociaţiile constituite pe restul teritoriului Marii Britanii, care nu constituie persoane juridice distincte de asociaţii care o compun, însă această diferenţiere făcută între asocierile constituite pe teritoriul Scoţiei sau altundeva în Marea Britanie nu este relevantă întrucât aşa cum corect a reţinut instanţa de apel asocierile de pe teritoriul Marii Britanii, indiferent de locul constituirii sau de existenţa personalităţii juridice deţin capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Motivul de recurs potrivit căruia intimata nu are capacitate de folosinţă ca urmare a dizolvării sale de drept este neîntemeiat întrucât înlocuirea asociatului – T.M. LTD - cu un nou asociat – J.L. nu este în măsură să atragă sancţiunea dizolvării de drept a asociaţiei potrivit art. 33 alin. (1) din P. Act 1890.
Dizolvarea T.M.L. survenind ulterior înlocuirii sale din calitatea de asociat al intimatei nu este de natură a opera o dizolvare de drept a asociatei. Pe cale de consecinţă nu se poate reţine nici excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vizează fondul cauzei nu poate fi primit, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În caz de casare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării anumitor probe.
Prin Decizia nr. 3878 din 28 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale şi s-a dispus casarea cu trimitere pentru a se efectua o expertiză contabilă care să determine cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta ilicită a pârâtei.
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, reţinând incidenţa art. 315 C. proc. civ. întrucât în ceea ce priveşte problema de drept a răspunderii civile delictuale există o dezlegare în drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia menţionată, decizie care a intrat în puterea lucrului judecat.
Prin motivele de recurs, recurenta încearcă să repună în discuţie aspecte privind condiţiile răspunderii civile delictuale soluţionate irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3878 din 28 noiembrie 2007, încât vor fi înlăturate.
Prin invocarea acestora recurenta urmăreşte răsturnarea prezumţiei de adevăr a aspectelor soluţionate irevocabil prin Decizia nr. 3878/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că nu pot conduce la schimbarea hotărârii instanţei de apel.
De asemenea argumentele apelantei prin care se încearcă să prezinte o altă situaţie de fapt sau de drept contrară dispoziţiilor Deciziei comerciale nr. 150/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, vor fi înlăturate întrucât s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat.
Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată este neîntemeiat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. cheltuielile de judecată efectuate pentru etapa procesuală a apelului nu sunt justificat de mari în raport de valoarea creanţei, complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de apărătorii intimatei-reclamante pentru obţinerea documentelor referitoare la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă invocată de recurentă, redactarea motivelor apelului incident, a întâmpinării referitoare la apelul pârâtei, a concluziilor scrise, reprezentare la termenele de judecată.
Pentru aceste considerente în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va obliga pârâta la 5.950 euro echivalent în lei la data plăţii cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta CN I.N. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 187 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă pârâta CN I.N. SA Bucureşti la 5.950 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta P.I.C. Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1263/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1262/2010. Comercial → |
|---|
