ICCJ. Decizia nr. 2321/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2321/2010
Dosar nr. 28429/3/2007
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta SN N. SA Bucureşti le-a chemat în judecată pe pârâtele SC F.E.D.T.N. SA şi SC F.E.F.T.N. SA şi a solicitat primei instanţe să le oblige la plata sumei de 525.601,83 lei penalităţi contractuale. Întrucât cererea în pretenţii a fost introdusă la Tribunalul Cluj, secţia civilă, instanţa astfel investită şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Cluj care a pronunţat sentinţa nr. 76 din 12 ianuarie 2009 prin care a admis acţiunea în parte obligându-le pe pârâte la plata sumei de 82.129,33 lei penalităţi de întârziere actualizată cu rata inflaţiei începând de la data de 7 noiembrie 2007 şi respectiv 442.972,12 lei penalităţi de întârziere actualizate.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că SC F.E.F.T. SA are calitate procesuală pasivă aceasta constituindu-se ca entitate desprinsă din fosta F.D.E.E.E.T.N. SA Cluj Napoca dobândind potrivit art. 12 din H.G. nr. 675/2007 toate drepturile şi obligaţiile care decurg din desfăşurarea activităţii de furnizare a energiei electrice. Pe fondul cauzei după administrarea probei cu expertiză care a defalcat penalităţile în raport de prevederile contractelor cadru care conţineau clauza penală, tribunalul a stabilit că penalităţile decurg din stipulaţii convenţionale şi că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Apelurile. Decizia Curţii de Apel Cluj.
Sentinţa nr. 76 din 12 ianuarie 2009 a fost apelată de pârâte care au criticat soluţia sub aspectul nedovedirii pretenţiilor pentru plata penalităţilor de întârziere în contextul în care nu au fost emise facturi pentru penalităţi şi nici nu există acte doveditoare care să constituie temei pentru plata lor. S-a mai criticat nemotivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale şi inadmisibilitatea acţiunii ca urmare a încălcării art. 7201 C. proc. civ.
Analizând apelurile, Curtea de Apel Cluj, a constatat că motivele invocate sunt nefondate, aşa încât prin Decizia nr. 155/2009 ambele apeluri au fost respinse.
Instanţa de apel a stabilit mai întâi că raporturile juridice s-au stabilit prin contractele 197 şi 198 din 27 iunie 2005 care aveau ca obiect vânzarea unor cantităţi de energie electrică. Pentru plata energiei furnizate s-a stabilit că s-au emis facturi care au fost achitate cu întârziere şi că astfel a fost activată clauza penală. În al doilea rând în privinţa obligaţiei de plată a penalităţilor, Curtea de Apel, a avut în vedere divizarea SC F.E.D.T.N. SA care a avut ca efect separarea activităţii de distribuţie de cea de furnizare cât şi subrogarea societăţilor înfiinţate în drepturile şi obligaţiile ce decurg din raporturile juridice stabilite cu terţii.
Instanţa de apel a avut în vedere şi protocolul prin care contractul nr. 198/2005 a revenit SC E.D. SA, iar contractul nr. 197/2005 a revenit SC E.F.T.N. SA. Au fost respinse şi susţinerile în legătură cu nerespectarea art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. cât şi criticile în legătură cu nefacturarea penalităţilor.
Recursurile declarate de pârâte. Motivele de recurs.
1. Pârâta F.D.E.E. E.D.T.N. SA prin recursul său a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a susţine că obligaţiile de plată nu rezultă dintr-o factură emisă cu respectarea dispoziţiilor legii contabilităţii.
În continuare a criticat reţinerea în cuprinsul motivării a faptului că penalităţile i se cuvin intimatei în baza prevederilor contractuale, considerate legea părţilor, fără o analiză a încălcării de către aceasta a legii contabilităţii. Prin neemiterea facturilor, obligaţie care îi revenea intimatei, recurenta a afirmat că s-a aflat în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile de plată în condiţiile în care în mediul economic neemiterea facturilor ar conduce la încălcarea unor principii esenţiale de drept.
2. Recurenta SC F.F.E.E. E.F.T.N. SA a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (7), (8) și (9) C. proc. civ. pentru a susţine că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost greşit soluţionată întrucât societatea comercială de distribuţie şi furnizare a energiei electrice supusă divizării a continuat să existe ca societate de distribuţie. A mai susţinut că expertul a analizat protocolul nr. 10688/2007 şi a constatat că SC F.F.E.E. E.F.T.N. SA nu a preluat niciun debit cu titlu de penalităţi de la F.D.E.E. T.N. SA sau de la E.D.T.N. SA. Instanţa, potrivit autoarei, nu s-a pronunţat asupra apărărilor în sprijinul cărora a invocat adresa din 4 octombrie 2007, care atestă că nu a preluat decât obligaţiile prevăzute în bilanţul contabil şi îi revin numai acele obligaţii. Conchide recurenta că datoriile din speţă nu au fost predate prin protocol ci au rămas în evidenţa extrabalanţieră a filialelor de distribuţie şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor invocate.
Prin alte argumente recurenta a susţinut că la contractul nr. 197/2005 s-a încheiat un act adiţional prin care s-a specificat faptul că devine cumpărătoare de la data încheierii actului adiţional iar efectele se produc pentru viitor. Penalităţile de întârziere, a mai susţinut recurenta, rezultă din nerespectarea obligaţiilor de plată de către fosta D.F.E.E. E.T.N. Nepreluând nici un fel de datorie ca efect al prevederilor art. 12 din H.G. nr. 675/2007, recurenta a considerat că nu datorează nicio sumă, în caz contrar admiţându-se că se încalcă egalitatea părţilor în faţa legii, dispoziţiile constituţionale şi art. 6 din Convenţia Europeană privind drepturile omului.
În opinia recurentei s-au încălcat şi prevederile art. 241 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 prin nesocotirea principiului răspunderii proporţionale care se aplică în cazul divizării. În concluzie, recurenta a apreciat că subdobânditoarea care primeşte o fracţiune matematică din activul persoanei divizate primeşte şi o fracţiune din pasivul acelei persoane aşa încât nu poate accepta decât ideea răspunderii proporţionale.
Intimata prin întâmpinare a combătut susţinerile celor două recurente şi a solicitat respingerea recursurilor.
Recursurile sunt nefondate.
1. Recursul SC F.D.E.E. E.D.T.N. SA a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din argumentarea recursului se observă că niciuna dintre cele două ipoteze ale motivului de nelegalitate nu a fost dezvoltată pentru ca exercitarea controlului de legalitate să se poată realiza. Fiind în faţa unei căi extraordinare de atac cu motive strict determinate procedural, nu este suficient pentru exercitarea recursului să se argumenteze criticile pe chestiuni de fapt şi aspecte probatorii pentru că o astfel de abordare nu face posibilă examinarea celor două ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat. Se mai constată din argumentele expuse că recurenta se referă la lipsa facturilor şi a actelor doveditoare pentru plata penalităţilor de întârziere cu trimitere şi la expertiza efectuată în cauză prin care s-a reţinut că reclamanta nu a pus la dispoziţia expertului documentaţia care să ateste înregistrarea penalităţilor.
Aceste susţineri nu se încadrează în cerinţa pct. 9 a motivului de nelegalitate nici sub aspectul lipsei de temei legal şi nici sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a legii.
Angajarea răspunderii pentru plata penalităţilor se deduce din împrejurările speţei, din faptul preluării obligaţiilor urmare divizării stabilită prin H.G. nr. 675/2007 art. 12. Preluarea obligaţiilor presupune şi preluarea consecinţelor acestor obligaţii aşa încât susţinerea că nu s-au evidenţiat separat şi că nu s-au emis facturi pentru plata penalităţilor nu va fi reţinută întrucât constituie o chestiune de fond şi nu de nelegalitate care să se încadreze în motivul de recurs invocat.
S-a mai susţinut de către recurentă că neemiterea facturilor pentru plata penalităţilor încalcă legea contabilităţii. Chiar dacă se admite acest punct de vedere, pentru încălcarea legii contabilităţii sancţiunile care s-ar aplica nu vizează obligaţia de plată a penalităţilor care decurge din contractul preluat în urma divizării cu toate consecinţele care decurg din obligaţiile neexecutate şi nici nu justifică înlăturarea penalităţilor în măsura în care s-a activat clauza penală din convenţia preluată.
Rezultă că nu poate fi încadrată această critică în prima ipoteză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează situaţia lipsei de bază legală a deciziei recurate, ipoteză care se traduce prin imposibilitatea de a se determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Cea de-a doua ipoteză, vizează aplicarea greşită a legii, care de asemenea nu a fost argumentată concret, recurenta exprimându-şi dezacordul în legătură cu faptul că instanţa de apel a reţinut răspunderea pentru plata penalităţilor în baza prevederilor contractuale deşi în cuprinsul contractului nu există prevederi care să o oblige la plata vreunei sume.
Critica, dacă se admite că priveşte aplicarea art. 969 C. civ., este nefondată întrucât prevederile contractului sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că a fost activată clauza penală, aşa cum s-a mai arătat, urmare întârzierii în plată. În aceste condiţii în care divizarea a operat în puterea actului normativ debitorul obligaţiei este societatea care a preluat contractul în urma divizării. În fine, imposibilitatea de a respecta raporturile contractuale din lipsa facturii fiscale care să cuprindă penalităţile este o chestiune de fapt care scapă controlului de legalitate aşa încât nu va fi reţinută. Nu este lipsit de relevanţă să se sublinieze totuşi că factura constituie un instrument fiscal de plată dar nu condiţionează plata şi nici nu constituie izvorul acesteia în prezenţa unor raporturi juridice care derivă din contract. Ca înscris sub semnătură privată, factura cuprinde menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile contractante şi face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ei până la momentul acceptării. Prin urmare acest înscris constituie un element probator care nu poate fi rediscutat în recurs şi în orice caz lipsa înscrisului nu poate fi opusă clauzei penale, existenţa actului juridic şi executarea operaţiunii asupra căreia factura ar face dovada fiind necontestate în cauză.
În consecinţă, recursul potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.
2. Recursul SC F.D.E.E. E.F.T.N. SA, a fost argumentat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. care nu au fost dezvoltate distinct potrivit cerinţei art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Necesitatea dezvoltării motivelor rezultă din caracterul extraordinar al recursului care impune pentru realizarea unui examen de legalitate analiza potrivit distincţiilor făcute de legiuitor prin indicarea în cadrul fiecărui motiv de nelegalitate a elementelor care pot face obiect de critică. Prin urmare, Înalta Curte având în vedere aspectele subliniate va lua în analiză numai chestiunile care pot fi încadrate într-un motiv de nelegalitate fără a se substitui părţii, urmărind totodată să păstreze egalitatea părţilor în faţa acestei instanţe şi evident să respecte drepturile acestora la o instanţă imparţială din punct de vedere obiectiv.
În contextul arătat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de recurentă se constituie într-o critică a operaţiunii de divizare care s-a realizat în temeiul H.G. nr. 675/2007.
Atât protocolul cât şi adresa la care se referă recurenta, sunt aspecte probatorii care nu se impun a fi reanalizate în recurs. Singura chestiune de drept care ar putea fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) teza 2 vizează efectul translativ al drepturilor şi obligaţiilor cât şi transmiterea contractelor ca efect al divizării. Această analiză se raportează numai la prevederile art. 12 din H.G. nr. 675/2007. Din acest punct de vedere se constată că prin dispoziţiile menţionate s-a stabilit că societăţile înfiinţate, potrivit art. 1 alin. (2) cu referire şi la SC F.D.E.E. E.F.T.N. SA, preiau toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din desfăşurarea activităţii de furnizare a energiei electrice şi că se subrogă în drepturile şi obligaţiile ce decurg din raporturile juridice care au ca obiect activitatea de furnizare stabilită cu terţii inclusiv în litigiile societăţii supuse divizării. Aşadar, preluând contractul – prin dispoziţia actului normativ de divizare care a stabilit şi regulile de preluare – convenţiile ulterioare nu puteau înlătura efectele preluării aşa cum au fost stabilite prin H.G. şi prin aceasta obligaţiile care sunt rezultatul preluării activităţii. În alte cuvinte prin efectul transmiterii obligaţiilor în urma divizării a operat şi o subrogaţie în drepturile şi obligaţiile societăţii din care s-a desprins recurenta aceasta dobândind în raporturile cu terţii şi calitate procesuală. Prin afirmaţia că a preluat numai 5% din activitate, recurenta încearcă să limiteze efectele răspunderii contractuale pentru obligaţiile rezultând din contractul cu clauză penală sub cuvânt că nu s-au analizat înscrisurile aflate la dosar şi apărările sale respectiv, protocolul, adresa din 4 octombrie 2005 şi referirile la dotări contingente care prin natura lor nu sunt reflectate în bilanţul contabil. Aceste critici nu vor fi reţinute întrucât recurenta a readus în discuţie aspecte probatorii pe care le consideră relevante pentru dezlegarea pricinii, or, art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care dădea această posibilitate de analiză, a hotărârii recurate, a fost abrogat. Vechea reglementare instituia un motiv de recurs care putea duce la modificarea soluţiei criticate dacă instanţa nu se pronunţa asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Abrogarea acestor dispoziţii sunt fireşti în condiţiile în care recursul a devenit cale extraordinară de atac, iar părţile au avut posibilitatea să dezbată probele, şi în calea de atac devolutivă a apelului.
Printr-un alt argument, care a fost evocat în susţinerea criticilor, fără ca acesta să vizeze o nelegalitate care să poată fi încadrată în motivele de recurs, recurenta a negat încheierea contractului din 27 iunie 2005, apreciind că raporturile contractuale s-au stabilit printr-un act adiţional prin care a devenit cumpărător din data de 1 august 2007, situaţie în raport de care nu poate răspunde pentru obligaţii anterioare.
Critica nu va fi reţinută nu numai pentru că nu se încadrează într-un motiv de nelegalitate dar şi pentru că nesocoteşte art. 12 din H.G. nr. 675/2007 prin care s-a dispus divizarea.
Aspectele legate de încălcarea unor norme constituţionale prin H.G. nr. 675/2007 şi a principiului egalităţii părţilor care vizează conţinutul şi efectele hotărârii nu pot fi primite întrucât din nici un act al dosarului nu rezultă că s-au urmat căile legale pentru a înlătura H.G. nr. 675/2007 pe aspectul încălcării prevederilor constituţionale. În faţa instanţei comerciale se examinează efectele divizării dispuse prin această hotărâre aşa încât nu se poate reproşa instanţei de apel că dispoziţiile acesteia s-au aplicat greşit .
Din această perspectivă în măsura în care s-ar apela la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. şi s-ar admite că această critică s-ar încadra în art. 304 alin. (9) C. proc. civ., critica urmează să fie respinsă.
Prin ultimele argumente s-a criticat înlăturarea art. 241 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în sensul că atunci când în proiectul de divizare nu s-a stabilit modalitatea de împărţire a unui element de pasiv este necesară luarea unei decizii privind repartizarea acestuia, societăţile beneficiare răspunzând solidar pentru acel element de pasiv.
Cu privire la această critică, este de reţinut, aşa cum bine a stabilit şi instanţa de apel, că în cauză divizarea nu a urmat regulile generale din Legea nr. 31/1990, ci a fost dispusă prin H.G. aşa încât este aplicabilă norma specială prin care s-a dispus atât preluarea drepturilor şi obligaţiilor din activitatea de furnizare cât şi subrogarea în drepturile şi obligaţiile care decurg din raporturile juridice stabilite cu terţii, inclusiv în litigiile în curs ale societăţilor supuse divizării.
Recurenta a invocat principiul răspunderii proporţionale care operează în caz de divizare în temeiul Decret. nr. 31/1954, art. 48, apreciind că răspunderea faţă de creditor este proporţională cu valoarea bunurilor dobândite, cu fracţiunea matematică primită. În speţă, s-a transmis contractul nr. 197/2005, aşa cum s-a mai arătat, iar recurenta în temeiul H.G. nr. 675/2007 s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile care decurg din acesta. Nu rezultă din actul normativ şi nici din punerea în aplicare a acestuia că a avut loc o transmitere pro parte a drepturilor şi obligaţiilor către societatea dobânditoare.
Răspunderea proporţională a fost explicată de recurentă ca raportându-se la fracţia din pasivul primit, dar aceasta nu înseamnă echivalenţă de valoare între activul şi pasivul preluat ci numai echivalenţă de proporţie, în ipoteza în care s-ar demonstra că hotărârea de guvern a urmărit prin conţinutul său concret această proporţie. În realitate recurenta îşi exprimă dezacordul în legătură cu modul în care s-a dispus divizarea şi urmările acesteia prin H.G. nr. 675/2007 (fila 14 recurs), iar criticile pe acest aspect nu pot fi primite.
În consecinţă, potrivit art. 312 C. proc. civ. şi acest recurs va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâtele SC F.D.E.E. E.D.T. N. SA Cluj Napoca şi SC F.F.E.E. E.F.T.N. SA Cluj Napoca împotriva Deciziei comerciale nr. 155 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1831/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1511/2010. Comercial → |
|---|
