ICCJ. Decizia nr. 2228/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2228/2010
Dosar nr. 6799/3/2007
Ședința publică de la 15 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4149 din 13 martie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 6799/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI- a comercială s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC U.T. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC M.T. SRL Bucureşti cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 112.039,58 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi la plata sumei 112.039,58 lei cu titlu de penalităţi de întârziere. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă ca fiind neîntemeiată, pârâta fiind obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.427 lei către reclamantă, după compensare.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că între reclamantă în calitate de antreprenor şi pârâtă în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de antrepriză din 14 ianuarie 2006 prin care antreprenorul s-a obligat să efectueze lucrări de modernizare la Complexul Hotelier B. pentru preţul de 100.000 euro plus T.V.A. conform ofertei anexate şi graficului de eşalonare a execuţiei lucrărilor ce fac parte din contract.
Acest contract a fost reziliat din iniţiativa pârâtei, acceptată de reclamantă la data de 13 iunie 2006 când s-a încheiat un proces-verbal cu privire la stadiul fizic al lucrărilor executate de reclamantă până la data de 12 iunie 2006.
În acest context, arată tribunalul în raport de clauzele contractului stabilite prin art. 7 şi 3 şi pe baza expertizei efectuate în cauza este întemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă contravaloarea lucrărilor executate până la data rezilierii de comun acord a contractului.
În argumentarea acestei soluţii prima instanţă a arătat că pentru determinarea lucrărilor executate în lunile mai şi iunie 2006 expertizele tehnice şi contabile au confirmat că după scăderea avansului achitat de pârâtă aceasta mai datorează plata unor lucrări efectuate de reclamantă, sens în care s-a admis acţiunea precizată.
Totodată s-au înlăturat apărările pârâtei referitoare la nerespectarea de către reclamantă a termenului de execuţie de trei luni prevăzut în contract, cu motivarea că potrivit art. 3 din convenţia părţilor acest termen începea să curgă de la data semnării contractului, predării frontului de lucru şi a autorizaţiei de construire. Pârâta însă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţi ce îi reveneau în acest sens, respectiv a obţinut cu întârziere autorizaţia de construire, situaţie în care nu îi este imputabilă reclamantei întârzierea în efectuarea lucrărilor.
De asemenea, contrar susţinerilor pârâtei nu se poate reţine executarea necorespunzătoare a unor lucrări de către reclamantă, în condiţiile în care expertizele efectuate relevă contrariul.
În consecinţă, a fost admis şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere potrivit art. 10 lit. e) din Contract şi s-a respins ca nefondată cererea reconvenţională a pârâtei în considerarea faptului că nu poate fi reţinută nicio culpă în sarcina reclamntei în ceea ce priveşte întârzierea în punerea în exploatare a obiectivului ce a format obiectul contractului
Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia comercială nr. 536 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantei, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În argumentarea soluţiei pronunţate instanţa de apel a arătat că modalitatea de decontare a lucrărilor executate de reclamantă a fost stabilită prin art. 7 din contract în sensul că pentru încasarea contravalorii antreprenorul trebuia să emită factura şi situaţiile de lucrării care urmau să fie verificate, confirmate şi plătite de beneficiar în şapte zile de la primirea acestora.
În acest context arată instanţa de apel probele administrate în cauză au relevat faptul că pentru lucrările aferente lunilor mai şi iunie 2006 situaţiile de lucrări nu sunt confirmate de beneficiar iar factura proforma nu are valoarea unui act justificativ care să aibă drept consecinţă obligarea pârâtei la plata sumei menţionate în acel înscris care, de altfel, nu a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei.
Pe de altă parte concluziile expertizei contabile au fost eronat interpretate de către prima instanţă şi în privinţa modului de deducere a avansului achitat de către pârâtă, care în realitate nu a fost avut în vedere de reclamantă la emiterea facturilor din litigiu.
Totodată greşit s-a reţinut inexistenţa culpe reclamantei în executarea la termen a lucrărilor contractante, motivat de lipsa autorizaţiei de construire, în condiţiile în care în raportul de expertiză tehnică se menţionează expres că lucrările ce nu necesitau obţinerea autorizaţiei de construire au putut fi demarate imediat după semnarea contractului în ianuarie 2006.
Situaţia este identică în ceea ce priveşte aprecierea tribunalului că deficienţele calitative de execuţie nu aparţin reclamantei, deşi din probele administrate în cauză a rezultat că a fost necesară refacerea unor lucrări de către un alt constructor, ceea ce a ocazionat pârâtei cheltuieli suplimentare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC U.T. SRL Bucureşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor recurenta invocă faptul că contrar celor reţinute prin decizia recurată cele două facturi din litigiu au fost confirmate prin situaţiile de lucrări şi prin acceptarea de către pârâtă, temeinicia pretenţiilor fiind demonstrată şi prin expertiza efectuată în cauză.
În acest sens este eronată argumentarea instanţei de apel conform căreia factura proforma din iunie 2006 nu a fost înregistrată în contabilitate dovada contrară reieşind din bilanţul contabil aferent anului 2006.
Mai mult, sumele datorate au fost recunoscute de pârâtă inclusiv prin corespondenţă purtată între părţi astfel că decizia recurată este greşită şi sub acest aspect.
În privinţa terenului de execuţie şi de predare a lucrărilor contractate s-a ignorat faptul că potrivit articolului 3 din contract termenul de trei luni convenit în acest sens începea să curgă din momentul îndeplinirii de către pârâtă a propriilor obligaţi constând în predarea documentaţiei de execuţiei şi a autorizaţiei de construire, predarea frontului de lucru şi plata avansului. Aceste obligaţi nu au fost îndeplinite integral nici în cursul luni iunie 2006 astfel că în realitate termenul de execuţie de trei luni nu a început să curgă, cu consecinţa că nu i se poate imputa nicio întârziere în îndeplinirea propriilor obligaţi asumate prin contract.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, Curtea, constată că este nefondat, cu precizarea că nu vor fi avute în vedere criticile referitoare la interpretarea probelor administrate în cauză deoarece cenzurarea deciziei recurate sub aspectul temeiniciei este exclusă din perspectiva modului de reglementarea a acestei căi de atac.
Prin urmare, verificând legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel cu referire la obligaţiile asumate de părţi prin contractul încheiat se va reţine că în mod corect instanţa de apel a arătat că modalitatea de decontare a lucrărilor efectuate de către reclamantă a fost clar stabilită de părţi prin art. 7 al convenţiei încheiate, în sensul că lucrările executate urmau a fi achitate după confirmarea acestora de către beneficiar, iar neîndeplinirea acestei formalităţi semnifică faptul că nu s-a născut obligaţia de plată în sarcina beneficiarului.
În ceea ce priveşte prevederea cuprinsă în art. 3 din contract şi respectiv, inexistenţa culpei recurentei în efectuarea cu întârziere a lucrărilor contractante trebuie menţionat că această întârziere a determinat rezilierea contractului din iniţiativa intimatei, reziliere acceptată, de altfel, de către recurentă astfel încât aceasta nu mai poate susţine cu succes că şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile asumate, câtă vreme tocmai conduita sa a avut drept efect încetarea raporturilor contractuale.
În consecinţă, criticile formulate de recurentă sunt nefondate astfel încât decizia recurată fiind legală, va fi menţinută ca atare, ca efect a respingerii recursului declarat de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC U.T. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 536 din 7 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3815/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2747/2010. Comercial → |
|---|
