ICCJ. Decizia nr. 2235/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2235/2010
Dosar nr. 5821/3/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9330 din 15 iunie 2009 pronunţată în Dosarul 5821/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl- a comercială, s-a admis excepţia prematurităţii şi în consecinţă s-a respins ca prematură acţiunea formulată de reclamanta SC B.G.R.E.C. SRL Bucureşti împotriva pârâţilor G.A.V., C.D., C.V. şi SC I.E.A. SA Bucureşti. Totodată s-a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâţii împotriva reclamantei.
Pentru a pronunţa accesată soluţie prima instanţă - investită ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale, prin încheierea din 14 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 3958/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă, - a reţinut în esenţă că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii să se pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat administrativ în Bucureşti, Sector 6.
Soluţionând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prematuritâtii acţiunii invocată de pârâţii, tribunalul a arătat că anterior sesizării instanţei comerciale reclamanta nu a îndeplinit procedura concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.
În acest context arată tribunalul, în conformitate cu Decizia nr. 32/2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că sunt evaluabile în banii litigiile civile şi comerciale având ca obiect acţiunii prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
Prin urmare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată efectuarea procedurii concilieri directe era obligatorie, astfel că în lipsa îndepliniri acestei condiţii excepţia este întemeiată.
Totodată s-a avut în vedere faptul că pârâţii au notificat reclamanta, ulterior sesizări instanţei civile, să se prezinte în vederea încheierii contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică, conform obligaţiei asumate prin antecontractul încheiat, însă aceasta a refuzat comunicându-le pârâţilor existenţa pe rolul tribunalului a dosarului de faţă, atenţionându-i că orice încercare de înstrăinare a imobilului este ilegală.
Prin urmare, reclamanta nu a convocat pârâţii la conciliere astfel că a făcut imposibilă atingerea celor două obiective de ordine publică urmărite de legiuitor prin instituirea acestei procedurii, respectiv oferirea unei şanse reale şi efective pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul apărut între ele şi, pe cale de consecinţă, evitarea încălcării inutile a instanţelor cu litigii.
În privinţa cererii reconvenţionale s-a reţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de achitare a taxei judiciare de timbru datorate astfel că s-a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia comercială nr. 45 din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI- a comercială, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a proceda astfel instanţa de apel a arătat că reclamanta apreciind raportat la interpretarea dată dispoziţiilor art. 4 C. com. de o parte a doctrinei şi jurisprudentei că cererea sa are o natură civilă s-a adresat instanţei civile, iar faţă de practica neunitară în materie, în considerarea principiului certitudini nu se poate reţine în sarcina reclamantei necunoaşterea legii astfel că neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe nu are drept consecinţă admiterea excepţiei prematuritătii cererii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii G.A.V., C.D., C.V. şi SC I.E.A. SA Bucureşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret recurenţii invocă faptul că prin decizia recurată instanţa de apel nu a înţeles să arate motivele pe care se sprijină decizia, încălcând astfel prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. deoarece din considerente nu rezultă modalitatea în care a fost verificată sentinţa sub aspectul aplicării dispoziţiilor legale faţă de excepţia prematuritătii admise de prima instanţă.
O altă critică vizează lipsa de temei legal a deciziei în condiţiile în care instanţa de apel a concluzionat eronat şi în dezacord cu prevederile art. 720 C. proc. civ. că parcurgerea acestei proceduri nu este obligatorie.
Pe de altă parte, arată recurenţii principiul certitudinii evocat prin decizia recurată nu îşi găseşte aplicabilitatea în cazul excepţiei prematuritătii, dispoziţiile privind procedura concilierii directe fiind cunoscute, consacrate, stabilite şi imposibil de interpretat într-o altă manieră decât aceea în care a dispus legiuitorul.
Totodată faptul că reclamanta a înţeles sa sesizeze iniţial instanţa civilă şi nu pe aceea comercială nu are consecinţe în privinţa aplicării prevederilor art. 7201 C. proc. civ. în sensul reţinut de instanţa de apel, deoarece prin deciziile Curţii Constituţionale care au soluţionat excepţiile de neconstituţionalitate ale acestui articol s-a stabilit că parcurgerea procedurii concilierii directe este obligatorie şi într-o astfel de ipoteză, împrejurarea necontestată de altfel nici de reclamantă prin motivele de apel.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate Curtea constată că este întemeiat.
Astfel în ce priveşte primul motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se va reţine că într-adevăr din considerentele deciziei recurate nu rezultă, astfel cum impun prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. motivele de fapt şi de drept care au determinat adoptarea soluţiei şi aplicarea prevederilor art. 297 C. proc. civ.
În altă ordine de idei deşi instanţa de apel apreciază că procedura concilierii directe nu trebuia îndeplinită în speţă, nu arată şi argumentele pentru care acest articol nu este incident deşi caracterul evaluabil al litigiului este evident.
În aceste condiţii este întemeiată şi critica referitoare la lipsa de temei a deciziei derivată din aplicarea greşită a prevederilor art. 7201 C. proc. civ.
Din această perspectivă se va reţine contrar celor avute în vedere prin decizia recurată că potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în banii înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Este real că iniţial reclamanta s-a adresat instanţei civile care a admis excepţia necompetenţei materiale declinând soluţionarea cauzei în favoarea instanţei comerciale.
Chiar şi întro astfel de ipoteză îndeplinirea procedurii concilierii directe este obligatorie după cum s-a statuat de altfel prin Decizia nr. 335 din 16 septembrie 2004 a Curţii Constituţionale prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
S-a reţinut în interpretarea acestor prevederi legale faptul că o eventuală calificare eronată a naturii juridice a cauzei deduse judecăţii constituie un risc a cărui transpunere în realitate este în exclusivitate imputabil reclamantului care nu a înţeles să se conformeze exigenţei legale.
De menţionat totodată că însăşi intimata prin întâmpinarea formulată arată că notificările pe care le-a trimis recurenţilor după sesizarea instanţei civile în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare reprezintă apărări ce vor fi valorificate pe fondul cauzei, ceea ce în mod evident exclude posibilitatea de interpretare a acestora ca reprezentând o încercare de conciliere directă în vederea soluţionării litigiului.
În concluzie recursul este întemeiat şi va fi admis în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu consecinţa modificări deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de declarat de pârâţii G.A.V., C.D., C.V. şi SC I.E.A. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 45 din 1 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI- a Comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC B.G.R.E.C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei nr. 9330 din 15 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI- a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 402/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 400/2010. Comercial → |
|---|
