ICCJ. Decizia nr. 3815/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3815/2010
Dosar nr. 1685/85/2009
Ședința publică din 10 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC C. SA, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, a chemat în judecată pe pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta:
- să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru autoutilitare, şi să-i predea acesteia autovehiculele respective împreună cu originalele cărţilor de identitate, certificate de înmatriculare al fiecărui autovehicul şi setul de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, iar în caz de refuz sentinţa judecătorească să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare;
- să plătească câte 1.000 lei/zi de refuz pentru fiecare autovehicul începând cu data de 23 ianuarie 2009, data punerii în întârziere şi până la efectiva predare-primire a bunurilor menţionate la petitul 2.
Prin Sentinţa nr. 946/ C din 18 iunie 2009, Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu, secţia comercială. A admis acţiunea reclamantei şi în consecinţă, a obligat pârâta SC P.L.R. SRL Bucureşti să încheie cu reclamanta SC C. SA contract de vânzare - cumpărare pentru autoutilitar, şi să-i predea acesteia autovehiculele respective împreună cu originalele cărţilor de identitate, certificatele de înmatriculare pentru fiecare autovehicul şi setul de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, iar în caz de refuz, sentinţa urmând a ţine loc de contract. A obligat pârâta să-i plătească reclamantei daune în sumă de 1.000 lei/zi refuz pentru fiecare autovehicul începând cu 23 ianuarie 2009 şi până la predarea efectivă a bunurilor menţionate anterior de către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu, s-a reţinut că având în vedere locul plăţii, în temeiul contractului de leasing financiar încheiat între părţi, este la Sibiu, astfel că în raport de prevederile art. 12 C. proc. civ., instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia invocată.
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a făcut dovada, la dosarul cauzei, a îndeplinirii obligaţiei corelative rezultate din contractul de leasing financiar – art. 3 pct. 9 şi art. 3 pct. 10 – respectiv a încheierii contractului de vânzare – cumpărare şi a predării certificatelor de înmatriculare, originalul cărţilor de identitate, setul de chei de rezervă cu telecomanda de alarmă, deşi a fost notificată în acest sens la data de 23 ianuarie 2009.
Prin urmare, instanţa de fond, a obligat pârâta să încheie cu reclamanta cele două contracte, în temeiul contractului de leasing financiar raportat la art. 969 C. civ., iar în temeiul art. 970 raportat la dispoziţiile art. 1073 C. civ. a obligat pârâta la plata de daune interese.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, prin Decizia nr. 68/ A din 25 septembrie 2008 a respins apelul pârâtei SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă că, stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei este o chestiune de ordine publică, neputând fi aprioric stabilită prin voinţa părţilor iar pe de altă parte, în mod întemeiat instanţa a făcut aplicarea art. 10 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la competenţa Tribunalului Sibiu ca instanţă de la locul plăţii contractului de leasing încheiat între părţi.
Cât priveşte fondul cauzei, s-a constatat că, pe de o parte, încheierea unui contract de vânzare - cumpărare în legătură cu cele două autovehicule, în sensul solicitat de reclamantă, nu vine în contradicţie cu poziţia pârâtei, care este de acord cu transferul dreptului în favoarea acesteia, iar pe de altă parte predarea bunurilor solicitată de reclamantă are valoarea unui act juridic şi nu a unei simple posesii de care se prevalează pârâta pentru a refuza predarea.
Prin urmare, câtă vreme cele dispuse de prima instanţă sunt în concordanţă cu poziţia pârâtei care nu se opune transferului dreptului de proprietate asupra celor două autoturisme în favoarea reclamantei şi nici cu predarea acestora, soluţia acesteia de a dispune în sensul celor menţionate este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută prin respingerea apelului de faţă.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârii, cu consecinţa admiterii excepţiei necompetentei teritoriale a Tribunalului Sibiu şi trimiterea cauzei spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
În dezvoltarea recursului său, recurenta pârâtă susţine că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât în conformitate cu prevederile contractului de leasing financiar din 14 iulie 2005, respectiv art. 22 pct. 1, părţile au stabilit competenţa de soluţionare a unor eventuale litigii în favoarea instanţelor din Bucureşti, în condiţiile în care competenţa stabilită de art. 10 pct. 4 nu este de ordine publică.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta susţine că transferul dreptului de proprietate a avut loc prin emiterea facturii pentru valoarea reziduală şi prin achitarea acesteia de către reclamantă, contractul de vânzare – cumpărare având un caracter consensual. Referitor la predarea bunurilor, învederează că reclamanta se află în posesia bunului de la momentul încheierii contractului de leasing financiar, pârâta având numai calitatea de nud proprietar, iar la momentul achitării valorii reziduale, a fost transferată şi nuda proprietate către reclamantă, în temeiul contractului de leasing, astfel că obligarea la predarea bunurilor apare ca neîntemeiată.
De altfel, obligarea la încheierea unui contract de vânzare – cumpărare apare de asemenea ca nelegală, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate se face în baza facturii reprezentând valoarea reziduală şi în baza contractului de leasing, aspecte ce rezultă din prevederile O.G. nr. 51/1997.
Recurenta mai arată că, în contractul de leasing nu există nicio obligaţie din partea societăţii de leasing de a încheia contract de vânzare – cumpărare, ca şi act juridic, în sens de instrumentum, în acest sens instanţa de fond făcând o aplicare greşită a art. 3 pct. 9 din contract, precum şi o interpretare greşită a contractului de leasing, în sensul că ar exista în sarcina sa obligaţia de a încheia un contract de vânzare – cumpărare.
Se mai susţine de recurentă faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât instanţa de fond trebuia să acorde termen pentru administrarea probatoriilor.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata de daune interese de 1000 lei/zi către reclamantă, recurenta apreciază că în condiţiile art. 5833 raportat la art. 574 C. proc. civ. aceste daune sunt inadmisibile, iar instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 970 şi 1073 C. civ.
Analizând decizia recurată în raport de criticile invocate şi temeiul de drept arătat, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Critica subsumată acestui motiv de recurs este nefondată, întrucât în speţă în mod corect s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 10 pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora în cererile privitoare la obligaţii comerciale - cum este cea de faţă - în afară de instanţa de la domiciliul pârâtei, mai este competentă şi instanţa de la locul plăţii, iar potrivit art. 12 din acelaşi cod reclamanta are posibilitatea să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial, reclamanta alegând în acest sens Tribunalul Sibiu.
Este adevărat că prin Anexa 1 la contractul de leasing din 14 iulie 2005, la art. 22 pct. 1 părţile au stabilit competenţa de soluţionare a unor eventuale litigii în favoarea instanţelor din Bucureşti, însă alegerea instanţei revine reclamantei iar odată ce această alegere a fost făcută, pârâta nu mai poate cere declinarea competenţei şi nici instanţa nu mai poate dispune, din oficiu, declinarea competenţei, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei.
De altfel, părţile prin clauza inserată la art. 22 pct. 1 din Anexa 1 la contractul de leasing au înţeles să cantoneze soluţionarea litigiilor în sfera jurisdicţională statală, neavând în vedere o altă modalitate alternativă, de exemplu cea a arbitrajului. Aşa fiind, alegerea unei alte instanţe statale – competentă teritorial – nu poate fi asimilată unei încălcări a principiului consensualismului consacrat de art. 969 C. civ.
Ca atare, critica privind modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale este nefondată.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 3 pct. 9 din contractul de leasing încheiat între părţi, precum şi a contractului de leasing în sensul că greşit s-a apreciat că în sarcina sa ar exista obligaţia de a încheia un contract de vânzare – cumpărare.
În speţă, între părţile litigante s-a încheiat contractul de leasing financiar din 14 iulie 2005 având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă şi posesie a două autoutilitare – Second hand urmând să-şi producă efectele până în momentul achitării tuturor sumelor datorate locatorului (pârâta) de către utilizator (reclamanta).
Prin clauza inserată la pct. 3 pct. 9 din contract s-a prevăzut: „cu 30 de zile înainte de data expirării prezentului contract şi cu condiţia achitării tuturor ratelor de leasing şi a îndeplinirii integrale a tuturor obligaţiilor ce decurg din prezentul contract faţă de Locator, Utilizatorul va fi îndreptăţit să-şi exercite opţiunea de cumpărare asupra bunului la o valoare reziduală cu un sold de plată net cu suma de: 602,19 euro fără TVA (…)”.
Astfel, este cunoscut că prin contractul de leasing se transmite de către locator pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui bun celeilalte părţi, respectiv utilizatorului, contra unei plăţi periodice, urmând ca la sfârşitul perioadei de leasing locatorul să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. 1) Prezenta ordonanţă se aplică operaţiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Contractul de leasing prin natura sa se aseamănă cu o promisiune unilaterală de vânzare, datorită faptului că finanţatorul/locatorul se obligă să vândă bunul la valoarea reziduală dacă utilizatorul optează astfel la finele contractului, fiind necesară, cu atât mai mult, încheierea unui contract de vânzare – cumpărare distinct de leasingul stricto sensu, prin care să se transfere proprietatea ca urmare a opţiunii utilizatorului. Astfel că, emiterea facturii pentru valoarea reziduală şi achitarea acesteia nu au caracterul unui contract de vânzare – cumpărare, cum greşit susţine recurenta pârâtă, ci doar caracterul îndeplinirii a obligaţiei de către utilizator.
Îndeplinirea de către utilizator a obligaţiilor contractuale îl îndreptăţeşte să solicite obligarea finanţatorului la perfectarea contractului de vânzare – cumpărare, iar faptul că acesta se află în posesia bunului de la momentul încheierii contractului de leasing nu echivalează şi cu dreptul de proprietate asupra bunului, având în vedere că posesia asupra unui bun deţinut de un locator nu se poate confunda cu posesia unui bun deţinut în calitate de proprietar.
Prin urmare, întrucât reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile de plată (fila 6 – dosar fond) şi exprimându-şi opţiunea de a cumpăra bunurile care au făcut obiectul contractului de leasing nr. 1729/2005, se apreciază că în mod corect ambele instanţe au dat eficienţă contractului de leasing, obligând pârâta să încheie contract de vânzare – cumpărare cu reclamanta.
În consecinţă, nu poate fi reţinută nici această critică.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 970 şi 1073 C. civ., în sensul că daunele interese de 1.000 lei/zi la care a pârâta a fost obligată către reclamantă sunt inadmisibile în raport de dispoziţiile art. 5833 raportat la art. 574 C. proc. civ., nu poate constitui obiectul controlului de nelegalitate al instanţei de recurs, întrucât recurenta nu poate formula critici pentru prima dată în recurs, omisso medio, având în vedere că această critică nu a fost susţinută şi supusă analizei în faţa instanţei de apel.
Prin urmare, în lipsa invocării acestui motiv înaintea instanţei de apel, care în virtutea rolului devolutiv era îndreptăţită să exercite controlul judiciar, instanţa de recurs nu poate exercita controlul asupra acestor temeiuri de fapt şi de drept.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că pârâtei nu i-a fost acordat un termen pentru administrarea probatoriului apreciind astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare, aceasta nu mai poate fi analizată având în vedere că priveşte hotărârea instanţei de fond şi nu cea a instanţei de apel. În acest se reţine că, pârâta avea posibilitatea cu ocazia judecării apelului să solicite şi să administreze probe în combaterea acţiunii reclamantei, şi de care instanţa de apel era îndrituită să le administreze, în raport de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., însă după cum se observă în speţă pârâta nu a procedat în acest mod, astfel că nu poate invoca şi imputa o eventuală încălcare a dreptului la apărare atâta timp cât nu a înţeles să se folosească de mijloacele procedurale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat oral la termenul de astăzi şi prin concluziile scrise, recurenta apreciind în acest sens că din modul în care a fost redactată cererea de recurs rezultă şi incidenţa dispoziţiilor legale mai sus evocate, se constată că de fapt recurenta tinde spre modificarea cererii de recurs, ceea ce nu este posibil.
Din criticile formulate în cadrul cererii de recurs nu rezultă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că acest motiv de recurs nu va fi analizat, acesta fiind invocat cu depăşirea termenului procedural legal de 15 zile, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 303 C. proc. civ., în raport de faptul că aceste critici noi au fost invocate prin concluziile scrise, depuse la dosar abia la data de 10 noiembrie 2010.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 68/ A din 25 septembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 68/ A din 25 septembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2230/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2228/2010. Comercial → |
|---|
